Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părÅ£ile Lichiei. Din tinereÅ£e, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinÅ£itul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt ÅŸi, acolo vieÅ£uind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinÅ£e duhovniceÅŸti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrÅŸitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr (408-450), ÅŸi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian ÅŸi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al SfinÅ£ilor PărinÅ£i, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, ÅŸi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, ÅŸi pe care i-au afurisit SfinÅ£ii PărinÅ£i.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca ÅŸi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinÅ£e, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, Å£inînd de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulÅ£i sfinÅ£i ÅŸi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soÅ£ia împăratului Teodosie cel Tînăr ÅŸi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei ÅŸi al multor monahi palestinieni înÅŸelaÅ£i de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuÅŸi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemiÅŸcaÅ£i întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniÅŸtea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul ÅŸi ceilalÅ£i sfinÅ£i.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înÅŸelăciunea eretică ÅŸi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaÅ£a Cuviosului Eftimie: "A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieÅ£ii monahiceÅŸti le trecuse ÅŸi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind ÅŸi izgonind pe diavolii cei nevăzuÅ£i, a fost împiedicat ÅŸi amăgit de diavolii cei văzuÅ£i, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numeÅŸte Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinÅ£e, a lepădat vătămarea eretică ÅŸi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înÅŸelăciunea sa de mai înainte". Aceasta povesteÅŸte Chiril despre dînsul.

După aceasta PreasfinÅ£itul Iuvenalie iarăşi ÅŸi-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-ÅŸi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înÅŸtiinÅ£îndu-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai ÅŸi, ascunzîndu-se, s-a făcut neÅŸtiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim ÅŸi în toată Palestina dreapta credinţă, încît mulÅ£i care fuseseră amăgiÅ£i cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscînd greÅŸeala sa în credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioÅŸilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate a Ierusalimului ca la treizeci ÅŸi cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinÅ£ilor celor desăvîrÅŸiÅ£i le dădea în pustie chilii sihăstreÅŸti. Erau sub mîna lui în pustie nu mai puÅ£in de ÅŸaptezeci dintr-aceÅŸti vieÅ£uitori, cărora le era dată rînduiala vieÅ£ii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămînă fiecare ÅŸedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, avînd oarecare lucru de mîini; mînca puÅ£ină pîine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă ÅŸi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sîmbăta ÅŸi Duminica toÅ£i veneau în mănăstire ÅŸi se adunau în biserică la Sfînta Liturghie ÅŸi se împărtăşeau cu Preacuratele ÅŸi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrînd în trapeză, mîncau fiertură ÅŸi beau puÅ£in vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îÅŸi aducea lucrul mîinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, ÅŸi-l punea înaintea Cuviosului. Duminica după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luînd puÅ£ină pîine ÅŸi curmale ÅŸi un vas cu apă, cum ÅŸi mlădiÅ£e de finic, pentru împletit coÅŸniÅ£e. Åži atît de mare le era sărăcia, încît fiecare nu avea nimic altceva, decît numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea ÅŸi un vas de lut cu apă. Åži aveau poruncă de la părintele lor ca, ieÅŸind din chilie, să nu-ÅŸi închidă uÅŸa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre ÅŸi să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. ToÅ£i aveau o inimă ÅŸi un suflet, încît fiecare dintre dînÅŸii zicea că nimic nu este al său, ci toate sînt de obÅŸte.

Se mai povesteÅŸte ÅŸi aceasta: Unii din acei părinÅ£i pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumînare în sihăstreÅŸtile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă ÅŸi foc ca să-ÅŸi încălzească apă pentru trebuinÅ£a lor. Sfîntul le răspundea: "De voiÅ£i să aveÅ£i foc în pustie, veniÅ£i de petreceÅ£i în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaÅŸurile pustniceÅŸti, în toate zilele vieÅ£ii mele!"

Auzind cei din Ierihon de o viaţă aÅŸa de aspră a pustnicilor, care erau sub mîna Sfîntului Gherasim, ÅŸi-au făcut obicei ca, în toate sîmbetele ÅŸi Duminicile, să vină la locaÅŸul Cuviosului Gherasim ÅŸi să aducă îndestulare de hrană ÅŸi vin ÅŸi toate cîte erau de trebuinţă mănăstirii. Cuviosul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul ÅŸi Marele Post nimic nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai îÅŸi întărea trupul ÅŸi sufletul cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieÅŸtilor Taine.

Lîngă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate ÅŸi fericitul Chiriac, precum se află scris în viaÅ£a lui, unde se zice: "Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac cînd a venit la dînsul, văzînd într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mîinile sale ÅŸi l-a trimis la Iordan, la Sfîntul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieÅ£uiască în mănăstirea de obÅŸte ÅŸi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua ÅŸi stătea la rugăciune toată noaptea, avînd rar puÅ£in somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pîine ÅŸi apă. Cuviosul Gherasim văzînd o înfrînare ca aceea la vîrsta lui tînără, se minuna ÅŸi îl iubea.

Sfîntul Gherasim avea obicei în Sfîntul ÅŸi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adîncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia cîteodată ÅŸi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea lui cea mare, îl lua cu dînsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim, ÅŸi petrecea în liniÅŸte pustnicească pînă la Duminica Stîlpărilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După cîtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe cînd ÅŸedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălÅ£înd la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculîndu-se, a luat pe Chiriac ÅŸi s-a dus în lavra lui Eftimie ÅŸi l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvîntătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiÅ£ii părinÅ£i Ioan Evirat ÅŸi Sofronie sofistul scriu aÅŸa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieÅ£uiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblînd el prin pustiul Iordanului, l-a întîmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încît i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareÅ£ cu ochi blînzi ÅŸi, deÅŸi nu spunea cuvinte fiind necuvîntător, însă cu chip smerit ruga pe stareÅ£ să-l vindece. StareÅ£ul, văzîndu-l că este într-o nevoie ca aceea, a ÅŸezut ÅŸi, luînd piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec ÅŸi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareÅ£, ci, ca un ucenic, umbla după dînsul ori unde se ducea, încît se mira stareÅ£ul de recunoÅŸtinÅ£a cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareÅ£ul, dîndu-i uneori pîine, iar alteori linte.

PărinÅ£ii aveau în lavră un catîr cu care îÅŸi aduceau apa de la sfîntul Iordan, pentru trebuinÅ£a fraÅ£ilor. StareÅ£ul a poruncit să dea catîrul în seama leului, să umble cu el ÅŸi să-l pască pe lîngă rîul Iordanului. Într-una din zile, păscînd leul pe catîr, s-a dus de lîngă dînsul o depărtare cam mare ÅŸi a adormit la soare. Trecînd din Arabia un om cu cămile, a văzut catîrul singur fără păstorul lui, ÅŸi l-a prins ÅŸi l-a luat într-ale sale. Leul deÅŸteptîndu-se ÅŸi căutînd catîrul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist ÅŸi mîhnit că pierduse catîrul. StareÅ£ul, gîndind că leul a mîncat catîrul, i-a zis: "Unde este catîrul?" Iar el stînd ca omul, tăcea, căutînd în jos. StareÅ£ul i-a zis iarăşi: "Oare l-ai mîncat? Bine este cuvîntat Domnul, că nu te vei duce de aici ÅŸi tot lucrul care îl făcea catîrul, tu îl vei face, slujind la trebuinÅ£a mănăstirească!" De atunci, din porunca stareÅ£ului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catîr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareÅ£ un ostaÅŸ oarecare, pentru rugăciuni. Văzînd pe leu aducînd apă ÅŸi aflînd pricina, i-a fost milă de el ÅŸi a dat trei galbeni părinÅ£ilor ca să cumpere un catîr pentru trebuinÅ£a lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aÅŸa, adică s-a cumpărat alt catîr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puÅ£ină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catîrul trecînd iarăşi cu cămilele la sfînta cetate a Ierusalimului să vîndă grîu, avea cu el ÅŸi catîrul acela. Åži după ce a trecut Iordanul, din întîmplare, l-a întîmpinat leul, care, văzînd pe catîr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dînsul. Neguţătorul ÅŸi cei care erau cu dînsul, văzînd leul, se înspăimîntară ÅŸi fugiră; iar leul, prinzîndu-l de frîu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catîrul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grîu, bucurîndu-se foarte ÅŸi mugind, că a aflat catîrul pe care-l pierduse, ÅŸi l-a adus la stareÅ£.

