15
Oct

Copilul care nu a vrut sa sugă de la sânul mamei …..

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

Sf Teofil

Viața Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos

Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

În octombrie 1788, în orăşelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soţia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma şi Calinic.

Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul îşi întorcea imediat faţa, plângând în hohote.

În inima mamei a început să se înfiripeze răceala faţă de micuţul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să scape de un asemenea copil şi a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viaţa.

Tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creştere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe tată despre starea copilului.

Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sfintele Taine.

Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă al lui Toma. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski l-a încredinţat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui ţăran înstărit care nu avea copii.

După mutarea lui Toma în casa bogătaşului fără copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului s-a stins pe neaşteptate. Soţia acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat.

Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a găsit un nou adăpost.

Spre uimirea tuturor, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către jocurile obişnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte şi, alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.

Lipsindu-se de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în zdrenţe; fără să stea pe gânduri, şi-a scos cămaşa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…

Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi

Când Toma a împlinit şapte ani, preotul a început să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit. Cu nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său.

Epitropul bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când şi-a zărit fiul, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe micuţ şi l-a dus acasă.

În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăieşte un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. El i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui  rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet.

Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi.

Lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.

– Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…

Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare,  şi-a dat duhul în pace.

Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind însă chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca instituţie de învăţământ superior biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică.

După ce a murit şi unchiul său, Toma a rămas fără mijloace de trai şi fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în acelaşi an ca paracliser în târguşorul Obuhov. După puţin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar, ajutor de felcer, paracliser şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma.

În rândul monahilor

Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei zile, dădea hrană şi bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.

Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie.

Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârşită însingurare, a cerut să fie eliberat din funcţie şi totodată a cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos.

Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, când a primit numele de Teofil şi-a cusut culionul de schimnic din bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte.

Credincioşii se ţineau întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroşi curioşi tulburau liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl găsea mulţimea şi, aşteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.

Fiindcă viaţa plină de zarvă a Mănăstirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa unde se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet.

Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea Bolnicinâi. Înaltpreasfinţitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”.

Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat puţină atenţie „ciudăţeniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, „pentru mântuirea sufletului”.

După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.

Tot ce se află în jurul meu îmi aminteşte neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet

Fericitul Teofil a vieţuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase.

Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă.

Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:

– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…

Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinţa întâistătătorului de aici, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.

– Fie după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib.

Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.

În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni numită „Cenotohovska”.

În octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană şi se mulţumea doar să stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător.

În pace şi fără tulburare, fericitul Teofil şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853.

Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi, ci şi din oraşele mai îndepărtate.

Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pământului.

Moaştele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăposteşte şi alte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.

Comments Off on Copilul care nu a vrut sa sugă de la sânul mamei …..
3
Oct

Pusnicii României ….

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

Comments Off on Pusnicii României ….
6
Sep

În firea noastră este să iubim și să fim iubiți …

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

Fragment din cuvântul PS Siluan – Episcopul românilor ortodocși din Italia

”In firea noastra este sa iubim si sa fim iubiti. Avem nevoie si sa fim iubiti, nu numai sa iubim. E foarte greu cand nu te iubeste cel de langa tine. Uneori ti se pare ca mama sau tata nu te iubeste pentru ca sunt stresati. Si vin de la servici si te intreaba, cand vii de la scoala: “Ai luat note bune?“, “Nu“, sau “Da” – bineinteles, pentru ca atunci cand luam note bune spunem. Cand nu luam, spunem: “Nu s-a intamplat nimic“. Si cam atat.

Fratii cu surorile cateodata, mai ales fratii cu surorile nu sunt atenti deloc. Care aveti frati, dintre fete, va intreaba fratii: “Ce mai faci? Cum mai iti este?” Trece asa pe langa tine… E foarte atent cu toate fetele din jur, numai cu tine nu. Iubire frateasca e asta, nu? Dar sora te intreaba pe tine, frate, care aveti surori: “frate, cum esti? A fost bine la scoala? Totul e bine?“

