„ Ce ai făcut? Glasul sângelui strigă
 către mine din pământ’4
(Facere 4, 10).

În zadar te ascunzi, în zadar omori tăcerile grăitoare, în zadar fugi de tine, glasul sângelui strigă: „Mamă, mamă!” In noapte, în febră, cu ochii aÅ£intiÅ£i pe alÅ£i copii, acelaÅŸi glas îÅ£i răsună: „Mamă, mamă!” Ce ai făcut cu mine?…

Suflet trimis în nemurire necurăţit prin apa botezului.

Å¢i-ai omorât copilul, ÅŸi ai mai săvârÅŸit ceva ce numai cu hohote de plâns se poate spune: Å¢i l-ai osândit!

SuferinÅ£a veÅŸnică nu este pentru el, dar nu va avea parte în veac de fericirea cerească. Până mai trăieÅŸti pluteÅŸte în jurul tău în trezire ÅŸi în vis, în bucurie ÅŸi în durere; până mai ai un fir de păr neatins de paloarea bătrâneÅ£ii te mustră, te strigă pe nume, se jeleÅŸte.

El, în conÅŸtiinÅ£a ta, îÅ£i este cel dintâi călău.

El nu-Å£i va dărui o clipă de răgaz în timp, ÅŸi în veÅŸnicie va fi cel dintâi de faţă să te acuze înaintea dreptului Judecător.

Åži el cântă un sfanÅ£, sfânt, sfânt în nevăzut, dar el sună aÅŸa: „Până când, Stăpâne sfinte ÅŸi adevărate, nu vei judeca ÅŸi nu vei răzbuna sângele nostru” faţă de mamele noastre? Până când, până când?…

Åži, în aÅŸteptare, el te pândeÅŸte, te urmăreÅŸte, te chinuieÅŸte ÅŸi-Å£i fură conÅŸtiinÅ£a să vorbească prin ea. Aici zăreÅŸti o mamă care-ÅŸi îmbrăţiÅŸează pruncul, ba poate tu Å£i-l strângi în braÅ£e pe-al tău, ÅŸi atunci, din străfunduri, străbate un vaiet, un plâns de să topească oÅ£elul ÅŸi granitul.

„Mamă, eu pe tine nu pot să te sărut niciodată. Unde mi-s buzele roÅŸii ca cireÅŸele din grădină? AÅŸ vrea să te cuprind de gât, dar mânuÅ£ele nu mi se-ntind. Dă-mi mâinile, mamă! Unde mi-ai ascuns mâinile cu care să-mi fac cruce, mâinile pe care să le împreunez la rugă, mânuÅ£ele cu care să mă joc, mânuÅ£ele mele cu care să te cuprind ÅŸi să te dezmierd, unde mi le-ai ascuns, mamă?

„Mamă, tu pe mine nu mă poÅ£i săruta; eu n-am nici frunte, nici obrăjori. Tu mă chemi, eu tac, n-am gură; tu vrei să mă cuprinzi, eu pier ca o evaporare. Unde mi-e trupuÅŸorul meu, mamă, acela ca al copilaÅŸilor pe care Iisus îi strângea în braÅ£e? Ei, cei cu bune mame, nu ca a mea, - o, eu cel nenorocit, - îÅŸi reazemă căpÅŸorul cu bucle ca mănunchiuri de roze, ca buchetele de mure, de sânul Maicii Sfinte, iar mie, acolo unde sunt, mi-e
frig, mi-e foame ÅŸi mi-e sete.

„Plânsul m-ar uÅŸura, dar nu mi-ai dat ochi. AÅŸa aÅŸ plânge să mă mângâi, dar lacrimile n-au fântână.

Ah! ochiÅŸorii mei! Mamă, unde mi-s mărgeluÅŸele acestea minunate? Unde mi le-ai ascuns? O, cum s-ar oglindi lumea în ei, cum s-ar desfată îngerii lui Dumnezeu în pajiÅŸtea de rai a ochilor mei nepătaÅ£i! Dar tu nu mi i-ai dat.

„AÅŸ alerga la tine. E cald lângă inima ta.