Cuviosul stareÅ£ zîmbind, a zis către fraÅ£i: "În zadar am ocărît leul, crezînd că a mîncat catîrul!" Åži a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareÅ£ ÅŸi luînd hrană de la dînsul, nu s-a despărÅ£it de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul ÅŸi s-a îngropat de către părinÅ£i, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puÅ£ină vreme, îÅŸi căuta stareÅ£ul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzînd leul, a zis către dînsul: "Iordane, stareÅ£ul nostru ne-a lăsat sărmani ÅŸi s-a dus către Domnul!"

Apoi îi dădu hrană, zicîndu-i: "Ia ÅŸi mănîncă!" Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace ÅŸi încolo ÅŸi căutîndu-ÅŸi stareÅ£ul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mîhnindu-se. Iar Savatie ÅŸi ceilalÅ£i bătrîni îl mîngăiau, zicîndu-i: "S-a dus stareÅ£ul către Domnul, lăsîndu-ne pe noi!" Dar nu puteau să-l potolească din strigare; ÅŸi cu cît ei socoteau a-l mîngîia prin cuvinte, el cu atît mai mult se tînguia ÅŸi făcea mare strigare, răcnind ÅŸi schimbînd glasuri ÅŸi cu faÅ£a ÅŸi cu ochii, arătîndu-ÅŸi mîhnirea pe care o avea nevăzîndu-ÅŸi stareÅ£ul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: "Dacă nu ne crezi, mergi cu noi ÅŸi-Å£i vom arăta locul unde zace stareÅ£ul". Åži luîndu-l, l-au dus la mormîntul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormîntul era departe de biserică, ca la cinci paÅŸi de picior. Stînd părintele Savatie deasupra mormîntului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: "Iată aici este îngropat stareÅ£ul nostru!" Åži, plecîndu-ÅŸi genunchii deasupra mormîntului stareÅ£ului, părintele Savatie plîngea.

Leul, auzind acestea ÅŸi văzînd pe Savatie, se bătea ÅŸi el cu capul de pămînt, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormîntului stareÅ£ului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvîntător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfîntul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci ÅŸi după moarte. Apoi să ne arate nouă, cîtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare ÅŸi cădere din Rai.

De aici se vede cît a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinereÅ£e pînă la bătrîneÅ£e, I-a slujit cu osîrdie, ÅŸi a trecut către El, spre viaÅ£a cea neîmbătrînită, unde împreună cu sfinÅ£ii sălăşluindu-se, slăveÅŸte pe Tatăl ÅŸi pe Fiul ÅŸi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

N O T Ä‚ - Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi vieÅ£uit pe timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viaÅ£a Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui ÅŸi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a Å£inut pe vremea împărăţiei lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după naÅŸterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfîntul Gherasim a vieÅ£uit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui Marcian. Acel an nu este însă al sfîrÅŸitului lui Gherasim, ci al vieÅ£uirii lui în împărăţia lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a ÅŸti că Sfîntul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfîrÅŸitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul 408, după naÅŸterea lui Hristos. A vieÅ£uit Sfîntul Gherasim în Palestina, cînd împărăţea acel Marcian, iar după dînsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tînăr, ÅŸi a ajuns pînă la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Åži a fost această moarte în anul 475, după naÅŸterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci ÅŸi doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).