Fiecare dintre cele ÅŸapte Sfinte Taine are câte un moment solemn pe care îl numim noi epicleză - acel moment în care se invocă prezenÅ£a Sfântului Duh în legătură cu taina respectivă. La Taina Cununiei, momentul solemn nu este acela când se pun cununiile, sau când se citeÅŸte Sfânta Evanghelie, ci atunci când se săvârÅŸeÅŸte consacrarea legăturii dintre bărbat ÅŸi femeie, adică atunci când preotul rosteÅŸte cea de-a treia rugăciune a nunÅ£ii.

   Această rugăciune spune aÅŸa: „ÎnsuÅ£i ÅŸi acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din Sfântul Tău lăcaÅŸ ÅŸi uneÅŸte pe robul Tău..., cu roaba Ta..., pentru că de către Tine se însoÅ£eÅŸte bărbatul cu femeia. UneÅŸte-i pe dânÅŸii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieÅŸte-le roadă pântecelui, dobândire de prunci buni". Apoi le împreună mâinile, rămânând aÅŸa până la sfârÅŸitul slujbei. Acesta este momentul solemn, ca o Cincizecime a slujbei Cununiei, echivalentă cu epicleza de la Sfânta Liturghie. Semnul văzut al sfinÅ£irii nevăzute a acestei binecuvântări este deci unirea mâinii drepte a bărbatului cu dreapta miresei de către preot ÅŸi binecuvântarea lor.

Încununarea mirilor întru „sărbătoarea iubirii"

   Punerea cununiilor este cel de-al doilea moment ca importanţă, fiind de fapt actul ritual care simbolizează ÅŸi pecetluieÅŸte săvârÅŸirea Tainei: punerea cununiilor pe capetele mirilor.

   Cununiile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se închinau odinioară regii ÅŸi împăraÅ£ii biruitori în războaie, precum ÅŸi fecioarele în anumite ritualuri ÅŸi procesiuni religioase. Ele erau semnele puterii, ale stăpânirii ÅŸi ale biruinÅ£ei la bărbaÅ£i, ori semne ale frumuseÅ£ii ÅŸi purităţii la fecioare, întruchipând totodată podoaba, cinstea, curăţia trupească ÅŸi sufletească, precum ÅŸi sentimentele de admiraÅ£ie, recunoÅŸtinţă sau omagiu biruitorilor în luptă. AtenÅ£ie însă! Punerea acestor cununi pe capetele mirilor se constituie într-un elogiu, deci ca o răsplată adusă curăţiei ÅŸi fecioriei acestora, pe care ei au păstrat-o până la nuntă ÅŸi pentru care sunt încununaÅ£i. De aceea se ÅŸi cântă pentru cei doi miri în momentul acela rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire ÅŸi cu cinste, încununează-i pe dânÅŸii" (de 3 ori). ReÅ£inem deci că punerea cununiilor a dat ÅŸi denumirea Tainei, care la unele popoare creÅŸtine se numeÅŸte „încununare", sau „încoronare", sau „sărbătoarea iubirii".

   Sfântul Ioan Gură de Aur vede în cunună simbolul ascezei conjugale în vederea atingerii castităţii, a integrităţii fiinÅ£ei. După tradiÅ£ia veche, cei doi purtau aceste cununi simbolice, din flori de tot felul, timp de 7 zile. Aceste 7 zile de continenţă constituia o iniÅ£iere ÅŸi un noviciat în asceză a celor doi, adică cei doi petreceau 7 zile împreună, în rugăciune ÅŸi meditaÅ£ie, spre a se pregăti pentru marea „Taină a iubirii". Astfel se explică ÅŸi existenÅ£a încă în cartea de slujbă a unei rânduieli ce se săvârÅŸeÅŸte a 8-a zi după cununie. Iată, aÅŸadar, ce semnificaÅ£ie are purtarea cununiilor ÅŸi cât de necesară este cunoaÅŸterea întocmai a acestui moment solemn.

Simbolistica „paharului mântuirii"

   Paharul cu vin pe care preotul îl binecuvântează ÅŸi din care apoi gustă mirii e numit în cărÅ£ile de slujbă „paharul de obÅŸte", sau „paharul mântuirii". El simbolizează atât bucuria ÅŸi veselia nunÅ£ii, cât ÅŸi soarta comună a viitorilor soÅ£i, pe care o vor împărtăşi împreună, având parte de aceleaÅŸi necazuri ÅŸi de aceleaÅŸi bucurii.

