Maica Domnului şi femeia modernă

"Eu cred că femeia de astăzi ÅŸi-a uitat vocaÅ£ia. Si vocaÅ£ia care este? FineÅ£ea, sensibilitatea, frumuseÅ£ea, tandreÅ£ea. Acestea sunt lucruri pe care femeia poate să le împărtăşească. Bucuria ÅŸi dragostea sunt completate de asumarea maternităţii. Până la urmă, femeia, aÅŸa cum spunea Părintele Stăniloaie, este maica ÅŸi matca vieÅ£ii. În afara acestei vocaÅ£ii, femeia riscă să devină altceva, îndepărtându-se încetul cu încetul de menirea ei. Pe vremea comuniÅŸtilor, să fii buldozerist sau sudor, ca femeie, era un titlu de uriaÅŸ succes. Femeia muncind cot la cot cu bărbatul, femeia descoperindu-ÅŸi capacităţi ieÅŸite din comun. Eu consider că e o anomalie. Nu! Femeia are vocaÅ£ia ei ÅŸi în această vocaÅ£ie se ÅŸi mântuieÅŸte.

Din cauza unui stupid spirit competitiv, se naÅŸte în societate o tensiune enormă între sexe. SoluÅ£ia nu este să transformi femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, ci fiecare să-ÅŸi împlinească vocaÅ£ia ÅŸi aÅŸa se ajunge la armonie. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat bărbat ÅŸi femeie, atunci fiecare să-ÅŸi joace rolul până la capăt, în firea sa.

UitaÅ£i-vă la Maica Domnlui, în câte ipostaze o avem în icoană!

O avem pe Maica Domnului în ipostaza de Călăuzitoare (Hodighitria). Ori, în familie, femeia este prin excelenţă călăuzitoarea copiilor. Maica Domnului arată calea, iar singura cale adevărată este spre Dumnezeu, calea spre Pruncul Iisus. E, prin urmare, călăuzitoare. Întotdeauna, mama are mai mare putere de a călăuzi pe copil decât tatăl.

Maica Domnului este Grabnic-ascultătoarea (Gorgoipikoos). Åži femeia, prin firea ei, este mai dispusă să asculte ÅŸi este mai răbdătoare, asemenea chipului Maicii Domnului. Åži câtă nevoie avem ÅŸi noi, în calitate de copii ai părinÅ£ilor noÅŸtri trupeÅŸti, ca cineva să ne asculte, să aibă răbdare cu noi, chiar maturi fiind.

Maica Domnului este Bucuria cea neaÅŸteptată. Åži oare nu este femeia cea mai receptivă la nevoile celor din preajma ei? Åži, în acelaÅŸi timp, nu este ea făptura prin excelenţă care poate să dăruiască o bucurie neaÅŸteptată?

Maica Domnului este Dulcea sărutare (Glicofilousa). Orice creÅŸtin are în casă o icoană în care Maica Domnului lipeÅŸte obrazul ei de obrazul Pruncului Iisus. Această tandreÅ£e bărbatul nu poate s-o exprime aÅŸa cum o exprimă femeia. Acea iubire profundă a mamei pentru copilul ei nu este decât prelungirea iubirii duioase cu care Maica Domnului îÅŸi Å£ine lângă obraz Pruncul.

Avem de asemenea icoana Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia). Mângâierea  mamei sau a soÅ£iei tale nu poate fi înlocuită de nici o fiinţă de pe acest pământ.

Femeia are în firea sa toate dimensiunile delicateÅ£ii ÅŸi gingăşiei: e mângâietoare, degrabă vindecătoare, este cea care grabnic ascultă, cea a cărei mângâiere e cea mai tandră ÅŸi mai plină de iubire, cea care răspunde imediat la boala copilului ei ÅŸi aleargă să aline o durere, o suferinţă ÅŸi chiar să vindece această suferinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. VedeÅ£i, toate aceste ipostaze ale Maicii Domnului sunt, de fapt, împliniri ale femeii către care trebuie să tindă.

Neavând conÅŸtiinÅ£a că fiinÅ£a noastră lăuntrică se împlineÅŸte în relaÅ£ie cu Dumnezeu, Cel care ne-a dăruit viaÅ£a, atât femeia, cât ÅŸi bărbatul încearcă să-ÅŸi împlinească această fiinţă pe o cale care se dovedeÅŸte până la urmă greÅŸită. Mântuire caută ÅŸi femeia, care încearcă să se împlinească într-o carieră, care vrea să devină femeie de succes, vedetă, chiar dacă acestea nu reprezintă răspunsul căutărilor ei lăuntrice. Dar, atenÅ£ie! Cine nu are setea de a se îmbunătăţi ÅŸi împlini lăuntric, acela nu este pe traiectoria cea bună, nu este în firea sa.

Cine are sete de avere, sete de succes cu orice preÅ£, acela ÅŸi-a ieÅŸit din fire. Ce mai rămâne după succesele oamenilor? E posibil ca aceste succese să rămână într-o arhivă, într-o fonotecă, într-o cinematecă, sau consemnate undeva, dar, până la urmă, oamenii rămân, de fapt, cu fiinÅ£a lor lăuntrică, cu ei înÅŸiÅŸi, ÅŸi-ÅŸi dau seama că, în ciuda succeselor lor, ei sunt ca niÅŸte epave, sunt “expiraÅ£i” ÅŸi pe dinafară, dar mai ales, înlăuntrul lor. De ce? Pentru că-ÅŸi dau seama că toate aceste succese nu le pot sluji la ceea ce noi numim “marea trecere”, adică în faÅ£a morÅ£ii.

Oamenii încearcă să-ÅŸi înveÅŸnicească succesele vremelnice, să se culcuÅŸească în vremelnicie, deÅŸi sunt conÅŸtienÅ£i că lucrul acesta nu se poate, oricâte succese ar avea ÅŸi oricâte bogăţii ar acumula ÅŸi oricâtă putere ar avea, la un moment dat, sunt nevoiÅ£i să recunoacă faptul că toate acestea, totuÅŸi, nu fac parte din fiinÅ£a noastră. De aceea sentinÅ£a evanghelică este necruţătoare: “Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Åži cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Åži ce rămâne din noi? Cum spune Evanghelia, rămâne cât suntem dragoste, puterea iubirii adunată în fiinÅ£a noastră lăuntrică (”Flămând am fost ÅŸi mi-aÅ£i dat să mănânc…”). Rămâne cât suntem comuniune pe calea inimii cu Dumnezeu ÅŸi cu oamenii, cât suntem jertfă, cât suntem dăruire. Atâta rămâne din noi ÅŸi de fapt acest lucru este cel care ne bucură cu adevărat."

Pr Gheorghe Holbea - prof. la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti