Istoric Program Galerie Sf.Moaste Evenimente Tamaie Invataturi Inregistrari Cantari Linkuri Contact Blog
 
 
 

 

 

 

 



Maica Domnului
Prodromita

Asculta

Inapoi
Despre mangâierea în necazuri

Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz si ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceste în necazul lui si-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătătile ce vor să vină, ci îl face si mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.

 

Ascultă, o monahule, ca în parabolă, cum îsi află har si mângâiere sufletul tău langă Dumnezeu. Un om curajos si viteaz gata să-si pună viata în pericol din dragoste pentru împăratul său si să facă fapte de vitejie pentru slava împărătiei, nu va fi oare cinstit de împăratul cu daruri împărătesti si mărete? Da! Il va cinsti precum se cuvine si-i va încredinta si o vrednicie împărătească pe măsura faptei sale. Si iarăsi, dacă acesta va arăta împăratului si mai multă iubire decât prima dată si îsi va pune în fiecare clipă în pericol viata lui pentru el si va fi gata să suporte orice necaz si suferintă pentru el, oare împăratul, văzând buna lui intentie si vitejia lui, nu-l va ridica la o cinste si mai mare si la o vrednicie si mai înaltă? Da! Il va cinsti si mai mult pentru a-l face si mai curajos în războaie si mai puternic în iubirea lui. Si iarăsi, dacă prietenul împăratului se poartă cu multă credinciosie si se arată întru toate vrednic si arată împăratului iubire mai mare, iar în războaie si în primejdii mai multă jertfelnicie, oare împăratul nu-l va ridica la un grad si mai mare de cinstire? Da! Il va ridica la un grad si mai mare de cinstire si va dori sv-l considere nu ca pe un străin sau ca pe un prieten, ci ca pe un adevărat frate de inimă al lui.

Dar împăratul nu i-a dat dintr-o dată atâta cinste, ci l-a cinstit după faptele sale si la ridicat din vrednicie în vrednicie, din mărire în mărire, din cinste în cinste, din grad în grad, din har în har, până l-a urcat la ultimul grad, împărtind tronul cu el si făcându-l părtas la împărătia sa. Aceasta a făcut-o împăratul cu mult discernământ si cu întelepciune, pentru ca prietenul său să-si aducă aminte că pentru a ajunge la acel ultim grad de cinstire a trecut prin multe încercări si prin multe primejdii si să se poarte asa cum îi cere noua vrednicie, păzindu-si împăratul si arătându-i respectul si credinciosia până la sfârsit. Dacă împăratul l-ar fi ridicat dintr-o dată la acea cinste, poate că prietenul său s-ar fi mândrit cu mărire, crezând că a fost un norocos, si prin urmare nu s-ar mai fi purtat cum se cuvine. Atunci ar fi fost cu putintă să-si piardă iarăsi cinstea la care fusese ridicat.

La fel face si Domnul nostru Iisus Hristos, Impăratul ceresc Cel preaîntelept. Răsplăteste din belsug cu daruri dumnezeiesti pe cel care-L iubeste cu adevărat si care ridică cu bucurie jugul Său cel bun si sarcina Sa cea usoară. Acestuia îi descoperă diferite vedenii si taine, după curătia inimii sale, si-i arată slava Sa dumnezeiască, uneori mai mult alteori mai putin, după lupta si osteneala acestuia, deoarece se odihneste în el Duhul Lui cel bun, atât pentru tinerea cu străsnicie a poruncilor dumnezeiesti, cât si pentru netărmurita smerenie a inimii lui, pentru care l-a înzestrat cu Harul Lui, după cum spune Scriptura: “Celor smeriti li se va da har”. Deoarece si Domnul slavei atât de mult a iubit această smerenie, incât atunci când a fost în lume cu trupul Cel netrupesc si în chip văzut Cel nevăzut si de necontemplat în dumnezeirea Lui, nu a binevoit să-Si acopere trupul Său cu slava dumnezeirii Sale, pe care a arătat-o la vremea cuvenită numai la înfricosătoarea Schimbare la Fată, ci cu trupul Lui cel sfânt a acoperit dumnezeirea Sa. Alt lucru mai smerit nu se poate întâmpla, căci ce poate fi mai smerit decât aceasta?

