Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. ToÅ£i suntem conÅŸtienÅ£i de neputinÅ£a noastră de a iubi ÅŸi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puÅ£ină sinceritate, puÅ£ină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaÅ£a mea, nu găsesc niciun om care să mă fi iubit ÅŸi căruia eu să-i fi putut răspunde aÅŸa cum aÅŸ fi vrut, aÅŸa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Åži în strădania aceasta de a înÅ£elege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit ÅŸi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înÅ£elege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înÅ£elege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

      Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obiÅŸnuiÅ£i înÅ£eleg dragostea în multe feluri. „Mă iubeÅŸte pentru că m-a aÅŸteptat, m-a aÅŸteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă..." ÅŸi aÅŸa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. TotuÅŸi, nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că ÅŸi darurile se oferă de multe ori ÅŸi cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a avea de partea noastră pe cineva, pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puÅ£in nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit niÅŸte cărÅ£i despre duhovnicie, care avem un duhovnic, ÅŸtim că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exerciÅ£iu prin care noi ne educăm mintea, ne educăm voinÅ£a, ne educăm inima. Åži atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

       Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puÅ£in de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la niÅŸte porniri ÅŸi simţăminte ale inimii:„Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufeÅŸte, dragostea nu se înalţă, dragostea nu caută ale sale..." Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubeÅŸte.

        Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obiÅŸnuită să gândească astfel. „Dragostea nu caută ale sale" - ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la peÅŸte. Pe care din aceÅŸtia trebuie să-l urmez ÅŸi să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorinÅ£ele celor din jurul nostru, ne vorbeÅŸte de o dispoziÅ£ie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalÅ£i, de a ÅŸti că, dacă este să alegi între aproapele tău ÅŸi tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.

      M-am gândit că până la urmă ÅŸi la urmă, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii încearcă să fie milostivi, pentru a dobândi dragostea, alÅ£ii încearcă să-i asculte pe toÅ£i, pentru a-ÅŸi cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru că cel care îÅŸi împarte averea săracilor, într-o zi rămâne fără de avere ÅŸi felul în care înÅ£elegea el dragostea până atunci, iată că nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o dată, vede că nu-ÅŸi mai poate folosi (nu mai poate aduce folos) ÅŸi iubi aproapele. Cel care ascultă pe toÅ£i ÅŸi le slujeÅŸte, într-o zi vede că dorinÅ£ele ÅŸi apucăturile oamenilor sunt atât de diferite, încât ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele său, să intre în nenumărate păcate ÅŸi încurcături cărora nu le mai poate face faţă.

      Åži atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu?

     Cum? Mergând la esenţă. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău ÅŸi fă binele"(Ps.33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Åži care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deÅŸartă - că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne înveÅ£e? - toată răutatea care se săvârÅŸeÅŸte cu gândul ÅŸi cu dorinÅ£a. Åži începutul a toate este iertarea.

„Dacă iubiÅ£i pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveÅ£i, ce răsplată aÅŸteptaÅ£i? Oare nu ÅŸi păgânii fac aÅŸa? Dar Eu vă zic: iubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri". Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaÅŸii noÅŸtri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat maÅŸina, nu cei care vin cu săbii asupra ţării noastre. VrăjmaÅŸii noÅŸtri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezenÅ£a lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el". Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru". Păi dar tu cum eÅŸti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor ÅŸi piatra de temelie pe care se zideÅŸte mai târziu dragostea...

      Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat - pentru că ne-a iubit. Åži noi suntem datori să răspundem cu aceeaÅŸi dragoste.

     Să iertăm, pentru că nu este cu neputinţă. Nu este cu neputinţă să iertăm pe acest om păcătos din faÅ£a noastră. Pentru că ÎnsuÅŸi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem faţă de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Åži cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeÅ£i că pe veriÅŸorul meu, care a făcut aÅŸa ÅŸi aÅŸa, poate Dumnezeu să-l ierte?". Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?

     Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu ÅŸi iertării pe care ne-o dăruieÅŸte? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca ÅŸi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaÅŸi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem... nimic nu suntem. Suntem... pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui ÅŸi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuÅŸire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greÅŸesc, ne facem părtaÅŸi la dragostea cu care iubeÅŸte Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa ÅŸi prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii, ne-a dat această putere ÅŸi această bucurie: de a ierta pe cel din faÅ£a ta.

