ReflecÅ£ii pe marginea unor scrieri ale Sfântului Ioan Gură de Aur
de Leonard Tony Farauanu
"Deseori, când vine vremea să se decidă asupra stării lor de viaţă, mulÅ£i tineri aleg căsătoria deoarece viaÅ£a monastică li se pare cu mult mai grea, imposibil de trăit, mai ales datorită exigenÅ£elor ei cu privire la sfinÅ£enie. “Cum să renunÅ£ eu la atâtea lucruri,” îÅŸi spun ei, ÅŸi “să-mi pun Å£olu-n cap” (ca să redau ad litteram o expresie des folosită de aceÅŸtia)? “Nu, eu vreau să mă bucur de viaţă, Dumnezeu nu poate să ceară o asemenea desăvârÅŸire tuturor, ÅŸi cu atât mai puÅ£in mie” gândesc ei. “Eu vreau să mă căsătoresc ÅŸi să duc o viaţă normală, ca toÅ£i ceilalÅ£i.” Pentru aceÅŸtia, căsătoria reprezintă o cale mediocră, cu pretenÅ£ii mediocre. Se vede că atitudinea aceasta nu e nouă, deoarece Sf. Ioan Gură de Aur, marele părinte al Bisericii, a considerat necesar să scrie încă de pe atunci (sec. IV d.Hr.) contemporanilor săi: “Vă înÅŸelaÅ£i foarte gândind că există lucruri cerute laicilor ÅŸi altele cerute monahilor: toÅ£i avem de dat aceeaÅŸi socoteală”, deoarece “cei care trăiesc în lume, deÅŸi căsătoriÅ£i trebuie ca în toate celelalte să semene cu monahii”. (1)Mai mult, în Apologia VieÅ£ii Monahale, acelaÅŸi părinte scrie:
Prin urmare, când [Pavel] ne porunceÅŸte să imităm chiar pe Hristos, ÅŸi nu numai pe ucenicii Lui, [adică] pe monahi, când spune că mare osândă îi aÅŸteaptă pe cei care nu-L imită chiar pe Hristos, mai poÅ£i susÅ£ine că monahii sunt datori să aibă o vieÅ£uire creÅŸtină superioară laicilor? ToÅ£i oamenii trebuie să se urce la această vieÅ£uire creÅŸtină superioară. Decăderea morală a societăţii omeneÅŸti îÅŸi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieÅ£uire creÅŸtină deosebită, pe când toÅ£i ceilalÅ£i au îngăduinÅ£a să trăiască în trândăvie, dispreÅ£uind poruncile lui Hristos. Nu-i adevărat, nu-i adevărat, ne strigă Pavel. Tuturor, monahi ÅŸi laici, ni se cere aceeaÅŸi vieÅ£uire creÅŸtină desăvârÅŸită. SusÅ£in asta cu toată tăria, dar, mai bine spus, n-o susÅ£in eu, ci Hristos care va judeca faptele noastre. (2)
Iată cât de gravă considera Sfântul Ioan Gură de Aur această eroare, de a crede că laicilor li se cere mai puÅ£in decât călugărilor, încât vede în ea “pricina decăderii morale a societăţii omeneÅŸti”! Åži acest lucru nu e greu de înÅ£eles: să ne imaginăm numai că toÅ£i laicii ar trăi precum călugării. Nu ar fi creÅŸtinii cu adevărat “lumina lumii” ÅŸi “sarea pământului” (Mat. 5: 13-14)? Nu ar deveni pământul un colÅ£ de rai? Nu s-ar minuna necredincioÅŸii văzând pe creÅŸtini, aÅŸa cum se minunau odinioară, în vremea persecuÅ£iilor, exclamând: “Iată cât de mult se iubesc!”?
“Bine,” vor zice unii, “ÅŸi celor căsătoriÅ£i li se cere să fie în toate celelalte asemenea călugărilor. Dar cum poate fi asta? În ce fel poate un laic să fie asemenea călugărului? Cum poate mireanul (laicul) să imite pe monah?”