“Intelepciune, drepti, sa ascultam Sfanta Evanghelie”
Am devenit asa de neatenti! Groaznic, groaznic!Stati sa va spun eu prima neatentie de astazi: Domnul spune asa: “Cel ce asculta cuvintele Mele pe Mine ma iubeste“. Pai ce-a zis diaconul? “Intelepciune, drepti, sa ascultam Sfanta Evanghelie”. Pai ce inseamnadrepti? Care au facut armata stiu ce inseamna “drepti“: in picioare. Voi ce-ati facut? “Intelepciune, in genunchi sa ascultam Sfanta Evanghelie“. N-am auzit comanda asta. Am auzit: “Intelepciune, drepti, sa ascultam Sfanta Evanghelie”.
V-ati pus vreo data intrebare de ce se spune “drepti“? Va dati seama ca la Primul Sinod Ecumenic, Primul Sinod a toata lumea, adica adunarea a tuturor episcopilor a toata lumea locuita (ca oikoumenē nu inseamna un balaur pe care-l practica astia care sunt in occident si sunt ecumenisti si ecumenici. Oikoumenē, inseamna unde stau casele, ca oikos inseamna case simenē inseamna a ramane, a sta. Oikoumenē inseamnalumea locuita, unde stau casele. Si Sinod Ecumenic nu inseamna un sinod de balauri care se intalnesc acolo sa vorbeasca impotriva ortodoxiei, ci inseamna Sinodul a toata lumea). Si la Primul Sinod s-au intalnit Parintii si unul dintre lucrurile pe care le-au subliniat atuncea, au zis: “se cuvine ca tot omul ca in ziua de duminica si in ziua de Praznice Imparatesti, si in ziua de la Pasti si pana la Rusalii sa nu plece genunchiul jos, si cine face altfel… – cand la Rusalii, dupa Liturghie, este Vecernia plecarii genunchilor, si de atuncea inseamna ca se dezleaga sa plece genuncii. De ce?
1. Pentru ca noi suntem credinciosi cu toata fiinta noastra. Noi nu suntem credinciosi numai cu sufletul, ci credem cu toata fiinta noastra ca Hristos a murit si a inviat. Pai a inviat in limba greaca inseamna anesti si anesti inseamna a stat in sus. Nu la intamplare suntem verticali, si avem o verticalitate. Si, problema oamenilor de astazi este ca incepe sa-i doara spatele. De ce? Pentru ca nu mai sunt verticali, pentru ca toata lumea e inclinata in fata. Asa constata specialistii kinetoterapeuti –kinetoterapeuti inseamna specialistii miscarii. Si singura pozitie in care se odihneste coloana verticala este cand omul sta in picioare, nu culcat… pe “dormeo memory“. Si atunci “drepti” inseamna ca noi marturisim cu toata fiinta noastra ca “Hristos anesti“, a inviat, adica S-a ridicat in sus.
2. Mai este un lucru, un motiv pentru care, atunci cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, stam in picioare. Pai, fratilor, in baza a ce ii zicem lui Dumnezeu Tata? De ce-I zicem lui Dumnezeu Tata, si ne permitem cu indraznire si fara de osanda si cutezam a-i zice lui Dumnezeu Tata? De ce? In baza la ce? Vreau sa aud un raspuns. […] Pai ne-a creat, bun, de acord! Si pe chinezi, si pe indieni, si pe toti i-a creat. De ce nu-i zic lui Dumnezeu: Tata? […] Ah, ca nu sunt botezati. Pai unii sunt botezati ca a fost Sfantul Ioan Maximovichi pe acolo, si altii. Dar prin botez am devenit ce? Am primit duhul infiierii, ne-am facut fii Lui. Si zice: “fa-l pe-acesta fiul si mostenitor al imparatiei Tale“. De ce mostenitor? Pentru ca fiul este mostenitorul de drept al tatalui. Tatal nostru cine este? Dumnezeu! Pai daca Tatal nostru este Dumnezeu, inseamna ca El ne lasa mostenire Imparatia. Ii spune Dumnezeu fiecaruia dintre noi, asa cum il auzim pe tatal fiului risipitor ca  ii spune: “tot ce este al Meu este al tau“. Foarte frumos suna aceasta, numai ca nu ne intereseaza.
Fratilor, daca acuma ar veni o delegatie de la curtea palatului, de la Buckingham Palace si ar zice: “Luminatia sa, regina Angliei a decis sa va infieze pe fiecare dintre voi si sa va lase mostenire cate o suta de mii de lire“, care dintre voi spune: “Nu ma intereseaza“? Dar daca vine Domnul la fiecare dumnezeiasca Liturghie si ne aduce aminte statutul pe care il avem fiecare dintre noi, de fii si fice ale lui Dumnezeu, si ne propovaduieste aceasta Biserica, si Parintii, ca suntem fii si mostenitori ai Imparatiei Cerurilor si ca am primit prin botez statutul de ce cetateni, nu ai Uniunii Europene, ci cetateni ai Imparatiei Cerurilor, cat ne intereseaza? Prin botez suntem cetateni de drept ai Imparatiei Cerurilor, dar nu ne intereseaza cetatenia asta. Unde ne lamurim noi, si intelegem, ca suntem cetateni ai acestei Imparatii? La dumnezeiasca Liturghie, care incepe cu binecuvnatarea – Ce zice parintele cand incepe? – “Binecuvantata este Imparatia Tatalui, si a Fiului, si a Sfantului Duh“. Cand? Acum! “Acum si pururea si in vecii vecilor“. “Acum” este al nostru, “pururea si in vecii vecilor” este a lui Dumnezeu si a tuturor generatiilor care au trecut pana la noi si vor trece de la noi incolo, caci nu se opreste lumea cu noi, si nici nu se termina cu noi desi nu e sigur, dupa cum sunt de tulburi lucrurile. Ca nu se stie. S-ar putea ca unii dintre voi sa prindeti, sau sa prindem, chiar finalul. Adica finalul si inceputul cel nou, pamant nou si cer nou.
“Stati aproape de Dumnezeu si o sa vina in voi adevarata simtirea a dragostei”
Bun, pai vedeti fratilor, si daca Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii si zice: “Sa va iubiti unii pe altii” si El este iubirea insasi, inseamna ca de aici noi incepem sa ne deschidem perspectiva felului in care e sanatos sa iubim. Ca v-ati pus intrebarea acolo: Cui si cum sa dam iubirea? Deja ne spune: “unul pe altul“. Vine Domnul Hristos si ne spune: “precum si Eu v-am iubit pe voi“. La temelia aceasta este iubira fata de Dumnezeu, ca Dumnezeu prima porunca pe care a dat-o omului este: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata inima ta” si “pe aproapele tau ca pe tine insuti“. Si Domnul vine si spune mai mult decat atat: “precum si Eu v-am iubit pe voi“. Si cum a iubit Dumnezeu? A iubit fara sa tina cont daca suntem vrednici sau nu de iubirea Lui, si a mers pana sa iubeasca pe vrajmasi. Si spune: “iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama“. Ca asa se rezolva blestemele, stiti, nu trebuie sa te duci la dezlegarea dezlegarilor, si la vrajitoare, si la descantatoare sau la descantator, chiar daca sunt din Biserica cateodata, si care nu-s preoti, sunt descantatori bisericesti, iar preotia lor este zero, chiar daca nu sunt caterisiti asa cum se cuvine si spun canoanele, caci “deschid carti”. Deci, rugati-va pentru cei ce va prigonesc. Asta este expresia iubirii, asa cum a iubit Dumnezeu. Noi nu incepem cu ce e mai greu, incepem cu ce e mai usor, ce e la mai indemana. Dar uitati-va pana unde a mers iubirea Sfantului Marelui si Tamaduitor fara de arginti Pantelimon – Pantelimon vine de la cuvantulpanteleimos din greceste care inseamna atotmilostiv-, pana la a-si da viata pentru Dumnezeu. De ce, pentru ce? Pentru ca cea mai mare iubire nu este decat sa-si puna cineva viata pentru cel sau cei pe care ii iubeste. Nu pentru cei care il iubesc. Si Sfantul Apostol Pavel zice: si Domnul a murit si si-a dat viata pentru noi cand eram inca pacatosi. Adica n-a stat sa vada care sunt cuminit si care nu, si sa sa-si dea viata numai pentru unii. Si asta deschide un orizont foarte larg, pe care voi trebuie sa stiti sa-l folositi si sa nu vi-l inchideti in asa fel incat sa fiti agatati de unul sau de una, de parca ati pus mana pe un lipici din ala, superglue, v-ati lipit unul langa altul si nu va mai puteti desface; intr-un tandem din asta ca o bicicleta care nu merge decat daca dau amandoi din pedale in acelasi timp.

Si libertatea asta inseamna: libertatea in Hristos si in Biserica, care te duce pe calea vietii sa intalnesti poate pe cineva, cu care sa intalnesti Taina aceasta mare, care devine viata de familie. Mare este Taina aceasta, zice Pavel, in Hristos si in Biserica. Daca e altundeva in afara de Biserica, adica in discoteca, sau pe stadion, sau…, sau…, sau… – ca nu vreau sa va dau idei acuma… Stiti, un cunoscut de-al meu din Franta, un grec, era student in Franta, si i-a dat telefon la mama-sa si i-a zis: “Mama, am gasit o fata si ma gandesc sa ma insor“. Si mama-sa o femeie dintr-un sat, dintr-o insula undeva pierduta; tatal lui fusese cioban care avea oi si capre, si au avut opt copii; si zice: “copilul meu o singura intrebare vreau sa-ti pun: miroase a tamaie?“. Si el s-a cam blocat asa un pic, ca ea era frantuzoaica atee, si zice: “Mama, stii, nu e grecoaica, nu e ortodoxa“. “Copilul meu, ai grija, ca daca nu miroase a tamaie e problema!“.Din nefericire pentru el, nu a ascultat-o pe mama lui si dupa douazeci de ani, cu doi copii nascuti, femeia aceasta i-a spus: “Nu te-am iubit niciodata si nu m-ai iubit niciodata si pe mine credinta ta si toate prostiile astea ortodoxe si crestine nu ma intereseaza, si du-te, si iesi de la mine din casa” – ca era in casa ei, dupa 20 sau 22 de ani! Acuma sa nu incepeti sa cautati parfum cu miros de tamaie, ca sa…, stiti! Unii sau ceilati. Asta inseamna ca stai aproape de Dumnezeu sau nu. Pai va dau un criteriu. Daca stai aproape de cineva care se parfumeaza, cum devii? Parfumat, nu?! Parfumat din punct de vedere gramatical ce este? Ce fel de verb este, la ce forma? Participiu, da! Pai de ce zice participiu? Pentru ca participi la actiunea de a parfuma si devii parfumat. Si daca participi la actiunea de a fuma, devii…afumat. Altfel, te duci la afumatoare si te afumi, si esti foarte important, si esti puternic, asa, cand tii afumatoarea, si faci si muschi asa cand o ridici. Si iti da o demintate pe care nu ti-o da nici Uniunea Europeeana, si o barbatie asa, sau o feminitate deosebita. Dar daca stati langa cel care e sfant, devii cum? Sfintit, nu Prea Sfintit ca n-ai sanse – asta e privilegiu numai a unora… Sfintit! Deci depinde cum vrem sa fim. Si daca stai langa cel care te iubeste, cum devii? Iubit si iubita! Ai vazut? Pai fratilor asta trebuie sa intelegem ca noi facem si de pe acuma, cand sunteti mici, alegerile, si ce alegeti la aia participati, si la ce participati la aia deveniti. Deveniti participiu de la…a iubi, a parfuma, a tamaia, a afuma si asa mai departe. Voi alegeti la ce participati si deveniti participiu la acel lucru.
“Prin botez am devenit fii Celui Preainalt”
Un lucru vreau sa mai adaug. Noi am primit prin botez tot ce trebuie, fiecare dintre noi ca sa ne asemanam, nici mai mult nici mai putin cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, Dumnezeu in trup, in Care salasluia trupeste plinatatea dumnezeirii, spune Sfantul Apostol Pavel.
Prin botez am devenit fii Celui Preainalt, adica am devenit niste pui de vultur, dar avem o mentalitate de gaini si de cocosi, de ograda, la care orizontul este orizontala, cat se vede si cat se pricepe ca in rest nu exista si nu ne intereseaza. Si zice in povestea cu vulturul si cocosul, pe care o stim de la Sfantul Siluan, ca s-a coborat vulturul si zice: Saracul cocos! Cat e de frumos sa vezi inaltimea cerurilor sa vezi raurile, sa vezi muntii, sa vezi vaile, sa vezi toata frumusetea asta. Hai sa ma duc sa-i spun si eu ca saracu’ vede numai ograda. Si a inceput sa-i spuna cocosului si a ascultat el cat a ascultat dar a vazut o gaina si a fugit dupa ea, si asa mai departe, si si-a revenit la activitatile lui cotidiene. Si vulturul a ramas asa cam surprins, cam nedumerit: cum de nu-l intereseaza?
Avem pus in noi de la botez tot ce trebuie, ca am primit pecetea darului Sfantului Duh pe frunte, ca sa gandim ale lui Dumnezeu, si sa gandim si sa descoperim cele ale lui Dumnezeu. Avem pe ochi, ni s-a pus pecetea darului Sfantului Duh, adica ni s-a pus Sfantul si Marele Mir, ca sa avem capacitatea ca ochii nostri sa vada dincolo de ce este in lumea asta, adica sa vada pe cele ale lui Dumnezeu. Pe urechi ni s-a pus pecetea darului Sfantului Duh, ca sa avem capacitatea sa recunoastem glasul adevarului si sa nu ne luam dupa radio sant, ca oricine spune ceva tu crezi, orice prostie spune la radio tu crezi, si orice vezi la televizor sau in ziar crezi. Dupa aia ni s-a pus pe nas, ca sa recunoastem mirosul de buna-ireasma, nu dupa Fa si Rexona si ce mai este acuma, cu ce va deghizati acolo si va improscati. Pe buze ni s-a pus Sfantul si Marele Mir ca sa recunoastem gustul, ca sa “gustati si vedeti ca bun este Domnul“, sa dorim dupa ale lui Dumnezeu. Nu asa, sa vin cu o guma de mestecat si mai facem cateva baloane se termina cursul si o mai impartim asa la colegi sau o lipim pe banca sa o gasim si maine si chestii de genul acesta. Pe maini, ca sa lucram ale lui Dumnezeu, am fost unsi, pe piept, ca sa dorim dupa ale lui Dumnezeu, pe spinare, ca toate puterile noastre sa se puna in slujba lui Dumnezeu si pe picioare ca sa mergem in calea lui Dumnezeu. Asta inseamna potentialul care s-a pus acolo prin botez. Dar de voi depinde daca vreti sa mergeti inaite. Stiti cum se intampla? E ca si cu calculatorul, ca daca nu dai clik nu funcitioneaza programul. Aveti instalate toate driverele toateprogramele sunt instalate in voi, dar daca nu dai click nu merge mai departe. Click inseamna Amin din perspectiva crestina, “Doamne vreau si eu asta!“. Depinde acuma de fiecare dinte voi. Daca vreti sa ramaneti in curtea, in ograda lumii acesteia n-aveti decat fratilor, nu va poate obliga nimeni sa devenit pui de vulturi dar, nu uitati va rog ca aveti vocatia sa deveniti vulturi, ca asta v-a dat Dumnezeu. Si calea prin care devenim vulturi este sa stam aproape de cel care este Modelul nostru, Iisus Hristos, sa ne impartasim din El, din cuvantul Lui, din Trupul si Sangele Lui, ca suntem trupul si sangele Lui. Prin botez, suntem altoiti pe El, am devenit una cu El ca si cum crenguta a devenit una cu copacul si ia seva din pom asa cum luam noi din Hristos viata. Trupul si Sangele Lui vin in noi. “Eu sunt vita si voi sunteti mladitele, daca o mladita se rupe din Mine, se usuca si nu mai este buna decat sa fie aruncata in foc“.
Ganditi si vedeti. Stati aproape de Dumnezeu si o sa vina in voi adevarata simtirea a dragostei, a iubirii, care inseamna mult mai mult decat ce va inchipuiti voi ca inseamna iubirea. E mult mai mult decat vedeti ca tresalta in voi inima voastra si se misca fata de cineva anume. Si Dumnezeu sa va trezeasca spre ceea ce este mai frumos si mai bun si mai asemanator cu El.”
Comments Off on În firea noastră este să iubim și să fim iubiți …
31
Aug

Vrăjitoria în Congo și dificultățile misiunii ortodoxe în Africa, Părintele Damaschin Grigoriatul

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

un articol publicat de Laurentiu Dumitru :http://sfantulmunteathos.wordpress.com/author/sfantulmunteathos/

“Omeneşte vorbind, Africa este cel mai nedreptăţit continent când vine vorba de răspândirea cuvântului Lui Dumnezeu. Obstacole naturale sau alţi parametri negativi nu au facilitat ca învăţătura să ajungă în cele mai adânci părţi ale continentului, cu excepţia regiunilor din nordul şi nord-estul lui. Se poate să fi fost planul Proniei divine, pentru răspândirea credinţei acolo, chiar recent, in timpul secolului al xx-lea.
Este un fapt cunoscut că alte ‘’biserici’’ creştine s-au stabilit in aproape toată Africa, începând cu jumătatea secolului al XVIII –  lea, prin colonizarea de către popoare europene. În afară de scopul exploatării acelor pământuri purtătoare de aur, aceste popoare au plănuit de asemenea să îşi răspândească religia. Astfel, sunt acolo creştini catolici din secolul al XVIII –  lea, protestanţi de la jumătatea secolului al XX – lea, urmaţi de ‘’biserici’’ eretice ale zilelor din urmă, cu un conţinut creştin sau chiar demonic, formate de către pastori africani.
Aceste ‘’biserici’’, care  sunt tăiate din plinătatea adevărului şi a Vieţii, nu s-au preocupat niciodată – nici în trecut, nici în prezent si nici în viitor – să scoată misticismul african de sub diferitele influenţe demonice şi convingeri. Explicaţia este simplă: diavolul se teme de Adevăr; Adevărul este Hristos şi  Ortodoxia şi este o mare prăpastie între El şi legiunile demonice.
Biserica Ortodoxă  a întârziat mult aducerea mesajului său în Africa. Numai cei mai înflăcăraţi din cler, din Grecia şi de pretutindeni,  care, cu binecuvântarea episcopilor locali, s-au stabilit în diferite regiuni ale Africii şi au aprins mici scântei de lumină duhovniceasca. Şi,  doar  această lumină – lumina credinţei şi a vieţii ortodoxe – este capabilă să-l anime pe băştinaşul african şi să să-l descătuşeze din chinurile pe care le generează vrăjitoria şi idolatria.
Călătoriile mele consecutive în Africa Centrală cu scopuri misionare m-au ajutat să-mi fac o imagine autentică a elementului păgân şi să ajung la anumite concluzii.
În Africa – cel puţin în sfera de care eu sunt preocupat cel mai frecvent- nu se pomeneşte de un ateism african. Este un element foarte încurajator, când aspiri să îi conduci  la  adevaratul, Mantuitorul nostru,  Iisus Hristos şi la Biserica Sa.
Vrăjitoria implică o credinţă că,  înăuntrul  animalului şi plantei se află puteri supranaturale, invizibile, care acţionează ca spirite cu diferite caracteristici şi, care influenţează viaţa unei persoane. Una dintre cele mai vechi forme este vrăjitoria ’’homeopată’’. Ca un exemplu, am vrea să menţionăm practica vraciului care, pentru a răni duşmanul, va confecţiona o asemănare a lui (o ’’păpuşă’’) din lemn, ceară sau argilă. O formează astfel încât să semene cu duşmanul, cât mai mult posibil. Dacă nu seamănă cu duşmanul, el ’’botează’’ asemănarea cu numele duşmanului şi apoi începe să-l tortureze în funcţie de rezultatele pe care vrea să le obţină. De exemplu, dacă vrea să provoace moartea unui animal, n-are decât să pună în aplicare moartea acelui animal. Ca să-l omoare pe duşmanul ’’clientului’’ său, el înfige un ac în ’’inima’’ unei păpuşi sau a unei imagini din lemn care se presupune că îl reprezintă pe duşman.
Ei consideră de neconceput ca cineva să poată trăi fără ca viaţa lui să depindă de puteri mai înalte. Aceasta este evident în diferite circumstanţe ale vieţii lor. Dacă, de exemplu, o rudă s-a îmbolnăvit sau a murit, ei cred că cineva îi urăşte şi acum se răzbună. Aşa că fug la doctorul vrăjitor. Îi spun care e problema şi caută să descopere cine a provocat acea soartă groaznică în casa lor.
Religia  idolatră principală  în Africa este venerarea strămoşilor. Acest fenomen demonic de invocare a morţilor este numit spiritism în ţara mea. Ei cred în spiritele strămoşilor lor şi le invocă. În acest fel, diavolul îşi asumă vocea rudei lor decedate şi răspunde la invocările lor pe timpul nopţii. Oamenii cred că vorbesc cu ruda decedată când, de fapt, diavolul este cel care intervine şi le spune ce vrea el.
Odată eram în Kolwezi în Congo. O dată pe săptămână, predam într-un cerc de femei botezate. Într-o zi le-am vorbit despre sfinţenie şi despre slava sfinţilor noştri în rai. Când le-am spus că oameni cu adevărat sfinţi există doar în Biserica Ortodoxă, multe dintre femei au sărit de pe locurile lor. Au obiectat cu foarte mare încordare, spunând că şi ele au sfinţi în religia lor anterioară de adorare a strămoşilor. În ciuda încercărilor mele de a le convinge de opusul credinţei lor, au rămas neconvinse. Aşa că acea lecţie s-a terminat cu neacceptarea de către unele dintre ele a învăţăturii noastre unice privitoare la Sfinţi.
Pentru aceia care nu au devenit familiari – empiric şi dogmatic- cu Biserica Ortodoxă, în Africa este văzută ca una dintre numeroasele comunităţi religioase protestante. Oricum, ei sunt uimiţi de lucrarea minunată car se face înăuntrul  ei, prin graţia Duhului Sfânt. Astfel se grăbesc să tragă concluzia că (în concordanţă cu  mentalitatea lor religioasă statornică) preoţii ortodocşi sunt vraci minunaţi-  de departe superiori tuturor vracilor din Africa!
Când, în Iulie, 1999, am mers în satul Lwankoko din Kolwezi, fiind invitaţi de înşişi localnicii, cu privire la un episod ingrozitor de vrajitorie, am fost martori la următoarele: diavolul a adus  locuitorii din toate satele dimprejur într-un impas şi erau în pragul unui război civil, pe seama unui sătean ucis de vrăjile a trei vraci, care fuseseră botezaţi ortodocşi cu doi ani în urmă. Ei se botezaseră în mod prefăcut, urmărind scopuri personale, fără a renunţa la conduitele magice şi la activităţile demonice.
Când am ajuns în satul lor, sicriul cu trupul în el era ’’înţepenit’’ la pământ şi era imposibil să fie transportat la locul de înmormântare. Cei trei doctori vrăjitori care l-au ucis au fost dezvăluiţi de diavolul însuşi într-un mod ciudat, aşa încât zăceau la pământ, incapabili să se mişte.
La venirea noastră acolo am putut auzi comentarii ale celor din preajmă:’’ acum să vedem ce vor face ortodocşii….’’ După citirea rugăciunii de exorcizare, am dezlegat cureaua de cauciuc cu care coşciugul era legat simbolic prin puteri magice, apoi am stropit cu apă sfinţită trupul decedatului, precum şi oamenii care stateau în jurul nostru. Mulţi dintre ei s-au dat repede la o parte pentru că au crezut că suntem doctori vrăjitori şi îi stropim cu o poţiune magică care le-ar face rău.
Apoi am dat instrucţiunile ca sicriul să fie ridicat de 3-4 oameni şi să ne urmeze. Dar nimeni nu a îndrăznit să răspundă solicitării. Ştiau că sicriul era înţepenit jos şi nu putea fi mişcat, aşa că de ce ar fi vrut acum să se mişte de la locul lui? La un ton mau aspru al vocii, patru dintre creştinii noştri s-au supus şi am pornit spre pădure la ora 10 noaptea, pentru înmormântare. Îndoiala şi curiozitatea i-au făcut pe mulţi să plece din sat; au venit cu noi vorbind între ei: ’’Acum să vedem – va fi sicriul de acord să fie pun în mormânt, sau se va întoarce în sat, înţepenit pe spatele celor care îl poartă, cum a făcut  ieri?’’  Este un fapt, este exact ce se întâmplase în ziua precedentă. Coşciugul nu s-a coborât de pe spatele celor ce-l cărau, în schimb, cu o putere demonică, s-a întors în satul din care veniseră, şi a demolat colibele doctorilor vrăjitori care îl omorâseră pe decedat….