       VoieÅŸti să faci un bine lumii... Când eram mic, mă gândeam că voi creÅŸte mare ÅŸi voi face un bine lumii. Voi scrie niÅŸte cărÅ£i sau voi picta niÅŸte tablouri, pentru că am auzit că se vând la licitaÅ£ii cu milioane de dolari... Åži stăteam eu, în sătucul meu, acolo, la ÅŸcoala de pictură din provincie ÅŸi exersam ÅŸi gândeam că voi face pictură, voi face niÅŸte tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitaÅ£ie, voi face o casă de copii ÅŸi voi da bani la toÅ£i săracii care vor veni la mine. Ä‚sta era planul meu, cum voi ajuta eu lumea. Eu nu ÅŸtiam că este Dumnezeu. Acum, Dumnezeu, în negrăita Sa dragoste, mi-a dat această posibilitate ca să ajut lumea, nu cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta păcatele. De a spune: „Domnul Dumnezeu să te ierte ÅŸi să te miluiască". Åži acest dar este dat nouă tuturor, nu ca o Taină a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru că însuÅŸi Hristos ne-a repetat-o obsedant în predica Sa: „IertaÅ£i ÅŸi vi se va ierta. Cu ce măsură măsuraÅ£i, cu aceea vi se va măsura. Nu judecaÅ£i ca să nu fiÅ£i judecaÅ£i. Åži ne iartă nouă greÅŸalele noastre, precum ÅŸi noi iertăm greÅŸiÅ£ilor noÅŸtri". Iată că iertarea de la Dumnezeu noi o primim în măsura în care noi înÅŸine dăruim iertare.

        Ca să înÅ£elegem ÅŸi mai adânc această relaÅ£ie ÅŸi condiÅ£ie a mântuirii noastre, Mântuitorul ne-a dat pilda celor doi datornici, în care cineva care avea o datorie foarte mare, a fost chemat de mai-marele său ÅŸi ameninÅ£at că i se vor lua nevasta ÅŸi copiii ÅŸi vor fi vânduÅ£i, iar el va fi aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Acest datornic, căzând în genunchi, s-a rugat ÅŸi a cerut îndurare ÅŸi a primit-o. Dar plecând el cu bucurie că a scăpat de atâta durere ÅŸi necaz, de durerea despărÅ£irii de nevastă ÅŸi de copii, de suferinÅ£a temniÅ£ei, a întâlnit pe cale pe unul din tovarăşii săi. Åži iată că, de îndată ce l-a văzut, i-a trecut bucuria, a uitat binele ÅŸi ÅŸi-a adus aminte că acest tovarăş are la el o datorie, o datorie neînsemnată pe lângă datoria pe care el o avea la stăpânul său, ÅŸi îndată l-a apucat de piept ÅŸi-i cerea să-i dea datoria. (...) Stăpânul, înfuriindu-se, l-a chemat pe acel datornic, i-a pus înapoi toate datoriile lui ÅŸi l-a închis în temniţă zicându-i: „Dacă eu Å£i-am iertat toată datoria ta atât de mare, n-ai putut ÅŸi tu să ierÅ£i aproapelui tău datoria neînsemnată pe care Å£i-o datora?". Prin această pildă, Mântuitorul ne arată starea noastră în această lume, că toată relaÅ£ia noastră cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a ierta.

+++

         Putem ierta ÅŸi când trăim într-o adunare, într-o obÅŸte, dar putem ierta ÅŸi dintr-un loc însingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura ÅŸi mânia ÅŸi găsi pricini de nemulÅ£umire în adunare, în convieÅ£uire cu oamenii, dar putem păstra aceeaÅŸi răutate ÅŸi nemulÅ£umire ÅŸi într-un loc însingurat. AÅŸa că, puterea de a ierta este un rod al experienÅ£ei îndelungate prin care noi încercăm să ne apropiem de Dumnezeu ÅŸi de esenÅ£a Evangheliei. De aceea mi se pare că cel mai scurt drum, cea mai simplă ÅŸi mai esenÅ£ializată cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne greÅŸesc. Nu adunând bani pentru ca să-i dai văduvelor ÅŸi orfanilor, pentru că acesta este un lucru greu ÅŸi anevoios ÅŸi s-ar putea nici să nu ajungi vreodată să-i ai. Nu este neapărată nevoie să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorinÅ£a cuiva, dar să ierÅ£i poÅ£i. Mai ales ÅŸtiind că în schimbul acestei iertări primeÅŸti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieÅ£ii tale. Dar mai presus de aceasta, ÅŸtiind că prin puterea de a ierta, te asemeni cu Dumnezeu.

         Cum să ierÅ£i un om rău? Cum să ierÅ£i un om care te necăjeÅŸte? Aducându-Å£i aminte de Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducându-Å£i aminte că ÅŸi tu ai nenumărate datorii. Aducându-Å£i aminte de oamenii dragi Å£ie, de felul în care te porÅ£i cu ei. Cu toate că vedem copii care-ÅŸi urăsc părinÅ£ii, părinÅ£i care-ÅŸi urăsc copiii ÅŸi aÅŸa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!

       Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încetul cu încetul de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulÅ£i bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă ÅŸi aÅŸa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământeÅŸti ÅŸi trecătoare. În măsura în care ne desprindem de ele ÅŸi ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viaÅ£a veÅŸnică, ÅŸtiind că toate sunt deÅŸertăciune, iertăm uÅŸor. Åžtim că „deÅŸertăciune este tot omul" ÅŸi „în deÅŸert se tulbură tot pământeanul", cum ne spune prorocul David.

         AÅŸa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deÅŸi sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeÅŸte prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi ÅŸi către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că aÅŸa făcând, vom ÅŸti să descoperim în ceilalÅ£i chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Åži dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoÅŸi", cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta ÅŸi îndrăzneala necesară pentru rugăciune ÅŸi pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu ÅŸi răspunsul cererii noastre.

         Părintele Selafiil, duhovnicul nostru de la Noul NeamÅ£, repeta obsedant aceste cuvinte simple ale Evangheliei, cuvinte pe care le-a repetat Mântuitorul ÅŸi, mai ales, Sfântul Evanghelist Ioan în Epistolele sale, în Evanghelia sa. Toată nevoinÅ£a părintelui Selafiil o concentra aici: «Iartă, ca ÅŸi Dumnezeu să te ierte. Când ajungi seara, spune: „Doamne, iartă-mi tot ce am greÅŸit eu azi cu cuvântul, cu lucrul ÅŸi cu gândul ca un om, iartă pe toÅ£i părinÅ£ii ÅŸi fraÅ£ii ÅŸi mă iartă ÅŸi pe mine, păcătosul". Uită-te în inima ta ÅŸi dacă vezi că ai vreo mânie asupra cuiva, iartă, ca să nu te culci mânios. Åži dacă ai iertat, poÅ£i să-i spui Domnului: acuma ÅŸi Tu iartă-mă, pentru că eu i-am iertat, că Tu ai zis». Åži cu acest târg sfânt ÅŸi copilăros, zice, dă-Å£i sufletul în mâna lui Dumnezeu ÅŸi dacă mori în noaptea aceea, Dumnezeu te ia la Dânsul.

(...)

- Ce să facem dacă vrem să iertăm, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a făcut respectivul om?

        Este luptă, nu putem ierta de la început. Dar dacă avem această lucrare, Dumnezeu prin harul Său ne ajută. Vedem cât de greu este să ierÅ£i, pentru că este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodată pot spune: „Ei, mare lucru să te mântuieÅŸti aÅŸa, la urmă spun ÅŸi eu iaca, i-am iertat ÅŸi mă mântuiesc". Dar cei care au această nevoinţă ÅŸtiu cât de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atât de simplu ce ne spunea Părintele Selafiil:«Înainte de somn, iartă pe toÅ£i ÅŸi spune: „Doamne, eu i-am iertat, ÅŸi Tu să mă ierÅ£i". Åži Dumnezeu te mântuieÅŸte!».

       Aceasta este o lucrare permanentă. Iară ÅŸi iară căutăm motive pentru care să-l îndreptăţim pe cel din faÅ£a noastră: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educaÅ£ie altcumva decât a mea, nu l-am înÅ£eles eu corect, am fost eu obosit ÅŸi tulburat... Să luăm vina asupra noastră. Acesta este un exerciÅ£iu duhovnicesc prin care ne desăvârÅŸim.

       AÅŸa că să nu ne tulburăm, că nimeni nu poate ierta dintr-o dată, pentru că dacă ar fi aÅŸa uÅŸor, n-ar mai sta această poruncă în mijlocul Evangheliei, n-ar mai făgădui Dumnezeu Împărăţia pentru un gând pe care noi l-am putea dobândi atât de uÅŸor. Este osteneală. Dar prin exerciÅ£iu, dacă tot timpul vom căuta aceasta, vom reuÅŸi.

       Iubirea, spune Sfântul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Să ne obiÅŸnuim să gândim frumos, să ne obiÅŸnuim să alungăm gândurile rele, să nu le credem. Åži atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevăraÅ£i, pentru că El a zis: „Întru aceasta vor vedea oamenii că sunteÅ£i ucenicii Mei, dacă veÅ£i avea dragoste între voi". AÅŸa că, prin osteneală, prin eforturi lăuntrice, ajungem la această măsură.

Fragment din conferinÈ›a ieromonahului Savatie BaÈ™tovoi ”A iubi înseamnă a ierta”, BraÈ™ov 2005.