Ca să răspundem la aceste întrebări, trebuie să clarificăm mai întâi care sunt elementele specifice vieÅ£ii monahale. Mai întâi, monahul face trei voturi: de castitate, de sărăcie ÅŸi de ascultare. Acestea sunt răspunsul lui la sfaturile evanghelice, ÅŸi urmarea acestor sfaturi reprezintă nu o perfecÅ£iune mai mare, ci o cale mai uÅŸoară către perfecÅ£iune (Sf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, IIa IIae, q. 184).
Cei căsătoriÅ£i “vor trebui ca, din pricina greutăţilor legate de căsătorie, să-ÅŸi dea mai multă osteneală dacă vor să se mântuiască”, deoarece “cel dezlegat aleargă mai iute decât cel cu picioarele legate” (3).
TotuÅŸi, deÅŸi pentru cei căsătoriÅ£i drumul spre perfecÅ£iune este mai dificil, el nu este imposibil, iar “dacă unii găsesc în căsătorie o poticnire, să afle că nu căsătoria este o piedică, ci mai curând libertatea lor de opÅ£iune pe care o folosesc rău în căsnicie” (4).
Pe de altă parte, esenÅ£a celor trei voturi monahale se regăseÅŸte ÅŸi în căsătorie: există o castitate specifică vieÅ£ii de cuplu (care cere curăţia inimii exprimată prin fidelitate, înfrânare periodică, deschiderea spre procreaÅ£ie, etc.); există o sărăcie cerută ÅŸi celor căsătoriÅ£i, care trebuie “să se folosească de lumea aceasta ca ÅŸi cum nu s-ar folosi deplin de ea”, “ca ÅŸi cum n-ar stăpâni” (I Cor. 7: 30-31), adică trebuie să-ÅŸi păstreze inima dezlipită de cele trecătoare; ÅŸi există o ascultare specifică familie, întrucât soÅ£ilor li se cere să se supună unul altuia (Ef. 5: 21), ÅŸi în mod deosebit soÅ£iilor li se cere să se supună bărbaÅ£ilor întru totul (Ef. 5: 24).
În toate acestea monahii pot fi aÅŸadar un model pentru cei căsătoriÅ£i, o icoană permanentă a spiritului evanghelic, o amintire neîncetată a faptului că suntem în lume, dar nu suntem din lume (In. 17: 11; 14), deoarece am murit lumii ÅŸi viaÅ£a noastră este Hristos (Col. 3: 3-4).Alte elemente esenÅ£iale vieÅ£ii monastice sunt rugăciunea asiduă (personală ÅŸi comunitară), lectura cărÅ£ilor religioase (Sfânta Scriptură, VieÅ£ile SfinÅ£ilor, scrierile sfinÅ£ilor, etc.) asceza, pocăinÅ£a, tăcerea ÅŸi eventual misiunea. Evident, ÅŸi aceste elemente se regăsesc în viaÅ£a de familie. Rugăciunea, fiind “respiraÅ£ia sufletului”, este vitală oricărui creÅŸtin, ÅŸi ea nu trebuie să se limiteze la câteva momente pe zi, ci trebuie să fie neîncetată. După cum spuneau PărinÅ£ii, “cine se roagă numai atunci când se roagă nicidecum nu se roagă”. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul, încercând să stabilească pentru laici un echivalent al contemplaÅ£iei monastice, vorbeÅŸte despre trăirea “sentimentului neîncetat al nevăzutei apropieri” (5), sau, ca să folosim cuvintele Sfântului LaurenÅ£iu al Învierii, “practica neîncetată a prezenÅ£ei lui Dumnezeu”.
