Pr.Rafail Noica - fragmente din vol. "Celălalt Noica", Edit. Anastasia, 2002.

" Ce îndemn puteÅ£i adresa celor căsătoriÅ£i? Trebuie acceptat divorÅ£ul?

Consider o oarecare încumetare să vorbesc eu despre căsătorie, dar, ca să-mi acord niÅŸte circumstanÅ£e, vă spun că pot vorbi, întrucât consider că în călugărie sau în căsătorie trăim aceeaÅŸi natură omenească, aceeaÅŸi fire omenească. Evident că ÅŸi în căsătorie trebuie gândită mântuirea omului; nu numai gândită, dar trăită ÅŸi în rugăciune. Trebuie să apelăm la rugăciune cerând Domnului: „Doamne, dacă eu nu pot să spun în urechile lui (sau ale ei) lucrurile astea, spune-i Tu inimii sale, schimbă-i, îndulceÅŸte-i această inimă, că nu vrem să călcăm porunca Ta certându-ne între noi sau despărÅ£indu-ne”.

Åži amintim aici cuvântul Domnului că „pentru împietrirea voastră v-a dat Moise această lege”72. Åži deci, singura aÅŸa-zisă soluÅ£ie sau răul cel mai mic înseamnă de fapt o despărÅ£ire, atunci, poate cu rugăciune, cu pocăinţă, cu smerenie, trebuie realizată o despărÅ£ire cât mai puÅ£in dureroasă pentru toÅ£i: gândiÅ£i-vă mai întâi la copii. Pentru copii este o tragedie de nespus. Åži asta am înÅ£eles-o mult mai mult de când am devenit duhovnic ÅŸi am primit multe spovedanii.

Nefericirile astea rănesc generaÅ£ii după generaÅ£ii de copii ÅŸi, din păcate, se repetă. Deci, pe de o parte, despărÅ£irea ÅŸi divorÅ£ul să fie ca soluÅ£ie atunci când este răul cel mai mic. Pe de altă parte, trebuie cultivată dragostea, iubirea, fiindcă la virtutea dragostei se reduc toate poruncile Domnului. Nu se reduc prin eliminare, ci prin sinteză. Toate sunt incluse în dragoste. Dragoste de Dumnezeu întâi, fiind porunca primă, fără de care nimic nu se poate întemeia serios, ÅŸi dragostea de aproapele, fiind a doua. Dar dragostea este firea omului. Nu ÅŸtiu care dintre Apostoli spunea că „poruncile Domnului nu sunt dureroase”73.

Porunca Domnului este tocmai ce doreÅŸte, ce pofteÅŸte sufletul meu în adâncul lui.

Spuneam să nu dispreÅ£uim prostiile. Acum zic să nu dispreÅ£uim nici păcatul, ca putinţă de a ne revela virtutea, dacă n-o cunoaÅŸtem. Åži în păcat, lucrul care îl sminteÅŸte pe om de cele mai multe ori, este cel mai apropiat de dragoste; este ispita cea mai uÅŸoară pentru diavol, este o iubire, este o împreunare. Dar nu asta este iubirea deplină, nu asta este firea omului. Aceasta este numai un act, este genetică, dar are apropierea cea mai mare de forma dragostei pe care o porunceÅŸte Domnul. Pe Dumnezeu L-am numit, dacă-mi iertaÅ£i această obrăznicie, de multe ori, în Apus, „Dumnezeu profesional”; adică ÅŸtie despre ce este vorba. Nu ca dumnezeii altor religii sau filosofii care nu-l cunosc pe om ÅŸi nu-i pot revela adevărul. Al nostru este „profesional”, este Cel Care nea „fabricat” ÅŸi Care ÅŸtie, aÅŸ zice, cum spunea ÅŸi mama despre noi, copiii: „îmi cunosc eu marfa!”. Dumnezeu îÅŸi cunoaÅŸte „marfa”, ÅŸtie din ce suntem făcuÅ£i ÅŸi de aceea ne putem încredinÅ£a cuvântului lui Dumnezeu, de aceea ne putem lăsa în mâinile lui Dumnezeu, aÅŸa cum pruncul se lasă în mâinile maicii sale. Ce face maica sa? înÅ£elege ce înseamnă când urlă, căci pruncul nu are decât urletul prin care-ÅŸi cere drepturile. Maica ÅŸtie când trebuie să-l hrănească, când trebuie să-l întoarcă pe cealaltă parte ÅŸi ÅŸtie să-l schimbe, atunci când singur s-a murdărit. Acesta este Dumnezeul nostru.