Un Dumnezeu de necuprins cu mintea, nevăzut neajuns cu întelegerea, nemărginit, fără de început, vesnic, preaîntelept, Dumnezeu care a făcut cerul si pământul, luminătorii cerului, îngerii, arhanghelii, marea si toate animalele, târâtoarele, păsările zburătoare si toate cele văzute si nevăzute, Acesta, zic, să primească a purta trup omenesc peste dumnezeirea Lui si să slujească făpturii Sale ca si când I-ar fi fost slugă? “Nu am venit, să Mi se slujească, ci să slujesc si să dau sufletul Meu pret de răscumpărare” - spune Hristos.

Din această cauză, pe omul acela care urmează smereniei si simplitătii lui Hristos îl iubeste Hristos peste măsură. Si nu numai că îl iubeste, ci pentru bucuria si desfătarea lui îmbracă smerenia si simplitatea aceluia. De aceea spune dumnezeiescul Evanghelist: “In ceasul acela S-a bucurat în duhul Iisus si a spus: “Mărturisesc Tie, părinte, Domnul cerului si al pământului, că ai ascuns acestea celor întelepti si priceputi si le-ai descoperit pruncilor”". De aceea arată si descoperă aceluia diferite vedenii si-l mângâie cu Harul Său în necazuri si ispite. Chiar atunci îl mângâie Harul lui Hristos mai mult, când îl vede că arată fată de El bună vrere si hotărâre curajoasă de a lupta cu asceză fără măsură pentru iubirea Lui, asceză prin care îsi supără trupul foarte mult, dar în timpul acestei strâmtorări si lupte ajunge la timp Harul si îl mângâie în necaz cu prezenta Sa. Iar mângâierea se face în felul acesta:

Precum un om împărătesc, prieten al împăratului, când are război cu dusmanii împăratului pentru cetătile împărătiei, în vreme de întristare din pricina războiului, primind din partea împăratului scrisori de îmbărbătare, de laudă, pline de făgăduinte, devine mai curajos si mai dispus să continue războiul, mânat de sperantă că va fi cinstit de împăratul dacă va birui, la fel si cel care se osteneste si se strâmtorează pentru împărătia cerurilor, acesta devine mai fierbinte în lucrarea lui si primeste mai mare mângâiere dacă Domnul îi arată vreo vedere cerească în timpul necazului său. Deoarece, dacă Domnul îi deschide ochiul nevăzut al sufletului si acel adevărat rob al Domnului poate vedea ceea ce binevoieste Tatăl să-i arate slugii sale, de îndată, zic, tresaltă înlăuntrul lui inima, bucurându-se nespus si veselindu-se în chip minunat trupul lui din pricina prezentei acelei descoperiri dumnezeiesti. De aceea spune: “Inima si trupul meu s-au bucurat de Dumnezeu Cel viu”. Se bucură inima si trupul lui în felul acesta, deoarece în clipa aceea în care vede în chip văzut cele nevăzute, este ca si cum trupul lui îsi pierde greutatea sa firească si devine usor ca ceva fără de trup. De aceea se bucură si se veseleste peste măsură. Si pentru această nemărginită bucurie dântuieste tainic si minunat asa cum a dăntuit tainic si minunat creatia întreagă o dată cu Taina întrupării lui Hristos, cea străină si de neînteles, despre care proorocul a spus: “Dealurile au tresăltat precum mieluseii si muntii precum mieii oilor”.

De aceea, din clipa în care robul lui Hristos a văzut pe Hristos fie ca patriarh slujind sau ca împărat în slava sa, fie ca prieten preaiubit, din clipa aceea, spun, iubeste peste măsură felul acela, mijlocul acela si cauza aceea prin care a fost învrednicit să vadă pe Domnul slavei. Iar mijlocul acela prin care s-a învrednicit să vadă pe Hristos si prin care Acela a binevoit să i Se arate nu este altul decât rugăciunea pe care a făcut-o la Hristos în Sion, adică în inima sa cu duh înfrânt; “Se va vedea Dumnezeul dumnezeilor în Sion”, spune proorocul. Din clipa aceea în care i S-a arătat Hristos si inima lui L-a văzut în taină, inima lui se aprinde atât de mult de iubirea lui Dumnezeu, iar văzătorul dumnezeiestilor descoperiri este coplesit de îndată de evlavie nespusă si începe a vărsa lacrimi fierbinti, neputând să-si oprească lacrimile, după cum nici lumânarea nu poate să nu se topească atunci când atinge focul. După aparitia vedeniei dumnezeiesti, inima lui se înmoaie si se pleacă întru totul poruncilor lui Dumnezeu. Atunci, hotărăste să împlinească orice virtute hotărăste să împlinească, reuseste cu Harul lui Dumnezeu să o ducă la bun sfârsit cu multă usurintă, deoarece îl are pe Hristos, care-l întăreste spre bine, după cum spune fericitul Pavel: “Toate le pot în Hristos, Cel care mă întăreste pe mine”. Si încheie, spunând: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste in mine”.

Ascultă, asadar, ce căldură si putere aduce cu sine vederea dumnezeiască asupra celui care o vede. Dacă un împărat care doreste să cucerească lumea întreagă si să fie dedat cu totul plăcerilor trupesti, precum Sardanapal acela, sau să dobândească slava oamenilor, precum Alexandru cel Mare, ar ajunge să vadă în ascuns fie si cât de putin din slava lui Dumnezeu, de îndată, spun, fără întârziere, ar părăsi împărătia sa si slava lumii, precum si plăcerile si desfătările poftelor sale trupesti, s-ar îmbrăca în sac si în vesminte vechi, rătăcind, după cum spune dumnezeiescul Pavel, “în munti si pesteri si în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38), hrănindu-se cu ierburi sălbatice, pentru ca să se bucure în viata ce va să vină de bunătătile acelea ceresti si vesnice din care, în parte si foarte putin, a gustat în această lume. Acest lucru se va întâmpla deoarece vederea celor dumnezeiesti are darul nu numai de a îndepărta de lucrurile lumesti, de desfătarea si plăcerea trupească pe cel care se învredniceste de ea, ci mai mult chiar, dacă este împins din nou să se aplece spre lenevire si răceală, îl încălzeste si îl împinge din nou spre lucrare.

Un om, spre exemplu, se leapădă de satana si se fereste de lume si de cele lumesti cu toată silinta si, devenind monah lucrează pentru Hristos cu multă dragoste si cu multă căldură a inimii. Când vin însă peste el luptele si ispitele si necazurile celui viclean, dacă se va împutina sufletul lui si se va înfricosa inima lui, atunci căldura inimii se va cufunda în marea deznădejdii, precum Apostolul Petru când L-a văzut pe Hristos mergând pe valurile mării. A dorit să meargă spre Acela si, sărind în mare, a mers ca pe uscat, dar când a văzut vântul si valurile urcând spre cer si coborând spre adâncul pământului, s-a înfricosat de îndată din pricina putinei sale credinte, deoarece a uitat pe Hristos care îi spusese: “Vino!”. Deci, împutinându-i-se credinta, a început să se cufunde în mare. Dar atunci când a strigat “Doamne, scapă-mă”, Hristos a întins fără întârziere dreapta Sa cea sfântă si l-a scăpat.

Astfel se întâmplă cu cel care merge spre Hristos prin lucrarea cea dumnezeiască.