De asemenea, familia trebuie să se roage ÅŸi împreună, asemenea comunităţilor monastice. “Cei ce se roagă împreună rămân împreună”, ÅŸi această unire nu poate fi nicicum mai deplină decât atunci când membrii familiei se împărtăşesc cu Hristos din Sfânta Euharistie.Nu voi continua să vorbesc despre regăsirea celorlalte aspecte ale vieÅ£ii monastice (lectura religioasă, asceza, pocăinÅ£a, tăcerea ÅŸi misiunea) în viaÅ£a celor căsătoriÅ£i, deoarece nu cred că acest lucru prezintă dificultăţi pentru cititor. AÅŸ dori mai degrabă să ating alte puncte pe care le consider foarte importante, ÅŸi care Å£in de Å£inuta morală a călugărului ca model pentru Å£inuta morală a familistului. Voi reveni la învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, care scrie: Pavel, adresându-se în epistolele sale bărbaÅ£ilor căsătoriÅ£i ÅŸi cu copii, le cere să trăiască tot atât de virtuos ca ÅŸi monahii. După ce le porunceÅŸte să înlăture din viaÅ£a lor orice lux în îmbrăcăminte, să înlăture mâncărurile bogate ÅŸi alese, scrie aceste cuvinte: “Femeile să se împodobească cu îmbrăcăminte cuviincioasă, cu demnitate ÅŸi înÅ£elepciune, nu cu împletituri de păr, cu aur, cu mărgăritare sau veÅŸminte scumpe” (I Tim. 2: 9), iar mai jos spune: “Văduva care trăieÅŸte în desfătare a murit de vie” (I Tim. 5: 6) ÅŸi, în sfârÅŸit, mai departe: “Având însă hrană ÅŸi îmbrăcăminte, vom fi îndestulaÅ£i cu acestea” (I Tim. 6: 8). Se poate cere de la monahi altceva mai mult decât îndeplinirea acestor porunci? (6)Călugării (ÅŸi călugăriÅ£ele, bineînÅ£eles), în lepădarea lor de cele lumeÅŸti ÅŸi în purtarea lor modestă, nu fac aÅŸadar decât să respecte cuvintele Sfântului Pavel adresate celor căsătoriÅ£i; de aceea ei sunt pentru aceÅŸtia din urmă modele de simplitate ÅŸi modestie. Sunt călugării îmbrăcaÅ£i cu haine alese? Sunt călugăriÅ£ele împodobite cu împletituri, aur, mărgăritare ÅŸi veÅŸminte scumpe? Sunt ele “la modă”, cu rochii decoltate, fuste de-o palmă, bluze transparente ÅŸi alte soiuri de haine care mai degrabă au ca scop să scoată în evidenţă goliciunea trupului, decât să-l acopere? Nu, cu siguranţă nu. De ce nu imităm atunci cuminÅ£enia hainelor monastice? Ne e teamă mai mult de gura lumii decât de vătămarea sufletului nostru ÅŸi a sufletelor altora? Sfântul Ioan Gură de Aur merge chiar mai departe ÅŸi spune:
Dacă soÅ£ia ta este frumoasă, nu o lăuda pentru asta. Lauda, ura, ÅŸi chiar iubirea bazată pe frumuseÅ£ea din afară vine din suflete necurate. Caută frumuseÅ£ea sufletului ÅŸi imită pe Mirele Bisericii. FrumuseÅ£ea din afară este plină de vanitate ÅŸi frivolitate; îi face pe bărbaÅ£i geloÅŸi ÅŸi-i umple de gânduri de poftă. Dar provoacă ea vreo plăcere? Poate pentru o lună sau două, sau cel mult un an, dar nu mai mult; familiaritatea face ca admiraÅ£ia să dispară. În acelaÅŸi timp, relele care izvorăsc din frumuseÅ£ea cea din afară rămân: mândria, nebunia, dispreÅ£ul altora. (…) Caută afecÅ£iunea, delicateÅ£ea ÅŸi umilinÅ£a într-o soÅ£ie; acestea sunt semne ale frumuseÅ£ii. (7)