Nu mai ÅŸtiu care profet spune: „Cel Care a făcut ochiul nu o să vadă El? Cel Care a făcut urechea, n-o să audă EL?” Åži aÅŸ continua eu: Cel Care a făcut pe maică, nu ÅŸtie El ce este o maică? Deci, noi ne putem încredinÅ£a Dumnezeului înconjoară până ÅŸi iadul în dragostea lor. Dumnezeu nu Se schimbă în Sine, cum ne schimbăm noi, ci ne învaţă să devenim ÅŸi noi neschimbaÅ£i, imuabili, ca ÅŸi Dumnezeu. Deci, trebuie să devenim neschimbaÅ£i în iubirea noastră ÅŸi iubirea de vrăjmaÅŸi arată tocmai aceasta: că am devenit dragoste, precum ÅŸi Dumnezeul nostru este dragoste.

Există totuÅŸi o problemă: nu este o greÅŸeală iubirea lui Satana, ci numai un avertisment, pe care-l avem din experienÅ£a Bisericii, de la SfinÅ£ii PărinÅ£i. Atât timp cât suntem în slăbiciunea noastră păcătoasă, omenească, atât timp cât mândria are putere asupra noastră, fie ea cât de mică (mândria fiind tocmai asemănarea cu Satana), atât timp cât putem fi înÅŸelaÅ£i de sa-tana este un pericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat până la capăt vrăjmaÅŸ al lui Dumnezeu. Noi cunoaÅŸtem pe Satana - VrăjmaÅŸ, ca pe cel care nu se mai pocăieÅŸte; nu mai este loc de pocăinţă în sufletul lui ÅŸi, dacă el însuÅŸi s-a declarat aÅŸa, dacă aÅŸa îi este firea, atât timp cât noi trebuie să urmăm, cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu păcate, drumul dumnezeiesc al mântuirii, este bine să ne ferim, ascetic aÅŸ zice, a arăta în vreun fel iubire faţă de vrăjmaÅŸul absolut.

Am auzit - trebuie să luăm aminte - că un număr de asceÅ£i care au ajuns la o iubire foarte înaltă au fost înÅŸelaÅ£i de o viziune a lui Satana, care s-a înfăţiÅŸat ca un prinÅ£ extrem de frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindcă Dumnezeu l-a respins ÅŸi au căzut în capcana sa ÅŸi, din mila lor, am auzit că s-au smintit ÅŸi au căzut în ură de Dumnezeu pentru iubirea de Satana. Văd că ÅŸi omul modern câteodată, în îndrăcirea lui, tinde să fie aÅŸa. Dar până nu ne vădeÅŸte Domnul pe cineva ca vrăjmaÅŸ până la capăt, nici noi nu trebuie să-l punem în această categorie. Åži încercăm, cu grijă, să trăim porunca iubirii dată de Domnul.

Dragostea trebuie să meargă până la cruce, până la iad. Sfântul Siluan, pentru a  găsi smerenia ÅŸi a se mântui, a primit de la Domnul acest îndemn: „Å¢ine-Å£i mintea în iad, dar nu deznădăjduit”.

P.S. Serafim: în legătură cu iubirea aceasta fără limită, chiar ÅŸi a Satanei, spun că este totuÅŸi o problemă teoretică. Trebuie să fim practici ÅŸi iubirea este totdeauna practică: se adresează persoanei de lângă mine.

Mi-amintesc un cuvânt foarte interesant pe care un părinte l-a spus maicii Maria Comptov, o maică ortodoxă, de origine rusă, plecată în Occident ÅŸi moartă într-un lagăr - poate la Auschwitz - se pare că în locul altei persoane.