Nu doar ortodocşii, ci de asemenea oameni din alte religii şi convingeri idolatre au apelat la preoţii noştri ortodocşi, pentru a fi scăpaţi de chinurile vrăjitoriei.
Preotul nostru băştinaş, parintele Jacob Banza, a slujit timp de 20 de ani în detaşamentul Kolwezi. Are harisma de a deschide inimile oamenilor. Cu aprobarea responsabilului pentru Detaşament, el e cel trimis să rezolve toate cazurile demonice complicate. Odată, fusese invitat  de două familii ortoodoxe dintr-o  suburbie din Kolwezi, pentru că un tânăr medic vrăjitor, de doar 12 ani, le-a făcut vrăji la 2 dintre copiii lor. Fr. Jacob a vorbit cu tânărul. L-a întrebat:
’’Cum faci vraja?’’
’’Am asemenea puteri, încât doar dacă pun degetul pe îmbrăcămintea celui căruia vreau să-i fac rău, orice doresc se îndeplineşte imediat.’’
’’Vrei să spui că dacă îmi atingi sutana, vei putea să-mi faci şi mie ce vrei?’’
’’Voi,  preoţii ortodocşi,  sunteţi toţi foc. Dacă te ating, voi lua foc. Imi voi pierde puterea!’’
Altă dată, părintele Iacob mi-a spus că a stat în compania unui compatriot de-al lui – un medic vrăjitor. După numeroase discuţii au căzut de acord ca atunci când vraciul îşi va săvârşi ritualul, să fie prezent şi pr. Iacob, şi când părintele Iacob îşi va spune rugăciunile, vraciul de asemenea să fie prezent. Rezultatul a fost că doctorul vrăjitor n-a putut sta locului în timp ce pr. Jacob spunea rugăciunile. El a recunoscut: ’’Nu pot sta, ceva mă îndepărtează.’’
În Africa, nu doar vracii sunt preocupaţi de vrăjitorie; mulţi oameni sunt. Chiar copiii  pot face semne şi monstruozităţi cu puterea diavolului.
Vrăjitoria în Africa are puteri înfricoşătoare şi metode de a obţine aspectele ei satanice. În cazul morţii unei persoane, familia celui decedat demarează o căutare insistentă a cauzei  acelei morţi. Atunci se dezvaluie o scena care aminteste de tragedie. Odată, când am mers într-un sat să cumpăr legume pentru copiii din pensiunea noastră, am observat că acea casă de unde procuram legumele, avea o  gaură  imensă într- unul dintre peretii ei de lut. Am întrebat în jur, să aflu unde era femeia casei, si de ce casa era demolată.
Mi s-a spus că femeia fusese închisă pentru că au descoperit că ea participase la provocarea morţii unei persoane, care se întorsese în sicriu şi-i demolase casa.Oamenii care au văzut sicriul- cu decedatul în el- zburând peste ei cu o viteză incredibilă, au alergat după el cu respiraţia tăiată şi l-au văzut izbindu-se de împrejmuiri şi de case  şi chiar dezrădăcinând  copacii din calea lui, până când a ajuns la casa unde în final s-a oprit. Sătenii atunci i-au arestat pe locuitorii casei, pentru că aveau dovada că ei erau ucigaşii decedatului. Aşa au început torturile, conflictele şi ciocnirile. E destul să spunem că într-o singură lună, 62 de persoane au fost ucise într-un singur sat. Diavolul a reuşit să-i împartă în două părţi opuse şi apoi i-a îndemnat să se lupte între ei până la moarte.
În iunie 2002, am primit un telefon de la unul dintre creştinii noştri pe nume Pandeleimon, care era grav rănit.  A fost dus la secţia de Urgenţe a spitalului din Likasi. Ne-a spus că fusese victima vrăjitoriei şi că, capul îi era spart în două. I-am trimis pe preotul nostru, părintele Augustin  şi pe diaconul Fotios. Prin ei, am  aflat despre tot incindentul tragic. Colegi de muncă de-ai lui de la acelaşi departament au devenit invidioşi pe pricepereile şi pe promovările  lui. El lucra ca şofer de camion, transportând cobalt şi cupru care era extras de compania GECAMINES din Likasi. Colegii lui invidioşi l-au dus la un vraci; l-au plătit şi vraciul a promis că va extremina muncitorul nedorit. Aşa că,  într-o după amiază, în timp ce Pandeleimon transporta cupru către Likasi, un câine negru a sărit în comionul său prin fereastră. Câinele a început să-l muşte în părţile intime. Şoferul  s-a luptat să conducă camionul cu o mână iar cu alta a încercat- fără succes- să împingă  câinele. Îi era cu neputinţă să scape de câine, care era un demon trimis de vraci; camionul s-a rostogolit şi a căzut pe partea dreaptă a drumului într-un şanţ. Şoferul a căzut pieziş şi a fost rănit aproape mortal la cap. Atingându-şi scopul, câinele  a sărit afară pe fereastră şi a dispărut în pădure.
Greşeala pe care a făcut-o creştinul nostru a fost că nu s-a gândit  că agresorul nocturn ar fi putut  fi un demon în chip de câine. Dacă şi-ar fi făcut cruce imediat,ar fi fost salvat. Încercările sale să înlăture câinele cu propria putere au dat greş, şi l-au condus la spitalizare. Cu voia lui Dumnezeu, el a scăpat de moarte şi s-a întors la familia lui, unde soţia şi cei 4 copii îl aşteptau temători.
Doctorii vrăjitori sunt asa de bine învăţaţi de profesorii lor demonii, încât ei rareori sau niciodată nu dezvăluie secretele ce stau la baza  planurilor şi ritualurilor lor satanice. Aceasta s-a observat în special cu femeile vraci; ele preferă să moară luându-şi secretele cu ele în mormânt, decât să le mărturisească sau să le  divulge altora.
Când diavolul i-a descoperit pe cei 3 doctori vrăjitori care  l-au ucis  pe Katoka, gardianul de la ferma detasamentului Kolwezi în iulie, 1999, doar unul dintre ei a divulgat părintelui Meletios următoarele, ca un fel de mărturisire:
’’Înainte să te botezi, părinte, spiritele au venit la noi şi ne-au spus: Nu ne supărăm dacă hotărâţi să fiţi botezaţi; noi cerem un singur lucru de la voi: nu spuneţi nimic despre noi preoţilor ortodocşi. Aţi văzut cum v-am ajutat până acum în fiecare dintre problemele voastre. Să nu trădaţi prietenia noastră. Sigur nu aveţi plângeri îmmpotriva noastră?’’
În Bazzaville sunt în prezent trei parohii ortodoxe. De dimineaţa până noaptea părintele Iacob Banza primeşte zeci de oameni care nu au legături cu Biserica noastră. Ei nu vin să ceară sprijin material, ca în cazul  din Kolwezi, ci doar ajutor spiritual. Ei vin căutând o ’’barcă de salvare’’ , pentru că diavolul – în ale cărui plase  ei s-au încurcat – i-a dus în impas. Părintele Jacob cu adevărat suferă în eforturile lui de a-i ajuta să-şi mărturisească păcatele şi piedicile lor care sunt atribuite vrăjitoriei. El consideră necesar să le spună că şi el, înainte de a fi botezat, era un vraci foarte puternic; că avea relaţii nu doar cu o femeie, ci cu două sau chiar trei femei în fiecare zi. În acest fel, ei sunt încurajaţi să-şi divulge secretele. Ei încep să-şi povestească propriile păcate. Aşa începe terapia lor- cu catehizare şi eventual cu integrarea prin Sfântul Botez în Corpul Bisericii noastre.
La săvârşirea Botezurilor, au fost cazuri în care s-au întâmplat lucruri şocante. Persoane care au avut implicaţii în vrăjitorie şi nu s-au spovedit sincer şi amănunţit, cădeau  ţipând şi tremurând la sunetul binecuvântărilor Bisericii noastre, care se citeau. Când Sfânta Cruce este întinsă către ei, sunt speriaţi, îngroziţi şi vor să scape de ea fugind. Ei recunosc că Semnul îi ’’arde’’.
Altă dată în Kolwezi am avut un seminar pentru profesorii noştri de catehism. Unul dintre ei – după cum auzisem – nu renunţase pe deplin la puterile vrăjitoriei din viaţa sa. În timpul dumnezeieştii Liturghii într-o duminică, când avea loc Intrarea cea Mare( A Sfintelor Daruri), catehumenul N….. s-a prăbuşit pe podea ca şi când ar fi murit. După spovedanie, duhul necurat s-a depărtat de el şi şi-a revenit.
