|
Străinul care aseară
A poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine
Cu vin şi c-o măslină.
I-am aÅŸternut în grabă
Un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i
Åži nici de unde vine.
Făcuse cale lungă
Străinul până-n sat,
Cu poala hainei mele
I-am ÅŸters de praf piciorul
Ulei de levănţică
Pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân ÅŸi dulce
Umplutu-i-am ulciorul.
Era frumos…, cu barba
Ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja
Tăriilor albastre
Eu mi-am adus aminte
De veacul cel străbun,
Oare, vre-un zeu să şadă
Pe prispa casei noastre?
El mi-a vorbit surioară…
Dar nu ÅŸtiu ce mi-a spus.
Ca rodia-i de dulce
Pe buza lui cuvântul
Ca murmurul de ape
Ca freamătul de sus,
Din pomi cu floare albă
Când îi adie vântul.
Vorbea despre viaţa
Cea fără de păcat,
Cu patimă curată
Ca flacăra de soare
Despre o jertfă sfântă
Pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea
De-a pururi roditoare.
Åži mi-a pătruns în suflet
Cu chipul lui cel drag,
Åži vraja nesfârÅŸită
Din vorba lui domoală.
În liniÅŸtea de seară
Torceam fuioru-n prag,
Şi lacrimi mari căzură
Din ochii mei în poală.
Străinul care aseară
A poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna
Cu sete negrăită
Am stat o noapte-ntreagă
Alături amândoi,
Dar El nu-ntinse mâna
Spre floarea dăruită.
Cu dragoste de frate
Mi-a mulÅ£umit în zori,
Când a plecat străinul
Pe drumul ud de rouă
Åži mi-a rămas în urmă
Ca mirul curs din flori,
Cuvintele lui stranii
Åži blânde: „Pace vouă!”
L-am urmărit în zare
Cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă
Cum îi juca în plete
Åži aÅŸternutul moale
Cu dor în pumn l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă
De miruri să mă-mbete.
ZORICA LAÅ¢CU
|