Aceasta, înainte de a deveni maică, la Paris, a întrebat pe cineva în Rusia: „Părinte, ce este adevărul?”. Åži acela i-a răspuns aÅŸa: „Adevărul e să iubeÅŸti pe aproapele tău. Cine iubeÅŸte pe aproapele său, acela trăieÅŸte în adevăr”.

Åži a subliniat: pe aproapele tău, nu pe cel de departe. Că e foarte uÅŸor să-i iubeÅŸti pe cei de departe. E foarte uÅŸor să-Å£i pui teoretic problema iubirii, că iubesc pe cei din BraÅŸov, din BucureÅŸti, din America. Dar pe cel cu care trăiesc în casă, pe soÅ£, pe copil, pe cel de pe stradă, pe cel de la locul de muncă, cu care mă întâlnesc în toate zilele ÅŸi care e adevăratul meu aproape, pe acesta e mai greu să-l iubesc. Deci, adevărul e să-l iubeÅŸti concret pe aproapele tău, nu pe cel de departe. Când o să începem să-l iubim pe aproapele nostru, ne vom da seama cum putem ajunge ÅŸi la măsura de care vorbea părintele, că vom avea milă poate ÅŸi pentru satana. Dar asta este teoretic. La nivelul nostru nu putem vorbi de iubirea lui Satana, ÅŸi nu vom începe niciodată cu iubirea pentru Satana. începem să iubim pe aproapele nostru ÅŸi apoi vom ajunge, poate, ÅŸi la Satana ca să-l convertim.

Mântuitorul ne-a poruncit să fim „înÅ£elepÅ£i ca ÅŸerpii ÅŸi nevinovaÅ£i ca porumbeii”76. Åži despre AcelaÅŸi Mântuitor este scris că, deÅŸi oamenii îl apreciau, El nu Se încredea oamenilor, fiindcă ÅŸtia ce este în om77. Åži Apostolul Ioan subliniază: „Åži nu era nevoie să-I spună cineva ceea ce era în om”. Åži, într-adevăr, îl vedem pe Mântuitorul de mai multe ori fugind de om, ascunzându-Se de mulÅ£ime ÅŸi, atunci când Åži-a terminat misiunea pe pământ, omul, în câteva miÅŸcări, a terminat cu El. Când S-a încredinÅ£at omului, în câteva zile omul L-a pus pe cruce. Deci, noi trebuie să cultivăm în inimă porunca Domnului, neluînd-o ca pe o silnicie (în sensul că eu spun să faci aceasta, că tu eÅŸti mic ÅŸi eu sunt mare), ci ca pe o dezvăluire a ceea ce este viaÅ£a dumnezeiască, cu care trebuie să ne asemănăm, pe care să o dorim ÅŸi să o iubim.

Fiindcă m-aÅ£i primit ÅŸi m-aÅ£i aÅŸteptat ca fiu al filosofului Noica, aÅŸ vrea să vă spun în încheiere că înÅ£eleg cuvântul filosofie etimologic, adică iubirea înÅ£elepciunii. Or, înÅ£elepciunea lui Dumnezeu este Hristos. Åži aÅŸa au spus ÅŸi SfinÅ£ii PărinÅ£i, că trăirea creÅŸtinească adevărată este iubirea lui Hristos.

Toate pleacă de la iubire ÅŸi se întorc la iubire.

În afară de iubire, nu este nimic altceva, întrucât este scris că Dumnezeu ÎnsuÅŸi este iubire.

Trăirea creÅŸtinească ÅŸi toate virtuÅ£ile pe care ni le predică Biserica prin cuvintele ÅŸi experienÅ£a sa trebuie întotdeauna verificate cu cele două porunci ale lui Hristos care se reduc la cuvântul iubire: dragostea de Dumnezeu ÅŸi de om. Numai în perspectiva acestor două porunci am înÅ£elege în lumina lor adevărată toate cele ce vrea să ni le dea Biserica."