CASATORIA - TAINA CEA MARE A IUBIRII

 fragmente din Omilia despre casatorie, rostita de Arhimandritul Emilian Simonopetritul de la Muntele Athos, acum mai bine de treizeci de ani in în biserica Sfântului Nicolae din Trikala (Grecia). 

“Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaÅ£a unui om, după naÅŸtere ÅŸi botez, este cea a nunÅ£ii. De aceea, nu este surprinzător faptul că miÅŸcările contemporane lumeÅŸti ÅŸi instituÅ£ionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei ÅŸi sfintei Taine a Cununiei. Pentru mulÅ£i, căsătoria este doar un prilej de plăceri ÅŸi distracÅ£ii. ViaÅ£a, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuÅŸ înspre un Å£el - cerul. Punctul cel mai crucial ÅŸi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuÅŸ este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinÅ£ire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinÅ£ire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaÅ£a noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Åžtim că nunta este un aÅŸezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă ÅŸi apoi o părăseÅŸte; cel căsătorit, însă, trăieÅŸte ÅŸi experiază pe deplin viaÅ£a.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aÅŸezământ al nunÅ£ii, această „taină mare“, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca ÅŸi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal - două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaÅ£a“, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereÅ£i“. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă“, spun ei, ÅŸi apoi îÅŸi lasă copiii - dacă au copii - în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Åži astfel, casele lor ajung niÅŸte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat ÅŸi le trebuie odihnă. Oameni ca aceÅŸtia sunt goi pe dinlăuntru, ÅŸi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulÅ£umire, aÅŸa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii. Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simÅ£ al răspunderii, pur ÅŸi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi niÅŸte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eÅŸuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aÅŸa cum e înÅ£eleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică - uciderea vieÅ£ii duhovniceÅŸti a unei persoane. Trebuie să conÅŸtientizăm că dacă dăm greÅŸ în căsătorie, am dat greÅŸ mai mult sau mai puÅ£in ÅŸi în viaÅ£a duhovnicească. Dacă reuÅŸim în căsătorie, am reuÅŸit ÅŸi în viaÅ£a duhovnicească. ReuÅŸita sau eÅŸecul, sporirea sau năruirea, încep în viaÅ£a duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiÅ£ii necesare pentru o căsătorie fericită ÅŸi cu adevărat creÅŸtină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaÅ£ie potrivită. AÅŸa cum un copil trebuie să studieze, aÅŸa cum învaţă el să gândească ÅŸi să se preocupe de părinÅ£i sau de sănătatea sa, la fel trebuie ÅŸi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-ÅŸi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaÅ£a lor. PărinÅ£ii nu sânt interesaÅ£i de aÅŸa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneÅŸti, care îi preocupă adânc. Copilul trebuie să înveÅ£e încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului ÅŸi a trupului său este o comoară de mare preÅ£, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-ÅŸi plânge de milă ÅŸi se vaită de soarta sa, un lucru slab ÅŸi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-ÅŸi poată întreÅ£ine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveÅ£e să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveÅ£e să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veÅ£i spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înÅ£elese. ÎntrebaÅ£i-i, însă, pe cei căsătoriÅ£i, ÅŸi veÅ£i vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ÅŸtiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare“. Nu trebuie însă nici aÅŸteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieÅ£ii duhovniceÅŸti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. PărinÅ£ii ar trebui să se intereseze de viaÅ£a socială a copilului, dar ÅŸi de viaÅ£a sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu. FireÅŸte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinÅ£ilor săi. Cât de des nu simt părinÅ£ii un cuÅ£it trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, ÅŸi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinÅ£ii săi, pentru că aceÅŸtia au o intuiÅ£ie anume, ce le dă putinÅ£a să conÅŸtientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl ÅŸi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veÅ£i împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaÅ£i, dar trebuie ÅŸi să-i îngăduiÅ£i să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeÅŸte - însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaÅŸte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el“, să ÅŸtiÅ£i că sânteÅ£i în pragul unei căsătorii eÅŸuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeÅŸte poate sta lângă copilul vostru. Åži bărbatul, ÅŸi femeia trebuie să fie atraÅŸi unul de celălalt ÅŸi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuÅŸi, nu putem face presiuni asupra copiilor noÅŸtri. Uneori, din dragoste, simÅ£im că ei ne aparÅ£in, că sânt ai noÅŸtri, ÅŸi că putem face ce vrem cu ei. Åži aÅŸa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască - fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaÅŸtere ÅŸi apropiere, o problemă foarte delicată - dar pe care adesea o trecem cu vederea - ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaÅŸte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aÅŸa cum este, cu neputinÅ£ele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălÅ£are, chiar dacă-i pingelită“, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoÅŸti. Iar cunoaÅŸterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-ÅŸi Å£ină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî“. Dar ce fel de încredinÅ£are e aceasta, dacă nu-Å£i dă voie să renunÅ£i la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaÅŸtere a celuilalt trebuie să-Å£i Å£ii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. ÅžtiÅ£i cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinÅ£i bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima ÅŸi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeÅ£i pe cineva care-ÅŸi pierde vremea prin cluburi, distrându-se ÅŸi aruncându-ÅŸi banii pe excursii ÅŸi luxuri. N’ar trebui să alegeÅ£i nici pe cineva care, după cum veÅ£i afla mai târziu, îÅŸi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeÅ£i drept soÅ£ie o femeie ca praful de puÅŸcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună. Mai mult, dacă vreÅ£i să aveÅ£i o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaÅ£i de tânăra sau tânărul neputincios să-ÅŸi lase părinÅ£ii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său ÅŸi pre muma sa, ÅŸi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veÅ£i vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veÅ£i vedea că îi ascultă cu gura deschisă ÅŸi este gata să facă orice-i vor zice, să vă Å£ineÅ£i departe. Este o persoană bolnavă sufleteÅŸte, imatură psihologic, ÅŸi nu veÅ£i izbuti să faceÅ£i cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soÅ£ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aÅŸa, dacă nu ÅŸi-a dat seama, dacă n’a înÅ£eles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinÅ£ilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aÅŸezat, pentru a fi scos mai târziu ÅŸi răsădit în alt loc? De asemenea, când vă veÅ£i alege soÅ£ul, încredinÅ£aÅ£i-vă că nu este un om necomunicativ - în care caz nu va avea prieteni. Åži dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten ÅŸi tovarăş. PăziÅ£i-vă de oamenii nemulÅ£umiÅ£i, plângăcioÅŸi ÅŸi întunecaÅ£i, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. PăziÅ£i-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeÅŸti, nu mă înÅ£elegi” ÅŸi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. PăziÅ£i-vă ÅŸi de fanaticii religioÅŸi ÅŸi cei excesiv de evlavioÅŸi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot ÅŸi sânt hipersensibili. Cum veÅ£i putea trăi cu un astfel de om? VeÅ£i ÅŸedea ca pe ghimpi. FeriÅ£i-vă ÅŸi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniÅ£are, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!“

PăziÅ£i-vă de falÅŸii creÅŸtini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, ÅŸi-ÅŸi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea. Dacă vă veÅ£i căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, ÅŸi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. PăziÅ£i-vă de cei ce se cred desăvârÅŸiÅ£i ÅŸi nu află greÅŸeală într’înÅŸii, dar găsesc mereu greÅŸeli la ceilalÅ£i. PăziÅ£i-vă de cei ce se cred aleÅŸi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalÅ£i.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daÅ£i atenÅ£ie: ereditatea. CăutaÅ£i să-i cunoaÅŸteÅ£i bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe ÅŸi minime condiÅ£ii materiale. Mai presus de toate, îngrijiÅ£i-vă să aflaÅ£i despre credinÅ£a celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiÅ£i să v’o faceÅ£i tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preÅ£uiască pe Hristos, crezi că te va preÅ£ui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soÅ£ia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinÅ£a ta, de religia ta, ca să Å£i se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veÅ£i putea avea, după cum zic PărinÅ£ii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinÅ£area episcopului“, adică cu consimţământul Bisericii, ÅŸi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, ÅŸi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îÅ£i vei atinge Å£inta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieÅŸte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” ÅŸi „tu du-te acolo“, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum ÅŸi bărbăţia ÅŸi puterea de a îndeplini această alegere. Dacă Å£i-ai ales astfel soÅ£ul, mulÅ£umeÅŸte Domnului! Fă-i cunoÅŸtinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeÅ£i împreună un duhovnic care să vă fie StareÅ£, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu ÅŸi vi-L va arăta.

În viaţă veÅ£i avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, ÅŸi nu va fi uÅŸor să duceÅ£i o viaţă creÅŸtinească. Însă nu vă temeÅ£i. Dumnezeu vă va ajuta. FaceÅ£i ce vă stă în putinţă. PuteÅ£i citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiÅ£i. Vă puteÅ£i ruga cinci minute în fiecare zi? RugaÅ£i-vă. Åži dacă nu izbutiÅ£i cinci minute, rugaÅ£i-vă două. Celelalte Å£in de Dumnezeu. Când veÅ£i întâmpina greutăţi în căsătorie, când veÅ£i vedea că nu sporiÅ£i în viaÅ£a duhovnicească, să nu deznădăjduiÅ£i. Să nu vă mulÅ£umiÅ£i, însă, nici cu sporirea pe care aÅ£i dobândit-o până acum. ÎnălÅ£aÅ£i-vă inimile către Dumnezeu. UrmaÅ£i celor ce au dat totul lui Dumnezeu, ÅŸi faceÅ£i ce puteÅ£i ca să vă asemănaÅ£i lor, chiar dacă tot ce puteÅ£i face este să vă doriÅ£i în inimă asemănarea cu ei. LăsaÅ£i făptuirea în seama lui Hristos. Åži, când veÅ£i urca pe calea aceasta, veÅ£i simÅ£i cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veÅ£i orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

Care este, aÅŸadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din Å£elurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat ÅŸi femeie se cheamă „împreună-înjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porÅ£ie comună de durere ÅŸi, bineînÅ£eles, de bucurie. Dar, de obicei, ÅŸase strune ale vieÅ£ii răsună trist, ÅŸi doar una vesel. SoÅ£ul ÅŸi soÅ£ia beau din acelaÅŸi pahar al lipsurilor, tristeÅ£ilor ÅŸi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriÅ£i să bea din acelaÅŸi pahar, numit „pahar de obÅŸte“, pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă ÅŸi „unire“, pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile ÅŸi necazurile vieÅ£ii. Când doi oameni se căsătoresc, e ca ÅŸi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune ÅŸi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeÅ£e, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopÅ£ii, vom crede pe mai departe în soare ÅŸi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaÅ£a sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ÅŸtii că în clipele-Å£i grele, în griji, în ispite, vei Å£ine mâna celui iubit Å£ie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc. „Dezlegatu-te-ai de femeie?” - adică, eÅŸti necăsătorit? - întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai ÅŸi însurat, nu ai greÅŸit, ÅŸi de s’a măritat fecioara, nu a greÅŸit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceÅŸtia; iară eu cruÅ£ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Å¢ineÅ£i minte: din clipa în care te căsătoreÅŸti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, ÅŸi viaÅ£a ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreÅŸte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiÅ£i, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieÅŸi în orice clipă la lumină.