Alt catehumen al nostru avea  impresia că putea beneficia de ambele situaţii. Oricând  apare nevoia, îşi va vizita medicul vrăjitor local. Rezultatul final a fost că a ajuns posedat. A suferit imens. Oamenii din satul lui l-au evitat. Cei posedaţi de demon nu au loc într-o comunitate de oameni. Din acest motiv autorităţile din ţinutul lor i-au obligat să locuiască în păduri, departe de alţi oameni.
Cu voia lui Dumnezeu, catehizatulla fost vindecat. Din nou a fost nedorit în satul său, pentru că oamenii spuneau acum că nu era N., ci un spirit străin cu înfăţişarea lui. Se temeau de el şi l-au silit să plece în pădure.
În 2001 un ministru al guvernului a venit în Kolwezi. Era perioada când războiul izbucnise  la graniţa dintre Congo şi Rwanda. Trenurile veneau să ia soldaţi total neexperimentaţi pentru război, să-i ducă în zonele de război. Ministrul şi-a făcut apariţia la timp pentru a susţine moralul băştinaşilor în confruntarea duşmanului. Am fost impresionaţi cum, în mod public, i-a încurajat pe  toţi bărbaţii  înrolaţi să meargă la vraci; să fie murdăriţi cu loţiunile date de aceia, pentru ca gloanţele duşmanilor să nu-i ’’găsească’’. Şi am fost asiguraţi de creştini ai locului de-ai noştri că toţi aceia  care au luat acele loţiuni şi  s-au supus  celor prescrise de medicii vrăjitori, s-au dus  la război purtând pantaloni scurţi, fără alte haine de protecţie, pentru că gloanţele duşmanului nu i-au găsit!
În timpul confruntălilor politice este normal ca si  candidaţii reprezentativi ai partidului să meargă în împrejurimi. Un grup de tineri bărbaţi care erau susţinători ai unui anume partid politic, şi-au instalat baraca pe iarbă în afara unui sat vecin, Chamboula. Sperând să creeze o teamă artificială trecătorilor, au făcut un mormânt fals, aşezând o Cruce creştină la cap.
Dar comportamentul lor a devenit tiranic. Nu numai că au încercat să convingă oamenii ce treceau pe alături să le susţină partidul, de asemenea le cereau bani şi din orice marfă pe care o transportau din oraş în satul lor, aranjau cu forţa o porţie din ea atât pentru supravieţuirea lor cât şi a familiei lor. Prezenţa lor a devenit o  năpastă şi pentru noi, pentru că treceam pe acolo zilnic pentru a ajunge la ferma din apropiere pentru legume. Într-o după amiază, unul dintre preoţii noştri a trecut pe acolo şi după ce s-a asigurat că nu era nimeni prin preajmă, a aprins focul şi le-a ars baraca. Ziua următoare, a plecat în vacanţă în Grecia.
2-3 zile mai târziu am trecut pe acolo cu un alt frate şi cu şoferul maşinii noastre, îndreptându-ne spre fermă. Am fost surprins dar şi cutremurat când 3 dintre acei tineri brusc a sărit din iarba înltă. Purtau doar pantaloni scurţi ; aveau pene în păr, îşi pictaseră trupurile pe jumătate goale cu dungi verticale multicolore şi fiecare dintre ele purta de asemenea o sabie lungă. Şi-au ridicat mâinile în aer şi ne-au forţat maşina să stea pe loc.
’’Avem ceva de aranjat cu voi ortodocşii’’.
’’Ce s-a întâmplat băieţi? De ce ne-aţi oprit?’’
’’De ce ne-aţi incendiat baraca?’’
’’N-am fi putut face aşa ceva. Ne ştiţi de atâţia ani.Vă iubim şi am avut grijă de voi şi de ţara voastră.’’
’’Am fost la şeful nostru şi ne-a spus că preotul vostru ortodox…… ne-a dat foc la baracă. Aşa că nu veţi trece; în schimb, veţi veni cu noi în sat şi şeful nostru vă va judeca.’’
’’Ascultaţi, copiii  mei. Urcaţi în maşină. Să mergem la ferma noastră împreună şi să discutăm paşnic. Orice doriţi şi putem face, vom face.’’
Au fost de acord şi aşa am plecat cu toţii la fermă.
I-am cerut d-lui Gerasimos – unul dintre creştinii noştri ortodocşi – să vorbească cu ei şi să-mi spună care le sunt cererile. M-am retras de lângă ei şi m-am prefăcut că examinez legumele de la fermă. Într-adevăr, au cerut muncitori şi materiale din ale noastre ca să-şi recostruiască baraca.  Apoi, pentru a-i mulţumi vraciului care i-a informat despre incendierea barăcii lor, au cerut de asemenea un cocoş alb, o jumătate de sac de cereale, orez, cartofi şi fasole, ca să poată toţi cina împreună. Ce puteam face? Am mers la magazin, am luat un cocoş alb şi le-am dat restul de provizii. De asemenea le-am trimis muncitorii noştri să le reconstruiască baraca şi aşa s-a sfârşit mica mea aventură. De atunci înainte am devenit dureros de conştienţi că nu ar trebui să ai prea mult de-a face cu vracii, pentru că ei nu iau lucrurile uşor…..
În satul Mapendo, la 30 km de Kolwezi, se află un masiv ’’cuib de viespii’’ demonic.  Frecvent trecem pe lângă el, pe calea către satul alăturat, Lwankoko, unde se află marea fermă a Misiunii noastre.  Într-o după amiază, pe când părintele Meletios ( actualmente episcop) se întorcea de la fermă, s-a oprit  în satul mai sus menţionat pentru că se auzeau ţipete şi o agitaţie generală. Şeful satului şi doctorul vrăjitor au adunat toată lumea la o întrunire. Părintele Meletios a ieşit din maşină şi a început să se apropie de acea congregaţie demonică, ţinând un crucifix în mână. Vraciul a ţipat la el:
’’Nu te apropia. Îmi vei strica munca. Pleacă repede…’’
’’Dar nu voi întrerupe. Vin spre tine doar ca să te felicit.’’
’’Nu, nu…Voi preoţii ortodocşi sunteţi vraci foarte puternici. Eşti stânjenitor numai prin prezenţă!!’’
Lipsindu-le plinătatea Adevărului, celorlalte ’’biserici’’ le lipseşte de asemenea acel har sfinţitor. De aceea mulţi oameni se reped plini de speranţă la preoţii noştri ortodocşi.
Când un anume preot catolic a încercat să citească Exorcismul pentru o persoană posedată de demon, demonul a râs de el sarcastic şi desigur nu s-a îndepărtat. Un alt preot catolic – după cum mi-a spus părintele Kosmas – a început exorcizarea unui posedat de demon de unul singur  şi rezultatul a fost îngrozitor- preotul însuşi a ajuns posedat.
Astfel, după cum putem vedea, singura arcă de salvare oriunde şi oricând, pentru fiecare persoană de oriunde din lume este Biserica noastră Ortodoxă cu episcopii şi preoţii noştri, care sunt în succesiune apostolică canonică, purtând adevăratul har deplin al preoţiei. Mulţumirile ortodocşilor din Congo către toţi cei carelucrează împreună pentru răspândirea Ortodoxiei în teritoriul  lor, sunt nenumărate şi pentru toată viaţa.
Acum au  cunoaşterea empirică a faptului că Biserica Ortodoxă este zidul de apărare care poate rezista tuturor curentelor demonice de vrăjitorie şi idolatrie.
Tuturor ni se fa cere socoteală înfricoşătoare, nu doar pentru că în general am scos credinţa Sfintilor noştri din vieţile noastre, dar cu egoismul şi cu atitudinea noastră inadmisibile, am împiedicat-o să fie transmisă celor  ce’’ locuiesc în latura şi în umbra morţii’’ din Africa şi Asia.
Este vremea să ne revenim din aceatsă atitudine. E vremea să ne întoarcem mintea plină de recunoştinţă spre Iisus Hristos, pentru că avem acest privilegiu ancestral de a fi ortodocşi şi neafectaţi de legăturile vrăjitorilei şi ale morţii eterne.
Milioane de fraţi africani aşteaptă  prezenţa noastră ortodoxă,  rugăciunile noastre, stabilirea edificiilor care vor fi benefice lor, sfinte altare şi alte clădiri misionare unde credincioşii se pot sfinţi şi puterile întunericului pot fi alungate de la ei.”

Comments Off on Vrăjitoria în Congo și dificultățile misiunii ortodoxe în Africa, Părintele Damaschin Grigoriatul
22
Aug

Despre duhovnic

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

extras din vol. NEVOINTA DUHOVNICEASCA,
Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul,

“Astăzi oamenii sunt obosiţi, ameţiţi şi întunecaţi de păcat şi de egoism. De aceea este tre­buinţă mai mult decât în orice altă vreme de duhov­nici buni şi experimentaţi, care să se apropie de oa­meni în mod simplu şi cu dragoste adevărată şi să-i povăţuiască cu discernământ, ca să se liniştească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc şi se umplu psihiatriile, închisorile şi spitalele. Oamenii trebuie să conştientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască şi să-şi spovedească cu smerenie păcatele lor.

Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică. Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfinţenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sen­sibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuţă şi care vindecă suflete şi trupuri fără medica­mente, doar cu harul lui Dumnezeu.

Atunci când duhovnicul are iluminare dumneze­iască, are Duhul lui Dumnezeu, înţelege şi distinge stări şi poate da direcţii corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar şi să-şi poată face treaba lui în chip corect. Altfel păţeşte ceea ce păţeşte un chirurg bun care, atunci când face prea multe operaţii în fiecare zi, se oboseşte şi este firesc să nu poată da cât ar trebui. De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limi­teze de Fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, aşa încât să aibă timpul necesar să-1 ajute eficient. Dar nici cel ce se spovedeşte nu tre­buie să-l încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alţii mai competenţi, adică să-1 în­trebe care casă anume s-o închirieze sau la ce medi­taţii să-şi trimită copilul etc.

La spovedanie este judecat de Dumnezeu şi cel ce se spovedeşte şi duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedeşte, iar celălalt pentru cele pe care le ho­tărăşte. Mult ajută libertatea duhovnicească la povă- ţuirea sufletului. Adică duhovnicul să nu urmeze o linie ce o propun unii, ci să vadă ce spun Sfinţii Părinţi şi să acţioneze cu discernământ, potrivit cu omul, cu căde­rea şi cu pocăinţa. Văd însă de multe ori că nu există sinceritate. Unii care au responsabilitate pentru suflete nu stau să spună un cuvânt unuia care, de pildă, este încurcat cu vrăjitori, cu înşelaţi etc., ca să-i creeze probleme de conştiinţă, să ia poziţie, ca să nu aibă necazuri cu aceia. Adică pentru ca unii duhovnici să nu se strice cu unul şi cu altul şi ca să spună toţi cuvinte bune despre ei, îl lasă pe om să se distrugă, iar pe diavol să se bucure.

Discernământul şi experienţa duhovnicului

–  Părinte, în epoca noastră, cu atâta păcat ce există în lume, poziţia duhovnicului nu este uneori dificilă?

–  Da, este dificilă. De aceea la început este bine ca duhovnicul să încerce să îndrepte păcatele cele foarte mari, ca astfel să se cureţe zgura cea groasă a păcatu­lui de pe făpturile lui Dumnezeu şi să devină mai pre- dispuşi spre îndreptare. Să se poarte cu îngăduinţă, dar în acelaşi timp să-1 povăţuiască pe om în aşa fel, încât să-şi dea seama de greşalele sale şi să ceară iertare de la Dumnezeu. Este absolut necesar să-i accentueze celui ce se spovedeşte că este trebuinţă de pocăinţă, de schimbare a vieţii, ca să primească milă de la Dumnezeu. De asemenea ajută mult să le vor­bească oamenilor cu dragoste despre marea dragoste a lui Dumnezeu, astfel încât ei înşişi să-şi aprindă mărimea de suflet, să-şi simtă greşalele lor şi să-şi schimbe obişnuinţele.

Un duhovnic tânăr, până ce va dobândi experienţă, este mai bine să ajute în cazurile mai uşoare. Se poate, de pildă, ca un suflet dificil să-i întârzie sporirea lui duhovnicească prin sabotajele ce i le va face şi să-i mănânce tot timpul. Dacă nu ia aminte, datorită bunei Iui intenţii va da importanţă totdeauna scenelor ce i le va face un astfel de suflet, îşi va cheltui fără scop puterile sale şi se va chinui. Atunci când va do­bândi experienţă, va şti când trebuie să dea impor­tanţă şi când să se poarte cu indiferenţă. Iată, eu arunc o privire peste scrisorile ce mi le trimit şi, dacă este ceva serios, acelui caz îi dau atenţie. De multe ori este şi lucrarea ispititorului. Unul îţi spune: Două minute, vreau să-ţi spun ceva aici la poartă”, şi te ţine o oră. Să fii transpirat, să te lovească curentul, să tremuri, iar el să-ţi spună istorii, ca şi cum nu sar fi întâmplat nimic. Ei, aceasta este de la Dumnezeu? După aceea te îm­bolnăveşti, nu poţi face rugăciunea nici pentru lume nici pentru tine, şi nu eşti bun de nimic zile întregi. Vine după aceea omul, sărmanul, care are adevărată nevoie şi nu-1 poţi ajuta.

Pe cei care au o oarecare problemă serioasă nu ajunge numai să-i asculţi şi să vezi că au o durere şi să le spui: “Ia o aspirină”. “Mumai un minut te reţin, spun unii, pentru că pleacă autobuzul”, şi îţi spun o pro­blemă serioasă. Ca şi cum cineva, având cancer, spu­ne medicului: “Fă-mi o operaţie, pentru că peste puţin pleacă avionul!”. Orice boală are nevoie de timpul necesar ca să vezi de unde porneşte, ce simptome are etc. într-o problemă serioasă nu poţi da soluţii provi­zorii. în timpul unei litanii care se face în Sfântul Munte în Săptămâna Luminată, s-a apropiat de mine un frate începător exact când am început urcuşul, voind să-i vorbesc despre rugăciunea minţii. De atâtea ori a venit la Colibă şi niciodată nu a întrebat despre subiectul acesta, iar acolo, în timpul urcuşului, a avut inspiraţia să întrebe despre un subiect atât de fin! Un subiect fin şi serios nu se discută în picioare şi nici urcând…

Duhovnicul rânduieşte cât de des se împărtăşeşte credinciosul

– Părinte, Apostolul Pavel scrie: “Cel ce mănâncăşi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncăşi bea”11. Când se împărtăşeşte cineva cu nevrednicie”?

–  în general trebuie să ne apropiem la Sfânta îm­părtăşanie având conştiinţa nevredniciei noastre. Hristos cere de la noi zdrobire şi smerenie. Atunci când există ceva care ne deranjează conştiinţa, trebuie s-o aranjăm. Dacă, de pildă, ne-am certat cu cineva, trebuie să ne împăcăm cu el şi după aceea să ne împărtăşim.

–  Părinte, unii şovăie să se împărtăşească, deşi au binecuvântare de la duhovnicul lor.

–   Nu rânduieşte nimeni singur dacă se va împărtăşi sau nu. Dacă hotărăşte singur să se împărtăşească sau nu, diavolul va exploata aceasta şi-i va da de lucru. De multe ori credem că suntem vrednici, dar nu suntem; iar alteori, potrivit cu legea, într-adevăr, nu suntem, dar potrivit cu duhul Sfinţilor Părinţi este necesară transfuzia dumnezeiască pentru spitalizare şi mân­gâiere dumnezeiască, pentru că din multa zdrobire a pocăinţei se poate să vină diavolul din dreapta şi să ne arunce în deznădejde.