Vai, unde mi-s picioruÅŸele? Mămică, dă-mi picioruÅŸele! AÅŸ vrea să sărut icoana Maicii Sfinte de pe perete ÅŸi icoana cerului de pe faÅ£a ta… Mămică, unde mi-s picioruÅŸele ca să mă ridic? Unde mi le-ai ascuns? De ce mi le-ai ascuns? Pentru ce mi le-ai furat? Ce ai făcut cu ele? Cui le-ai dat, unde le-ai azvârlit? Ah! de ce mă chinuieÅŸti mămico?…

Să nu crezi că acel copil uită de tine pentru că ai uitat de el. Când te vei simÅ£i mai sigură îÅ£i va Å£ine mai multă tovărăşie; iar când nu te vei mai putea apăra cu nici o amăgire Å£i se va arăta cu mai neînduplecată cruzime.

Privesc scaunul din fata biroului meu la care scriu acum, în fapt de seară. Pe el a ÅŸezut nu de mult o mamă a mai mulÅ£i copii. Era palidă, cu ochii îndoliaÅ£i ÅŸi lărgiÅ£i de spaimă.

- A venit! Iarăşi a venit!

- Cine, Doamnă?

- El, copilul, ba ea, hârca bătrână, cu copilul.

- Explicaţi-mi, vă rog.

Åži, în spasmuri de plâns ÅŸi fiori de groază, mama îmi istorisi un vechi avort. Lumea rea care o lua în râs, lipsa ei de curaj să înfrunte cascada râsului diabolic o înduplecară la nenorocitul fapt. De atunci. De atunci, la anumite intervale, îndeosebi când o macină febra sau vreo boală mai grea, vede venind spre ea o babă bătrână, o mama-pădurii, urâtă ca în basm, purtând pe-o tavă copilul ucis ÅŸi fript. „Ia-l, e al tău! Uite-l! Ce ai făcut? Å¢i-l îngrijesc eu, îl am eu în pază…”. „Åži Å£ip ÅŸi urlu! în cele din urmă pleacă anevoie bătrâna, ca să revină peste câteva ore. Åži acesta îmi este chinul. Infernul cu ce este mai rău? Ce vierme mai crunt ne va putea roade măruntaiele nepieritoare ÅŸi inima stricată?…” Ce mai puteau face lacrimile în faÅ£a sângelui dacă nu ieÅŸeau dintr-o inimă înfrântă ÅŸi întoarsă?

Un coleg preot a fost martorul unor vexiaÅ£ii de natură răzbunătoare, de care suferea o femeie care, în tinereÅ£e, săvârÅŸise un avort, aruncând câinilor rodul neîmplinit al pântecelui. Ea ÅŸi fusese pedepsită de lege pentru această crimă, dar cu ani în urmă casa ei nu mai avea pace, sufletul ei nu mai avea odihnă.

Mâini ÅŸi puteri nevăzute aruncau în ea cu pietre, cu coceni de porumb. În casa cu geamurile ÅŸi uÅŸile închise nimereau dintr-o dată pietre, bolovani, iar farfuriile cădeau de pe masă fără să se spargă. Când preotul a făcut sfeÅŸtania casei, fenomenele nenaturale pricinuite de puteri nevăzute îÅŸi urmau cursul. Femeia ÅŸi preotul aveau convingerea că sufletul pruncului violent azvârlit din sânu-i pe când era fată, aruncă cu pietre, ca ÅŸi cum ar avea să lapideze pe criminala-i maică.

Când Dumnezeu îngăduie aceste lucruri, îngăduie semne pământeÅŸti care ne dezvălue urâciunea faptei ÅŸi pedeapsa pe care o va avea de suportat mama în veÅŸnicie. Parcă văd copiii fără trupuri întregi întâmpinând mama lor cu bulgări de foc ÅŸi cu pietre de jăratec, azvârlind în ele ÅŸi muÅŸcând, de unde trebuiau să sugă lapte, carnea care le lipseÅŸte, nu mai puÅ£in înfiorător de cum descria Dante în cântul 33 al Infernului lui Ugolino din ceafa lui Ruggieri… „Mamă, mamă, ce ai făcut cu noi?…”.

Fragmente din vol. "Mama" de pr. Ioan Suciu