ViaÅ£a nu e o petrecere, aÅŸa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, ÅŸi nu ÅŸtii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică ÅŸi cutremur, ÅŸi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat ÅŸi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieÅ£ii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit“, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Åži, de aceea, tristeÅ£ea este o însuÅŸire necesară a căsătoriei. „Căsnicia“, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseÅ£ată de nădejde ÅŸi întărită de năpastă“. AÅŸa cum oÅ£elul se căleÅŸte în furnal, aÅŸa ÅŸi omul se întăreÅŸte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviÅ£i căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaÅ£i, veÅ£i vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aÅŸa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a-Å£i păstra credinÅ£a trebuie să pătimeÅŸti ÅŸi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu ÅŸi de Biserică. Însă credinÅ£a, Dumnezeu ÅŸi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aÅŸadar, o călătorie printre necazuri ÅŸi bucurii. Când necazurile par copleÅŸitoare, ar trebui să-Å£i aminteÅŸti că Dumnezeu este cu tine. El îÅ£i va ridica crucea. El a fost Cel ce Å£i-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluÅ£ia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaÅ£a nu va avea înÅ£eles. VeseleÅŸte-te, însă, căci Hristos pătimeÅŸte cu tine, ÅŸi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite“ (cf. Rom. 8:26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneÅŸti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneÅŸte doi oameni ÅŸi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înÅ£eleg să-ÅŸi sincronizeze paÅŸii ÅŸi să-ÅŸi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă ÅŸi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. SoÅ£ul meu, soÅ£ia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineÅŸte. El sau ea este cugetul minÅ£ii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniÅ£i în încercările vieÅ£ii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinÅ£ei sale. „Ce mai faci?“, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soÅ£ia mea“. SoÅ£ul trăieÅŸte pentru a-ÅŸi iubi soÅ£ia, iar soÅ£ia trăieÅŸte pentru a-ÅŸi iubi soÅ£ul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărÅ£irea ÅŸi divorÅ£ul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, ÅŸi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe ÅŸi sfârÅŸeÅŸte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă ÅŸi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, ÅŸi pentru aceasta îi trec cu vederea greÅŸelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? AceleaÅŸi lucruri ar trebui să mă intereseze ÅŸi să-mi facă ÅŸi mie plăcere. Caut ÅŸi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulÅ£umi astăzi pe soÅ£ul meu? Cum o voi mulÅ£umi astăzi pe soÅ£ia mea? Această întrebare ar trebui să ÅŸi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeÅŸte, merge ultimul la culcare ÅŸi se trezeÅŸte primul. Îi socoteÅŸte părinÅ£ii ei ca ÅŸi cum ar fi ai săi, îi iubeÅŸte ÅŸi li se dăruieÅŸte, fiindcă ÅŸtie că căsătoria este anevoioasă pentru părinÅ£i. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărÅ£it de copilul lor.

SoÅ£ia îÅŸi arată dragostea pentru soÅ£ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soÅ£ului. Împotrivirea, încăpăţânarea ÅŸi nemulÅ£umirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeÅŸte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălÅ£imi ÅŸi la idealuri ÅŸi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă ÅŸi plină de pace, dăruindu-i liniÅŸte.

Bărbatul ar trebui să Å£ină minte că soÅ£ia i-a fost încredinÅ£ată de Dumnezeu. SoÅ£ia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, ÅŸi pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îÅŸi iubeÅŸte femeia aÅŸa cum Hristos iubeÅŸte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteÅŸte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Åžtim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaÅ£i să-ÅŸi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei se răneÅŸte, este adesea mărunt, schimbător ÅŸi poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste ÅŸi gingăşie, ÅŸi să facă din ea comoara sa cea mai de preÅ£. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteÅŸte pe valuri ÅŸi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar ÅŸi o clipă, se va scufunda.

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; ÅŸi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aÅŸa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de ÅŸapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenÅ£ei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Åži căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deÅŸi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunaÅ£i întru numele meu, acolo sunt ÅŸi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Åži de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde ÅŸi arată pe însuÅŸi Hristos. Când vedeÅ£i o pereche are conÅŸtiinÅ£a acestui lucru, e ca ÅŸi cum l-aÅ£i vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este ÅŸi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa ÅŸi mirele sânt un chip al lui Hristos ÅŸi al Bisericii. Åži nu doar acestea, dar ÅŸi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înÅ£elepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriÅ£i, e ca ÅŸi cum le-ar zice: AÅŸteptaÅ£i-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înÅ£elepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează ÅŸi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, ÅŸi care au arătat, în esenţă, prezenÅ£a Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se Å£in în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îÅŸi are începutul în Hristos ÅŸi va sfârÅŸi în Hristos. Preotul le împreunează ÅŸi mâinile, pentru a arăta că însuÅŸi Hristos este Cel ce îi uneÅŸte. Hristos este în centrul tainei ÅŸi în centrul vieÅ£ii lor.

