9
Jan

Legaturile personale dintre oameni in lumina legaturilor noastre cu Dumnezeu

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

* Conferinta de la Iasi a PARINTELUI ZAHARIA, ucenicul Parintelui Sofronie Saharov, de la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul, ESSEX, sustinuta joi, 29 septembrie 2011:

“Singurul lucru pentru care omul merita sa traiasca si care da sens vietii lui este iubirea.Desigur, iubirea omeneasca obisnuita se deosesbeste intrutotul de iubirea dumnezeiasca si nu are aceleasi insusiri. Ea nu este decat o umbra palida a iubirii dumnezeiesti.

Atunci cand iubirea se exprima la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o miscare a patimii din noi inspre o alta persoana. Cata vreme iubirea aceasta este starnita de patima desfatarii trupesti si a egoismului, ea ucide sufletul si il face pe om neputincios in relatia sa cu Dumnezeu si, prin urmare, si cu semenii sai. Si iarasi, cand in mintea si in sufletul nostru ne formam o imagine idealizata a iubirii, deoarece ea continua sa aiba ca temelie omul cel slab si patimas, cadem intr-o si mai mare inselare, care ne pustieste duhul si ne raneste sufletul, incat cu greu aflam vindecare.

In jurul nostru nu vedem decat tragedii si legaturi dezastruoase, insa gandim ca noi o vom scoate la capat mai bine. Din pacate nu ne dam seama de dimensiunile caderii si neputintei noastre. Asteptam de la semenii nostrii, luptati de aceleasi patimi ca si noi, o iubire desavarsita si puternica, lucru pe care noi insine nu suntem in stare sa-l oferim celorlalti, caci toti sutem prinsi in stramtoarea pacatului si apasati de povara lui. Inselarea noastra consta in aceea ca asteptam ca cei din jurul nostru, care sunt si ei fapturi neputincioase si cazute, sa satisfaca nevoia noastra innascuta de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate sa o implineasca cu adevarat. Este inselare sa asteptam de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate sa ne dea. El este Cel ce a sadit inlauntrul nostru setea de iubire si numai El poate sa o potoleasca. Prin iubire Il vom cunoaste si prin iubire ne vom asemana Lui.

Cand sufla vanturile ispitelor lumii acesteia, chair si relatiile ideale, care par neinchipuit de frumoase si trainice, se destrama si in urma nu raman decat ruine, care nemangaiati se tanguie, neintelegand cum de s-a intamplat aceasta.

Insa chiar si iubirea omeneasca, asa slaba cum este ea, pastreaza ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeiesti. Ea se daruieste pe sine pana la capat, traieste inlauntrul fiintei iubite, in jurul careia isi cladeste intreaga fericire, intreaga viata. Insa cand omul o tradeaza, atunci iubirea aceasta omeneasca se naruie si se pustieste. Nimic nu mai ramane din simtamintele frumoase si puternice de mai-nainte, iar rana este atat de adanca incat intreaga fiinta a omului se zguduie din temelii si se sfarama in bucati. Viata nu mai are sens. Si de cate ori oamenii, deznadajduind de viata lor si incercand sa scape de durere, nu cauta refugiul in sinucidere?

Cand dragostea noastra omeneasca s-a prefacut in ruina si suntem cu totul zdrobiti, atunci se deschid inaintea noastra doua cai posibile. Fie sa ne intoarcem cu aceasta durere catre Dumnezeu, ca Dumnezeu sa intre in viata noastra si sa lucreze innoirea noastra, fie sa ramanem in inselarea nascocirilor noastre omenesti, trecand de la o tragedie si o pustiire a sufletului la alta, nadajduind ca la un moment dat vom afla perechea ideala. Si drama aceasta va continua pana in clipa in care vom intelege ca singuri nu putem razbi.

In relatiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoana. Asa cum preotii in timpul Sfintei Liturghii, atunci cand isi dau sarutarea pacii isi spun: “Hristos in mijlocul nostru!“, la fel trebuie sa fie si in viata noastra. In legatura noastra de iubire, Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curateste si o desavrseste. El este Cel ce o apara si in marea si vesnica Lui iubire o intareste si o insufla. Tocmai de aceea cautam adapost in Biserica, unde harul lui Dumnezeu in Taina Cununiei, va sfinti legatura cuplului, asa incat barbatul si femeia sa se completeze unul pe altul cu darurile lor si sa impreuna-lucreze la desavarsirea lor, care se va vadi, nu numai in legatura lor de iubire din aceasta viata, ci si in Imparatia ce va sa vie. Domnul a zis: “Fara Mine nu puteti face nimic“.

Daca vom fi incredintati ca a cauta o legatura ideala si desavarsita cu un om este o mare amagire, atunci vom intelege ca dorul nostru cel adanc si tainic dupa o iubire poate sa-si afle implinirea numai in Dumnezeu, Facatorul, Proniatorul si Mantuitorul nostru. Va incepe atunci, intre noi si Dumnezeu o aventura nesfarsit de creatoare si datatoare de viata. Cu cat se va intari mai mult legatura dragostei noastre cu Dumnezeu, cu atat va deveni mai curata si mai puternica si oricare dintre legaturile noastre cu semenii nostrii. Dragostea noastra va fi atunci una sanatoasa si ancorata in perspectiva singurei iubiri adevarate care este insusi Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru ca va fi libera, adica fara de pacat.