   AcelaÅŸi lucru vrea să arate ÅŸi bucata de pâine, sau prescură, sau piÅŸcotul din care gustă mirii. Atât paharul, cât ÅŸi pâinea ne aduc însă aminte ÅŸi de împărtăşirea mirilor care avea odinioară loc în acest moment al slujbei, deoarece cununia se oficia, de regulă, îndată după săvârÅŸirea Sfintei Liturghii, când mirii se împărtăşeau. De aceea se ÅŸi cântă acum „Paharul mântuirii veÅ£i lua ÅŸi numele Domnului veÅ£i chema" (de trei ori), cântare întrebuinÅ£ată întocmai ÅŸi ca priceasnă în timpul împărtăşirii credincioÅŸilor la Sfânta Liturghie.

   De reÅ£inut că la ora actuală se mai păstrează, pe ici, pe colo, bunul obicei ca mirii să se împărtăşească înainte de cununie. Iar în Ardeal ÅŸi în nordul Moldovei se practică ÅŸi o perioadă de post, împărtăşirea efectuându-se într-o duminică sau sărbătoare anterioară. Important lucru este ca cei doi să conÅŸtientizeze fiecare din aceste momente, pentru că momentul în sine nu este doar solemnitate ÅŸi ceremonial, ci mai ales sens adânc ÅŸi semnificaÅ£ie sacră.

Hora bucuriei

   Înconjurarea mesei pe care se află Sfânta Evanghelie ÅŸi Sfânta Cruce de către slujitorii bisericeÅŸti, miri ÅŸi naÅŸi, în chip de horă, de trei ori, exprimă mai întâi bucuria firească ÅŸi sentimentul de jubilare prilejuite de nuntă, sentimente care s-au exprimat întotdeauna prin cântare ÅŸi dans. Ceremonia aceasta este asemănătoare cu cea de la Botez ÅŸi de la Hirotonie. Åži deoarece nunta se face în vederea naÅŸterii de prunci în frica Domnului, Biserica ne duce cu gândul mai întâi la naÅŸterea minunată a Dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naÅŸtere pe care a prezis-o Isaia Proorocul. De aceea ÅŸi cântăm: „Isaia dănÅ£uieÅŸte".

   Celelalte două tropare ce se cântă în continuare vor să arate că mirii trebuie să se facă părtaÅŸi lui Hristos ÅŸi sfinÅ£ilor Lui, prin viaÅ£a lor curată pe care o vor duce în căsnicie. AtenÅ£ie însă: cele trei înconjurări sunt o triplă reluare a simbolului cercului. Formă geometrică a zidurilor din jurul templelor ÅŸi al oraÅŸelor de altădată, cercul prefigurează eternitatea ÅŸi exprimă protecÅ£ia. Prin această ocolire triplă se creează un spaÅ£iu sacru în jurul cuplului familial, consacrat prin iubire ÅŸi prin binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă timpul sacru, liturgic este un răspuns la nostalgia veÅŸniciei, spaÅ£iul sacru este un răspuns la dorul după Paradisul pierdut ÅŸi anticipează Împărăţia. Drumul vieÅ£ii conjugale nu mai este un simplu itinerar, ci el este plasat pe axa veÅŸniciei, în aÅŸa fel încât drumul comun al celor doi seamănă cu axul nemiÅŸcat al unei roÅ£i care se învârteÅŸte.

„Luna de miere"

   Cercetătorii în domeniu afirmă că această sintagmă ar veni de la popoarele nordice. Din cele mai vechi timpuri, aceste popoare au avut obiceiul de a impune tinerilor căsătoriÅ£i ca timp de 30 de zile după nuntă să se hrănească cu hidromel, un amestec de apă cu miere ÅŸi anumite aromate. AÅŸadar să consume mierea ca regim alimentar de favoare. Desigur, în mod simbolic, prin aceasta se aminteÅŸte tinerilor că trebuie să cultive în atmosfera căminului lor dulceaÅ£a de miere a unor bune deprinderi de comportament ÅŸi a virtuÅ£ilor casnice ideale. Åži aceasta nu doar pentru 30 de zile, ci pentru întreaga lor viaţă.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 mai 2013)