Când va fi strâmtorat de ispite si necazuri, de care este mare nevoie pentru a se arâta răbdarea lui, dacă i se va împutina credinta si va uita cuvintele si mângâierea lui Dumnezeu si va începe râvna si căldura lui pentru asceză să se piardă, atunci să strige la Hristos ca Petru. Harul Lui nu va întârzia să-l întărească cu ajutorul Lui, cu vreo vedere dumnezeiască sau arătare, prin care se înnoiesc si râvna si căldura sufletului lui. De aceea spune: “înnoi-sevor ca ale vulturului tineretile tale”. Si pentru că a venit vorba de vultur, acestuia, atunci când îmbătrâneste, îi cad aripile din pricina bătrânetii si din pricina neputintei sale, dar Dumnezeu face să-i crească aripi noi, si în felul acesta vulturul întinereste. La fel se întâmplă si cu cel care se chinuie pe sine cu asceza si care este înconjurat de ispitele si luptele stăpânitorului veacului acestuia. De îndată ce acesta va vedea vreo vedenie, de îndată ce va avea vreo cercetare dumnezeiască în necazul si în strâmtorarea lui cea mare, atunci nu numai că nu-si va mai aminti de ostenelile sale trecute si de ispite, ci va adăuga si alte noi lupte la cele dintâi, după cum spune fericitul Pavel: “Uitând cele ce sunt în urma mea si tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). si iarăsi, altcineva spune: “Luptând i se înnoieste puterea”. Deoarece ispitele si necazurile si relele, când sunt suportate cu curaj si bucurie, aduc cu ele cercetare dumnezeiască, iar cercetarea dumnezeiască îl face să aibă mai multă râvnă în necazurile ce vor veni si în ispite si lupte. Despre necazurile si despre ispitele acestea, un Părinte a spus următoarele:

Un frate a fost ispitit si supărat de cineva, dar a tăcut si a suportat ispita cu bucurie pentru Hristos. Dar, ca om ce era, purtând trup ca ceilalti, după putin timp a început să fie chinuit de gânduri si de tristete. S-a ascuns, atunci într un loc îndepărtat si se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii, udand pământul cu lacrimi si rugându-L pe Dumnezeu însusi să-i dea răbdare, îngăduintă si nerăutate. iar Domnul l-a mângâiat atât de mult încât l-a făcut mult mai răbdător si mai râvnitor. Deoarece, în timp ce se ruga în taină cu durere de inimă, l-a prins un somn dulce si usor si i s-a arătat că era într-un câmp frumos, atât de mare, încât semâna cu cerul în măretia lui. Câmpul era plin de oameni, mai multi decât stelele cerului si decât nisipul mării. Se adeverea cuvântul pe care l-a auzit ucenicul iubit Ioan Teologul si Evanghelistul, care spune în Apocalipsă: “Si iată multime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul si semintiile si popoarele si limbile, stând înaintea tronului si înaintea Mielului, îmbrăcati în vesminte albe si având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7,9).

Acesti nenumărati oameni îmbrăcati în alb, care erau în câmpul acela minunat, cântau toti cu glas mare si cu o dulceată de negrăit cuvântul acela care spune: “Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrăcat; Aliluia!” Mirat fiind fratele în fata acelei multimi de oameni si minunându-se de cântarea aceea preadulce, l-a întrebat pe unul dintre ei, cine sunt si ce virtute mare au săvârsit de sunt asa îmbrăcati în alb, si de cântă tocmai cuvintele acelea. Aceala a răspuns fratelui, spunând: “Noi, cei pe care ne vezi si te minunezi, când eram în viata trecătoare a lumii celei desarte, am trecut din dragoste pentru Hristos prin neîncetate supărări si ispite, si de aceea s-au albit atât de mult si strălucesc hainele noastre. Sau nu auzi ce spune