–  Părinte, cât de des adică trebuie să se împărtă­şească cineva?

Cât de des trebuie să se împărtăşească şi cât tre­buie să postească cineva înainte de Sfânta împăr­tăşanie, acestea nu intră într-un şablon. Duhovnicul va rândui cu discernământ cât de des se va împărtăşi şi cât va posti, potrivit cu puterea ce o are. în paralel îl va povăţui şi la postul duhovnicesc, la abţinerea de la patimi, potrivit cu sensibilitatea lui duhovnicească, adică potrivit cu cât îşi simte greşala sa şi având în vedere răul ce îl poate face vrăjmaşul luptând cu un suflet sensibil, ca să nu-1 aducă la deznădejde. De pildă, în căderi trupeşti, pentru care se dă canon de patruzeci de zile depărtare de Sfânta împărtăşanie, se poate ca diavolul să arunce iarăşi sufletul în păcat după 35 de zile, şi dacă se mai dă un canon de 40 de zile, diavolul va pune sufletul acela pe fugă şi astfel ameţeşte şi deznădăjduieşte. în aceste cazuri, după primul canon, duhovnicul poate spune: “Ascultă fiule, păzeşte-te o săptămână şi apoi împărtăşeşte-te”, şi după aceea să se împărtăşească mereu la fiecare Sfântă Liturghie, ca sufletul să se poată întrema şi diavolul să se depărteze. Unul care trăieşte o viată duhovnicească va veni cu luare aminte la Taină atunci când simte Sfânta împărtăşanie ca pe o necesitate, iar nu din obişnuinţă, dar şi aceasta să se facă cu binecu­vântarea duhovnicului lui.

Folosirea epitimiilor12

–   Părinte, respectarea cu acrivie a poruncilor ne ajută să avem simţirea lui Dumnezeu?
–   A căror porunci? Ale legii mozaice?
–   Nu, ale Evangheliei!

Respectarea poruncilor ajută, dar respectarea lor corectă, deoarece se poate ca cineva să respecte poruncile, dar în mod greşit. în viaţa duhovnicească este necesară dreptatea dumnezeiască şi nu aplicarea seacă a legii. îi vedem şi pe Sfinţii Părinţi cu cât dis­cernământ spuneau să se aplice sfintele canoane! Marele Vasile, cel mai sever Părinte al Bisericii, care a scris cele mai aspre canoane, citează un canon ce este valabil pentru un păcat, dar după aceea el însuşi adaugă: “nu cerceta timpul, ci felul pocăinţei”13. Adică, dacă doi oameni fac acelaşi păcat, duhovnicul, potri­vit cu pocăinţa fiecăruia, unuia îi poate da canon să nu se împărtăşească doi ani, iar celuilalt două luni. Se poate face chiar şi atâta diferenţă.

–   Părinte, epitimia ajută ca să se taie o patimă?

–  Trebuie să-şi dea seama că epitimia îl va ajuta. Altfel, ce să spui? Dacă încerci să îndrepţi un om cu bâta, nu faci nimic. Ţie, care ai voit să-1 îndrepţi cu sila, Hristos îţi va spune în Ziua Judecăţii: “Ai fost Dio- cleţian!”; iar aceluia: “Tot ce ai făcut, ai făcut de silă”. Nu îl vom strânge de gât pe celălalt ca să-1 trimitem în rai, ci îl vom ajuta astfel ca singur să ceară şi să facă o nevoinţă. Să ajungă să se bucure că trăieşte şi să se bucure că moare.

Epitimiile sunt la discernământul duhovnicului.

–  Pentru cei ce păcătuiesc cu răceală duhovnicul tre­buie să fie aspru, fără să cedeze. Pe cel care este biruit, dar se pocăieşte, se smereşte, cere iertare cu strângere de inimă, îl va ajuta cu discernământ să se apropie iarăşi de Dumnezeu. Tot astfel au făcut şi atâţia sfinţi. Sfântul Arsenie Capadocianul, de pildă, ca duhovnic, de obicei nu dădea canoane oamenilor, încerca să-i aducă întru simţire, ca ei singuri, din mă­rimea de suflet, să ceară să facă nevoinţă, milostenii sau alt fel de faptă bună. Când vedea vreun copil îndrăcit sau paralizat şi îşi dădea seama că părinţii lui erau pricina pentru care se chinuia sărmanul, îl vinde­ca mai întâi pe copil şi apoi dădea canon părinţilor, ca să ia aminte în continuare.

Unii spun: “A, cutare duhovnic este foarte canonist. Foarte aspru! Este inteligent, are memorie bună, ştie Pidalionul14 pe de rost”. Dar un duhovnic care aplică după literă canoanele cuprinse în Pidalion poate face rău Bisericii. Nu ajută faptul ca duhovnicul să ia Pida­lionul şi să înceapă: “Ce păcat ai făcut tu? Acesta. Ce scrie aici despre cazul acesta? Atâţia ani depărtare de la Sfânta împărtăşanie. Tu ce ai făcut? Asta. Ce scrie aici? Canonul acesta!”.

–    Aşadar, Părinte, trebuie să se aibă în vedere multe lucruri.

–  Da, mai ales în vremea de astăzi nu ajută să aplice cineva toată legea Bisericii cu o asprime fără discernământ, ci trebuie să cultive mărimea de suflet în oameni. Să facă mai întâi treabă bună în el însuşi ca să poată ajuta sufletele, căci altfel va sparge capetele.

Pidalionul se numeşte pidalion15 pentru că îndrumă pe om spre mântuire, când într-un mod, când în altul, precum face corăbierul, mişcând cârma când la dreap­ta, când la stânga, ca să scoată corabia la liman. Dacă o va tine drept, fără să o mişte după cum este de tre­buinţă, va izbi corabia de stânci, o va scufunda şi oamenii se vor îneca. Dacă duhovnicul foloseşte ca­noanele ca… bombardament, şi nu cu discernământ, potrivit cu omul, cu pocăinţa ce o are acela etc., în loc să vindece suflete, le va omorî.

Rugăciunea de iertare

Unii duhovnici au următorul tipic: când cel ce se spovedeşte nu se poate împărtăşi, nu-i citesc rugă­ciunea de iertare. Există şi alţii care spun: “Este regula noastră să nu citim întotdeauna rugăciunea de iertare”. Dar aceasta seamănă a fi protestantism… A venit la Colibă un tânăr care avea câteva căderi. S-a dus, s-a spovedit, dar duhovnicul lui nu i-a citit rugăciunea de iertare. Sărmanul a fost cuprins apoi de deznădejde. “Ca să nu-mi citească duhovnicul rugăciunea de iertare, înseamnă că nu mă iartă nici Dumnezeu”, s-a gândit şi intenţiona să se sinucidă. “Să te duci la duhovnicul tău, îi spun, şi să-ţi citească rugăciunea de iertare. Şi dacă nu ţi-o va citi acela, să te duci la alt duhovnic”.

Fără rugăciunea de iertare omul va avea mereu căderi, pentru că diavolul nu-şi pierde drepturile. Cum să se lupte omul, dacă diavolul mai are încă drepturi în el? Nu este eliberat, ci primeşte încă înrâuriri dia­voleşti. în timp ce prin rugăciunea de iertare se taie aceste înrâuriri, terenul se recuperează şi astfel sărmanul este ajutat şi se poate lupta, se poate nevoi, ca să se elibereze de patimi.”

Comments Off on Despre duhovnic
Previous EntriesNext Entries