„Să fim întotdeauna gata să spunem: Iartă!

În casa în care te opreÅŸti, fii cu sfială în toate.

Smerenia ÅŸi înfrânarea înseamnă ÅŸi o delicată politeÅ£e.

Pofteşte cu stăruinţă pe străini să se servească la masă (fă iubire şi mai ia puţin), cu față veselă.

Când mănânci, nu grăi cuvânt deÅŸert ÅŸi nu râde.

De voieÅŸti să se împlinească un lucru ÅŸi cel cu care locuieÅŸti nu voieÅŸte să se împlinească, lasă-i lui voia ta, ca să nu se nască o ceartă ÅŸi să se supere.

Dacă vreun musafir îÅ£i spune cuvinte necuvenite, roagă-l cu iubire, spunându-i: Iartă-mă, că sunt slăbit ÅŸi nu pot să le port.

În smerita cugetare se arată o mare delicateÅ£e, pe când mândria e o bădărănie.

De voieÅŸti să iei ceva ÅŸi ai nevoie de aceea, să nu murmuri împotriva fratelui tău, că de ce n-a înÅ£eles să-mi dea ceva de la sine, ci cu îndrăzneală, cu simplitate, spune-i: Fă iubire, dă-mi ceea de care am trebuinţă.

A se judeca întâi pe sine, aduce smerita cugetare, ÅŸi renunÅ£area la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunoÅŸtinţă (în conÈ™tiinÅ£a valorii lui ÅŸi a datoriei faţă de el) aduce smerenia."

(Avva Isaia Pustnicul)

„Minunata smerenie cea pierzătoare a patimilor, care se naÅŸte întru nevăzută simÅ£ire, este ca o comoară închisă într-un vas de argilă, adică în trupul nostru, care întrece prin măreÅ£ia ei puterea de exprimare a cuvântului; singură inscripÅ£ia deasupra este în întregime înÅ£eleasă, iar celor care se străduiesc să-i priceapă taina, ÅŸi apoi s-o explice prin vorbe, le dă multă caznă ÅŸi nesfârÅŸită cercetare.

Smerenia este un fără de nume har al sufletului, cunoscută printr-o experienţă directă doar de către cei ce au dobândit-o, negrăită bogăţie, denumire a lui Dumnezeu ÅŸi dar al cerului. ÎnvăţaÅ£i-vă, spune Domnul, nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la Duhul Meu care sălăşluieÅŸte întru voi ÅŸi vă luminează ÅŸi de la lucrarea cea pe care o fac simÅ£ită în voi, că sunt blând ÅŸi smerit cu inima, cu mintea, cu cugetul ÅŸi veÅ£i afla odihnă sufletelor voastre, de războaie ÅŸi uÅŸurare de gânduri. (Matei 11, 29)

Iar cele trei verigi sau culori ale curcubeului ale acestei virtuţi sunt acestea:

- îndurarea necinstirilor cu multă bucurie ÅŸi aÅŸteptarea cu braÅ£ele sufletului deschise spre a primi ÅŸi cuprinde pe acestea (adică necinstirile), ca unele ce fac să înceteze bolile sufletului ÅŸi topesc păcatele cele mari;

- nimicirea cu totul a mâniei ÅŸi păstrarea smereniei chiar ÅŸi când devii biruitorul acesteia;

- neîncrederea în propriile fapte bune, împreunată cu dorinÅ£a de a primi neîncetat învăţătură.

PocăinÅ£a ridică, iar plânsul bate la uÅŸa cerului; cuvioasa smerenie însă deschide.

Cei mai mulţi ne numim păcătoşi şi poate chiar suntem; dar numai cercaţi fiind prin defăimare, putem vedea dacă inima este aşa cum o arată vorbele.

Firea pomilor numiÅ£i lămâi este de a-ÅŸi înălÅ£a ramurile în sus atunci când sunt neroditori; îndată însă ce ÅŸi le pleacă în jos, încep să producă roade. Acest lucru e cunoscut de către cel ce priveÅŸte totul cu pricepere.

Pentru a smeri chiar ÅŸi pe cei ce nu ar voi să facă lucrul acesta, Dumnezeu a rânduit ca aproapele să ne cunoască rănile chiar mai bine decât noi înÅŸine; de aceea e de trebuinţă să mulÅ£umim lui Dumnezeu ÅŸi aproapelui iar nu nouă înÅŸine, pentru că ne-am însănătoÅŸit.

Mie mi se pare că numai îngerilor le este dat să nu păcătuiască, căci am auzit pe un înger pământesc grăind: Nu mă ÅŸtiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptăţit; însă Cel ce mă judecă este Domnul (I Corinteni 4, 4). De aceea suntem datori a ne osândi ÅŸi a ne dojeni necontenit, pentru ca prin defăimarea cea de bunăvoie să ne putem curăţi de păcatele cele făcute cu voie: dacă nu vom face astfel, e neîndoielnic că într-un mod cumplit vom da socoteală de dânsele în vremea morÅ£ii noastre.

Smerenia este sondă cerească, care poate să ridice sufletul din adâncul păcatelor la cer.

Precum adâncul este maica izvorului, tot astfel smerenia este izvorul dreptei socoteli (a puterii de a deosebi).

(Sfântul Ioan Scărarul)

„Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata virtute, aÅŸa cum îÅŸi acoperă frumuseÅ£ea cu basmaua fecioara înfrânată; cum se ascunde prin catapeteasmă altarul de privirile gloatei. Smerenia nu se vede pe sine smerită. Dimpotrivă, ea vede în sine multă trufie ÅŸi îngrijeÅŸte ca să afle toate ramurile acesteia: aflându-le, descoperă că încă au mai rămas foarte multe de aflat.