Teologul despre noi: “Acestia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare si si-au spălat vesmintele lor si le-au făcut albe cu sângele Mielului” (Apocalipsa 7, 14). Acea strâmtorare mare prin care am trecut în lume s-a transformat acum în mare bucurie, si pentru că am suferit strâmtorare si ispite pentru Hristos, cantăm acum, ca pe o laudă: “Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati simbrăcat; Aliluia!” Deoarece cu Hristos nu se îmbracă crestinul prin bucuria lumii ci Il îmbracă prin necazurile lumii. De aceea a spus Hristos: “In lume necazuri veti avea… iar lumea se va bucura. Voi vă veti întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20). Crestinul care are curaj si nădejde în Hristos să îndrăznească si să nădăjduiască în Hristos când are necazuri si suferă pentru El, când este dispretuit si ocărât pentru El, când este urât si alungat din cetate pentru El, deoarece spune Hristos: “Fericiti veti fi când vă vor ocărî pe voi si vă vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind pentru mine.” Iar dacă nu suferă toate acestea pentru Hristos, nu se îmbracă în Hristos, de aceea nici în bucuria lui Hristos nu va intra.

Acestea spunând omul acela fratelui, si-a venit în sine fratele si a dobândit după aceea mai multă râvnă decât avea înainte în a suportat orice supărare, luptă sau ispită pentru numele lui Hristos, pentru ca Hristos să-l numere, după viata aceasta, între cei îmbrăcati cu vesminte albe, care stau lângă tronul lui Hristos si Ii aduc slavă cu multă bucurie.

Gândeste-te, deci, si cugetă, iubite frate, la mărimea bucuriei acelor crestini care trec aici prin strâmtorâri si îsi petrec viata în asceză si chinuri. Deoarece cuvintele acelea pe care le vor cânta acolo arată desfătarea duhovnicească nemăsurată pe care o vor avea acolo, precum si aici. Cântarea “Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati simbrăcat; Aliluia!” nu se cântă întotdeauna, ci numai la praznicele împărătesti ale Domnului. Cei care petrec aici în multă strâmtorare si cu ispite mari pentru Hristos vor fi acolo cu Hristos si Il vor vedea pe Hristos fată către fată, întâlnindu-se cu Acesta cu bucuria cu care se întâlneste un fiu iubitor de tată cu un tată iubitor de fii.

Hristos va fi pentru acestia toată mângâierea si desfătarea duhovnicească. Deoarece acolo nu vor mai flămânzi asa cum flămânzesc aici după porunca lui Hristos, care zice: “Fericiti cei ce flămânzesc acum, căci se vor sătura”. Se vor sătura nu de mâncare si de băutură, ci de slava lui Hristos, după cum zice dumnezeiescul prooroc David: “Mă voi sătura văzând slava Ta”. Nici nu vor mai înseta acolo, asa cum însetau aici pentru a-si nevoi trupul. Nici nu se vor mai arde acolo de flacăra necazurilor si a ispitelor, asa cum se ardeau aici de necazuri si ispite precum aurul în foc, pentru a arăta dragostea pe care o au pentru Hristos. Deoarece Hristos, Păstorul cel bun al oilor, acolo, în împărătia Lui, îi va păstori si-i va conduce în Rai în livezi pururea înflorite si bine mirositoare, în care curg râuri fermecătoare si izvoarele răcoritoare ale apelor nesecate ale vietii vesnice. Deoarece spune iarăsi ucenicul iubit, Ioan, în Apocalipsa sa: “Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu vor mai cădea peste ei razele soarelui, nici altceva dogoritor, pentru că Mielul cel din mijloc de pe tron îi va păstori si-i va duce pe ei la izvoare de apă vie, si le va sterge orice lacrimă de pe fata lor”. Să ne dea si nouă Dumnezeu în această viată strâmtorare mare în inima noastră si lacrimi multe ochilor nostri, pentru ca să ni le steargă acolo, în împărătia Lui, si să se bucure inima noastră de bucuria cea adevărată si vesnică, de care să ne învrednicim în Hristos Dumnezeul nostru, căruia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

de  un isihast anonim

 

 

Evenimente

• undefined
• SÄ‚-I...
• undefined

Calendar

One moment, please...
Loader
Please wait while your request is being verified...

 
 
 
Istoric Program Galerie Evenimente Invataturi Inregistrari Cantari Linkuri Contact Blog
                 
        @ Schitul Darvari 2008