De asemenea, spune Sfântul Ioan, soÅ£ul ar trebui el însuÅŸi să-ÅŸi sfătuiască soÅ£ia “să nu se împodobească cu cercei de aur, lănÅ£iÅŸoare pentru gât sau alte bijuterii, sau să-ÅŸi adune haine scumpe” (8). Iar soÅ£ia va putea fi de ajutor bărbatului nu atunci când umblă după distracÅ£ii ÅŸi desfătări, nu atunci când cere bărbatului bani ÅŸi iar bani, nu atunci când caută luxul, nu atunci când cheltuieÅŸte fără sfârÅŸit ÅŸi fără socoteală, ÅŸi atunci va fi de ajutor bărbatului, când este mai presus de toate lucrurile de pe pământ, când îÅŸi întipăreÅŸte în sufletul său o vieÅ£uire apostolică, atunci când arată în purtările ei multă blândeÅ£e, multă modestie, mult dispreÅ£ faţă de bani ÅŸi faţă de avere, multă resemnare. Da, atunci va putea să mântuie pe bărbatul ei. Va fi de ajutor bărbatului ei când va spune: “Dacă avem ce mânca ÅŸi cu ce ne îmbrăca, avem de toate” (I Tim. 6: 8); când va nutri astfel de gânduri chiar prin faptele sale, când va râde ÅŸi nu-i va păsa de moartea trupului, când va spune că viaÅ£a aceasta pământească nu preÅ£uieÅŸte nici două parale, când va socoti, ca ÅŸi profetul, toată slava lumii acesteia ca floarea ierbii (Is. 40: 6). (9)
Dar nu este această descriere a soÅ£iei asemenea descrierii unei călugăriÅ£e? Nu poate aÅŸadar o femeie căsătorită să ia o călugăriţă ca model, în ce priveÅŸte modestia ÅŸi lepădarea de spiritul lumesc? Sigur că da, ÅŸi nu numai că poate, ci chiar trebuie, dacă vrea să urmeze pe Hristos.
Un alt aspect important este participarea la distracţiile lumeşti. Şi aici modelul monastic este de mare ajutor: s-ar duce un călugăr la cutare petrecere?
Ar asculta un călugăr o asemenea muzică?
Ar dansa un călugăr un astfel de dans (asta dacă dansează vreodată)? De ce nu ar face-o?
Oare are un călugăr mai mare nevoie de pacea inimii decât am eu?
Oare are un călugăr mai mare nevoie de tăcere ÅŸi rugăciune decât am eu?
Oare trebuie un călugăr să se ferească mai mult de păcat decât mă feresc eu?
Oare am eu mai puÅ£ină nevoie de pocăinţă decât are el?
Oare inima mea trebuie să fie mai puÅ£in curată decât a lui? Åži totuÅŸi, vor gândi unii, este exagerat să ceri aÅŸa ceva unui laic. Iată însă ce scria Sfântul Ioan Gură de Aur contemporanilor săi, de parcă ar fi scris pentru noi, cei de acum: Fie ca ei [tinerii căsătoriÅ£i] să evite muzica imodestă ÅŸi dansatul care sunt acum aÅŸa de mult la modă. Sunt conÅŸtient că mulÅ£i oameni gândesc că sunt ridicol pentru că dau un asemenea sfat; însă dacă mă ascultaÅ£i, veÅ£i înÅ£elege cu atât mai mult cu cât timpul trece avantajele unui stil sobru de viaţă. Atunci nu veÅ£i mai râde de mine, ci veÅ£i râde mai degrabă de felul în care oamenii trăiesc acum, ca ÅŸi niÅŸte copii prostuÅ£i sau oameni beÅ£i. Care aÅŸadar este datoria voastră? ÎndepărtaÅ£i din vieÅ£ile voastre această muzică ruÅŸinoasă, imodestă ÅŸi satanică, ÅŸi nu vă asociaÅ£i cu oamenii cărora le place această distracÅ£ie dezmăţată. (10)De asemenea, vorbind despre aceleaÅŸi petreceri prilejuite de nunÅ£i, acelaÅŸi sfânt spune: Cămilele ÅŸi catârii se comportă într-un mod mai decent decât unii oameni la petrecerile de nuntă. Este căsătoria o comedie? Este o taină, o imagine a ceva cu mult mai măreÅ£. (…) Când soseÅŸte beÅ£ia, curăţia pleacă. Unde este vorbire murdară, diavolul este întotdeauna doritor să-ÅŸi aducă propriile lui contribuÅ£ii. Sau voi celebraÅ£i taina lui Hristos cu o distracÅ£ie ca aceasta, invitând pe diavol? Sunt sigur acum că v-am ofensat. RâdeÅ£i de mine când vă mustru ÅŸi spuneÅ£i că sunt prea auster. Aceasta este doar o altă dovadă a modului vostru pervers de vieÅ£uire.
Se vede aÅŸadar că sfântul era conÅŸtient de ÅŸocul pe care cuvintele lui îl vor produce asupra auditoriului de atunci, iar eu, la rândul meu, sunt conÅŸtient de ÅŸocul pe care îl vor produce asupra cititorilor de astăzi. Dar această conÅŸtientizare nu face decât să mă convingă ÅŸi mai mult de necesitatea repetării acestui adevăr. ViaÅ£a monahului reprezintă astfel un punct de orientare vital pentru viaÅ£a zbuciumată a laicului, o icoană a vieÅ£ii lui Hristos care ne-a lăsat pildă, ca să păşim pe urmele Lui (I Petr. 2: 21).
Atât monahul, cât ÅŸi cel căsătorit, sunt chemaÅ£i la o dăruire completă de sine lui Dumnezeu, dăruire care nu trebuie aÅŸadar să difere în intensitate, ci doar în modul în care se face. Monahul se dăruieÅŸte în mod direct lui Hristos, într-un “maximalism eshatologic” (11), pe când cel căsătorit se dăruieÅŸte lui Hristos prin celălalt, care este “semn al prezenÅ£ei Sale” (12). Dăruirea aceasta mediată, specifică vieÅ£ii celor căsătoriÅ£i, nu ÅŸtirbeÅŸte cu nimic intensitatea dăruirii soÅ£ilor faţă de Dumnezeu: “ei sunt tocmai ca Isus Hristos care, unit cu Mireasa Lui, Biserica, nu este mai puÅ£in unit cu Tatăl Său” (13). Atât pentru monahi, cât ÅŸi pentru cei căsătoriÅ£i, Hristos rămâne Mirele sufletului (Mat. 25: 6), iar în veacul viitor oamenii “nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu” (Mat. 22: 30), ori altfel spus, ca monahii. De aceea, în perspectiva eternităţii, orice om este un monah în devenire."
Note
1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Epistola către Evrei, 7, 4. Cf. Omilie la Epistola către Efeseni, 20.
2. Idem, Apologia Vieţii Monahale, 14, 11.
3. Ibidem, 15, 3.
4. Ibidem, 3, 14.
5. Vezi Paul Evdokimov, Taina iubirii. SfinÅ£enia unirii conjugale în lumina tradiÅ£iei ortodoxe, Edit. Christiana, BucureÅŸti, 1999, p. 91.
6. Ibidem, 14, 4.
7. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
8. Ibidem.
9. Idem, Despre Feciorie, 47, 1.
10. Idem, Omilie la Epistola către Efeseni, 5: 22-33.
11. O formulare folosită de Paul Evdokimov în mai multe din cărÅ£ile sale.
12. Din rugăciunea de binecuvântare a mirilor în ritul Roman.
13. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie despre căsătorie, 3, citat în Paul Evdokimov, op. cit., p. 73.
|