Smerenia cea mincinoasă se vede pe sine smerită. Lipsa plânsului, îndestularea cu sine ÅŸi desfătarea cu părutele stări duhovniceÅŸti dau pe faţă trufia inimii. Părerea smereniei e cel mai cumplit fel de trufie.

Smerenia cea din har e nevăzută, nu se face cunoscută ÅŸi nu e băgată în seamă de oameni (Iov 42, 5-6; Luca 23, 41-42).

Orice necaz îl întâmpină cel smerit prin recunoaÅŸterea faptului că e vrednic de el. Cel smerit nu are vrăjmaÅŸi: el vede în omul ce îi pricinuieÅŸte necazuri o unealtă a dreptei judecăţi sau a proniei dumnezeieÅŸti.

Nu judeca pe om după cele din afară ale sale dacă e smerit sau trufaş, ci după faptele lui.

Smerenia nădăjduieÅŸte în Dumnezeu, nu în sine ÅŸi nu în oameni, de aceea purtarea ei e simplă, fără ocoliÅŸuri, statornică, măreaţă. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.

Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost imposibil să înÅ£eleagă că înaintea lui stătea Smerenia desăvârÅŸită. (Ioan 19, 10)

Hristos S-a arătat oamenilor îmbrăcat cu smerenie, iar acela dintre oameni care se va îmbrăca întru smerenie, se va face asemenea lui Dumnezeu.

(Sfântul Ignatie Briancianinov)

„Smerenia este frica de Dumnezeu, simÅ£irea acesteia la rugăciune, adică teama care se naÅŸte în timpul unei rugăciuni deosebit de curate, când se simte cu deosebită putere prezenÅ£a ÅŸi mărimea lui Dumnezeu, ca nu cumva să piară această simÅ£ire ÅŸi să nu se prefacă în nimic.

Smerenia este cunoaÅŸterea adâncă a nimicniciei tale, schimbarea felului de a-i privi pe ceilalÅ£i oameni, care par a te întrece în toate privinÅ£ele; simplitate sufletească; ura față de lauda omenească; statornica învinuire ÅŸi prihănire de sine; dreptatea ÅŸi purtarea fără ocoliÅŸuri; despătimirea; cunoaÅŸterea tainelor celor ascunse în Cruce.

Smerenia este dorinÅ£a de a te răstigni lumii ÅŸi patimilor; lepădarea ÅŸi uitarea obiceiurilor ÅŸi cuvintelor amăgitoare, silit smerite sau a deprinderii de a te preface, părăsirea dezvinovăţirii, tăcerea înaintea celor ce te necăjesc, lepădarea tuturor filosofărilor proprii ÅŸi primirea înÅ£elegerii evanghelice.

Smerita cugetare sau dreapta socotinţă duhovnicească e ascultarea deplină, întru înÅ£elegere, de Biserică. (Sfântul Ignatie Briancianinov)

„MulÅ£i oameni par smeriÅ£i ÅŸi blânzi atâta vreme cât nu sunt jigniÅ£i; dar îndată ce simt că li se aduce o jignire, se mânie ÅŸi se aprind ÅŸi fac zgomot ca un fier încins când se toarnă apă peste el. Deci jignirea dă pe faţă ce se ascunde în inimă: mânia sau blândeÅ£ea. De aceea, printre altele, îngăduie Dumnezeu vorbirea de rău ÅŸi necazurile, ca pricepându-ne neputinÅ£a să ne grăbim a o tămădui prin harul Lui. AÅŸa înveÅ£i să-Å£i cunoÅŸti inima."

(Sfântul Tihon din Zadonsk)

„Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinÅ£ează că suntem mai păcătoÅŸi decât toÅ£i oamenii ÅŸi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înÅŸine nu înseamnă că avem smerenie. Ci atunci când altul ne ocărăşte ÅŸi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdăm ÅŸi zicem: Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele, aceasta e smerenia adevărată. Când îÅ£i ia cineva vreun lucru, Dumnezeu îi porunceÅŸte să-Å£i ia. Când te mută de ici colo, Dumnezeu îÅ£i schimbă locul, ca să-Å£i schimbi năravul.

Cel mai bine e să fie omul oală de lut, care e bună pentru toate ÅŸi se foloseÅŸte de toÅ£i în fiecare zi. Pe când vasul de aur stă încuiat ÅŸi se foloseÅŸte numai la zile mari. AÅŸa ÅŸi omul smerit, care nu caută cinste ÅŸi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă, dar pe toÅ£i îi foloseÅŸte, îi ajută, îi odihneÅŸte ÅŸi toÅ£i îl caută ÅŸi se bucură de el."

(Părintele Paisie Olaru)

„Cuvânt de încheiere: trebuie mai întâi să mă prihănesc pe sine-mi, că vorbesc ce nu fac. Åži de aceea vă rog să vă rugaÅ£i pentru mine, păcătosul, ca să-mi aduc aminte de cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: Cade-se celui ce învaţă ÅŸi nu face ca, ruÅŸinându-se de cuvintele sale, să înceapă ÅŸi el a lucra într-o bună zi. AÅŸa ÅŸi eu, poate vorbind la altul, mă gândesc vreodată ÅŸi eu să fac. Pentru că de vorbit este uÅŸor. Nimic nu-i mai uÅŸor ca vorba. Amin."

(Părintele Ilie Cleopa)