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre ÅŸi simboluri care arată prezenÅ£a lui Hristos. Când stai undeva ÅŸi vezi dintr’odată o umbră, ÅŸtii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ÅŸtii că e acolo. Te trezeÅŸti dis-de-dimineaţă, ÅŸi vezi zarea roÅŸie a răsăritului. Åžtii că, peste puÅ£ină vreme, va ieÅŸi soarele. Åži într’adevăr, de după munte, începe să răsară soarele. Când îÅ£i vezi căsătoria, soÅ£ul, soÅ£ia, trupul perechii tale, când îÅ£i vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ÅŸtii că sânt semne ale prezenÅ£ei lui Hristos. E ca ÅŸi cum ai auzi paÅŸii lui Hristos, ca ÅŸi cum ar veni, ca ÅŸi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuÅŸi că, din pricina grijilor ÅŸi neliniÅŸtilor, simÅ£im că El lipseÅŸte. Dar Îl putem vedea în umbre, ÅŸi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul ÅŸi femeia mergeau pur ÅŸi simplu la Biserică ÅŸi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaÅ£a lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt ÅŸi ele simboluri ale prezenÅ£ei lui Hristos. Åži anume, ele simbolizează mucenicia. SoÅ£ul ÅŸi soÅ£ia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sunt căsătorit” înseamnă că trăiesc ÅŸi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc ÅŸi însetez după Hristos. Cununile sânt ÅŸi semne împărăteÅŸti, aÅŸa că soÅ£ul ÅŸi soÅ£ia sânt împărat ÅŸi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie - nu în înÅ£elesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam ÅŸi Eva au fost izgoniÅ£i din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) ÅŸi s’a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-ÅŸi amintească de căderea lor ÅŸi de izgonirea din Rai, ÅŸi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă, aÅŸadar, că sânt un împărat, un mădular credincios ÅŸi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează ÅŸi biruinÅ£a cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeÅŸte cununile lor întru Împărăţia ta“, ia-le în împărăţia Ta ÅŸi le Å£ine acolo, până la biruinÅ£a cea mai de pe urmă. AÅŸadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ ÅŸi se sfârÅŸeÅŸte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinÅ£ează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca ÅŸi cum taina ar zice: Dincolo ÅŸi mai presus de dragoste, dincolo ÅŸi mai presus de soÅ£ul tău, de soÅ£ia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-Å£i aminte că eÅŸti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreÅŸit. Mireasa ÅŸi mirele îÅŸi dau mâna unul altuia, iar preotul le Å£ine pe ale amândurora, ÅŸi îi duce în jurul mesei, dănÅ£uind ÅŸi cântând. Căsătoria este miÅŸcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veÅŸnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreÅŸte cu femeia, ÅŸi femeia se căsătoreÅŸte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. AÅŸadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă. În dănÅ£uirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat ÅŸi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunÅ£ii (cf. Gal. 3:13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum“, care înseamnă jurământ. Åži căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aÅŸa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos. „Sunt căsătorit“, aÅŸadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreÅ£i, vă puteÅ£i căsători. Dacă vreÅ£i, nu vă căsătoriÅ£i. Dar dacă vă căsătoriÅ£i, acesta este înÅ£elesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v’a adus întru fiinţă. „Sunt căsătorit” înseamnă: sânt robul lui Hristos.”

(Din: Biserica în rugăciune - Tainica liturghie a inimii, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul, Sfânta Mănăstire a Buneivestiri - Ormilia, Grecia, 2005, pp. 111-125).