Să fii iubit este o bucurie omenească, să iubeÅŸti este un dar divin. Să iubeÅŸti ÅŸi să fii iubit este Raiul. Să nu iubeÅŸti ÅŸi să nu fii iubit este Iadul. Dragostea este fundamentul ÅŸi principiul-motor al credinÅ£ei creÅŸtine. Căci – nu-i aÅŸa? – dacă dragoste nu e, nimic nu e. Åži cum ÅŸtim, credinÅ£a creÅŸtină nu e filosofie, nu e o invenÅ£ie intelectuală, ci îÅŸi găseÅŸte temeiurile în realitatea transcendentă.

Din dragostea Sa, Dumnezeu l-a creat pe om, iar după cădere, tot din iubire nemărginită, i-a dat omului “Poartă” de salvare pe Fiul Său. În schimb, ne cere doar dragoste: faţă de El ÅŸi de semenii noÅŸtri. Însă, lumea se află într-o criză majoră, care îi poate provoca sfârÅŸitul.

Marii noÅŸtri duhovnici au pus demult diagnosticul acestei lumi: suferă de lipsa dragostei. Omul fuge de dragoste cu program, cu metodă. DeÅŸi deplânge absenÅ£a dragostei, caută să se Å£ină departe de chipurile iubirii: agápe (iubirea spirituală – la care ne chea­mă Hristos ÅŸi cu care Dumnezeu ÎnsuÅŸi iubeÅŸte lumea), sorgé (iubirea familială), philía (ata­ÅŸa­mentul sau prietenia) ÅŸi eros (iubirea sexuală). Da, până ÅŸi de eros fuge omul postmodern, căutându-ÅŸi nu împlinirea rostului ci satisfacerea poftelor, care se cheamă curvie.

Omul ÅŸi-a inventat ÅŸi o tehnologie care să-l ajute să se înstrăineze. Sub pretextul că suntem mereu “prinÅŸi” – în ÅŸedinÅ£e, la lucru, de urgenÅ£e cotidiene, în trafic –, în locul întâlnirii faţă către faţă, al împărtăşirii emoÅ£iilor în mod nemijlocit, al mărturisirii ochi în ochi, preferăm tehnologia care intermediază, discuÅ£iile rapide ÅŸi pragmatice prin telefon, comunicarea lipsită de orice căldură pe e-mail (incomparabilă cu scrisoarea de altădată, intimă ÅŸi plină de afecÅ£iune), “taifasul” pe messenger. În Apus, deja se vorbeÅŸte despre introducerea “spovedaniei” telefonice, iar la noi am auzit despre concedieri ÅŸi divorÅ£uri prin sms.

Prietenia ÅŸi dragostea sunt mai profunde ÅŸi rezistă mai mult dacă le hrăneÅŸti în mod direct, prin dialog ÅŸi gesturi. Nici o floare nu trăieÅŸte dacă nu o uzi ÅŸi nu-i vorbeÅŸti, darămite sentimentul dintre doi oameni.

Nici pe Dumnezeu nu-L iubeÅŸti cu adevărat, dacă o faci “în principiu”, în abstract, de la distanţă, dacă nu mergi să-L întâlneÅŸti duminica la Liturghie, dacă nu comunici cu El prin rugăciune, dacă nu te umpli de El prin Euharistie.

Am devenit dependenÅ£i de maÅŸinării care ne ajută să ne ascundem gândurile ÅŸi sentimentele, să rămânem în stare de pândă – ÅŸi nu de veghe (1) –, să mimăm o maximă mobilitate ÅŸi să ne înÅŸelăm că suntem liberi.

Nu ignor binefacerile tehnologiei, dar nu pot să nu observ că atunci când te subordonezi acesteia, iluzionându-te că o stăpâneÅŸti, te împuÅ£inezi ca om ÅŸi frizezi mizantropia – sub o mască afabilă. Åži cred că ne lăsăm seduÅŸi de tehnologie tocmai pentru că ne-am pierdut dragostea, sau pentru că îi facem tot mai greu loc în viaÅ£a noastră. Iar dragostea este cheia îndumnezeirii noastre, pentru că, după cum spune Sfântul Apostol ÅŸi Evanghelist Ioan, Dumnezeu este iubire (2).

Dacă în lume n-ar fi atât de puÅ£ină dragoste, Răul n-ar avea atâta spor. Crimele, avorturile, agresiunile de tot soiul, uneltirile, vrăjmăşiile, pizma, bârfa ar fi topite de puterea dragostei (3). Mai mult, dragostea aduce dragoste. Fără dragoste, cum să aÅŸteptăm bunătate ÅŸi cum să consimÅ£im la jertfă? Fără dragoste suntem niÅŸte bieÅ£i schilozi, suferind de frică; ne temem unii de alÅ£ii, ne furişăm prin viaţă, fără curajul de a o trăi pe deplin, ne ascundem sentimentele, ni le inhibăm pentru a nu suferi, căci ni se poate răspunde cu zeflemea, cu cinism sau cu răutate.

PriviÅ£i în jurul vostru ÅŸi veÅ£i vedea oameni înspăimântaÅ£i! PoliteÅ£ea, surâsul fals, “toleranÅ£a” nu Å£in loc de iubire ÅŸi nici nu pot camufla cu adevărat spaima. Ceea ce uneori îndrăznim să numim iubire este fie un surogat, fie o părere.

Desigur, nu toÅ£i suntem aÅŸa, însă asta este nota dominantă. Åži sunt semne că va fi mai rău.

Åžtiu că tabloul e dezolant ÅŸi deznădejdea vă adulmecă, dar întotdeauna există o soluÅ£ie. Pentru cei maturi, Biserica. Pentru copii, în principal tot Biserica. În Biserică vă veÅ£i regăsi dragostea pierdută. Acolo veÅ£i (re)descoperi iubirea. Åžcoala, poate ÅŸi trebuie să fie ÅŸi ea o călăuză pe calea iubirii, deÅŸi, dacă ne raportăm la starea deplorabilă a sistemului nostru de învăţământ, ÅŸansele par reduse spre zero.

Acolo unde nu vor răzbi Biserica ÅŸi Åžcoala, ne rămâne nădejdea în mamele creÅŸtine.

Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, părintele Iustin Pârvu, stareÅ£ul de la Petru Vodă – NeamÅ£, spune: “DaÅ£i-mi mame creÅŸtine ÅŸi veÅ£i avea o lume mai bună!”. Mamele creÅŸtine vor ÅŸti să facă oameni întregi din pruncii lor învăţându-i să iubească.

1. CreÅŸtinul este dator să vegheze mereu, în sensul de a fi conÅŸtient, într-o stare de trezvie asupra lui însuÅŸi ÅŸi a lucrării lui Dumnezeu. Pânda este animalică, instinctuală, cu rol de alarmare numai la pericolele materiale, nu ÅŸi la cele duhovniceÅŸti.

2. “Cel ce nu iubeÅŸte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (I Ioan, 4, 8)

3. Sf. Ap. Pavel:”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieÅŸte, nu se laudă, nu se trufeÅŸte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeÅŸte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieÅŸte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 1, 13)

Un articol de Claudiu Târziu