Prezenta patimii trupesti tulbura mintea si impiedica sporirea duhovniceasca a omului si dobandirea iubirii dumnezeiesti. Toata iubirea traita in afara lui Dumnezeu este ontologic autodistrugatoare. Daca legatura noastra verticala cu Dumnezeu este adevarata si puternica atunci orice alta legatura orizontala va fi autentica si puternica.

Trebuie sa fim gata de lupta si de jertfa, pentru reusita legaturii noastre cu Dumnezeu si cu aproapele. Daca intelgem ca in starea noastra de acum nu putem sa ne implinim dorinta de iubire, atunci, cel putin, sa avem mai multa smerenie si discernamant in asteptarile noastre legate de iubirea omeneasca. Cunoscand saracia si nimicnicia omului, dar si maretia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu vom dobandi un duh de compatimire si iertare, ne vom curati de iubirea de sine, si ne vom apropia de ceilalti cinstindu-i si respectandu-le libertatea, ii vom primi pe ceilalti asa cum sunt, fara a incerca sa-i facem desavarsiti potrivit inchipuririi noastre, si nu le vom impune cerintele noastre, nici nu vom cauta sa-i dominam.

Cand izbutim sa ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflam tamaduire vietii noastre zdrobite.Inima se usureaza de povara trecutului si indrazneste iara sa-l iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele lui. Nu ne mai este teama sa ne expunem, si nu mai ridicam in jurul nostru ziduri de aparare, caci nu ne mai punem nadejdea in oameni, ci in Cel ce invie si mortii.Insa daca din viata noastra lipseste adevarata iubire care este insuflata de legatura noastra cu Dumnezeu, atunci vom cadea intr-una din cele doua ispite binecunoscute. Daca sufleteste suntem mai puternici, atunci vom cauta sa ne dominam partenerul si sa ne folosim de el,iar daca suntem mai slabi din fire, vom deveni victima a ambitiei celuilalt. In asemenea conditii relatia noastra este una nefericita si lipsita de har, o adevarata robie.

Cand Il cunoastem pe Dumnezeu, si in legatura noastra cu El, patrundem in taina persoanei, a ipostasului omenesc, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci vom fi in stare sa ne apropiem de fiecare persoana cu sfiala, respect, si dragoste smerita, intelegand ca fiecare suflet omenesc este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Incetul cu incetul invatam de asemenea, sa-l iubim pe celalalt dezinteresat, cu credinciosie si neconditionat. In felul acesta ne pastram si libertatea de a ramane ucenici ai crucii lui Hristos, care este cel mai minunat si mai de folos lucru. In aceasta legatura punandu-L pe Hristos pe primul loc, ca Celalalt prin excelenta, ne vom afla adevarata identitate, pentru ca impreuna cu El putem sa ne pierdem viata si sa o aflam iarasi in desavarsita siguranta.

De adevarul celor spuse mai devreme suntem incredintati prin descoperire dumnezeiasca. In cap. 32 al Facerii este descrisa nemaipomenita si minunata lupta a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune ca Iacov, la indemnul mamei sale, a furat de la tatal sau Isaac, binecuvantarea celui dintai nascut care i se cuvenea lui Isav. Desi in clipa aceea Rebecca nu facea decat sa implineasca voia lui Dumnezeu, precum este scris: “Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urat“,totusi Iacov a trebuit sa ia calea surghiunului ca sa scape de mania ucigatore de frate a lui Isav. Iacov a fugit in pustie si a suferit acolo timp de multi ani, trudind din greu in casa socrului sau, Laban. Dar Dumnezeu era cu el si-l binecuvanta in toate cate faceau. Insa cu trecerea anilor a ajuns la capatul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit sa se intoarca la casa tatalui sau. Iacov s-a aflat atunci intr-un mare impas: sa ramana in pustie,  s-ar fi istovit cu totul; sa se intoarca acasa, ii era teama de fratele sau Isav, care voia sa-l ucida. Atunci Iacov insingurandu-se, a stat in rugaciune inaintea Domnului toata noaptea. La revarsatul zorilor a simtit ca se lupta cu cineva puternic, si si-a intetit rugaciunea zicand: “Nu te voi lasa sa pleci, pana nu ma vei binecuvanta“. Si Dumnezeu i-a vorbit lui Iacob si i-a zis: “Pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, si cu oamenii puternic vei fi“. In ziua urmatoare, Iacov purtand pecetea binecuvantarii lui Dumnezeu, a plecat sa-l intalneasca pe Isav. Acesta, in loc sa-l ucida, l-a imbratisat cazand pe grumazul lui, l-a sarutat si a plans, si au fost iarasi ca fratii. Binecuvantarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atat de puternca, incat, atunci cand a vazut chipul salbatic al fratelui sau Isaav, a fost de parca ar fi vazut chipul lui Dumnezeu.

Prin urmare, ne dam seama, ca daca in legatura noastra cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legaturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvantarea dumnezeiasca. Atunci cand urmam lui Hristos, singura noastra grija este sa-I fim bine placuti, si in toate cele ce facem sa-I aducem multumire. Insa mai intai sa stabilim o legatura autentica cu El, cultivand in noi smerenia vamesului si pocainta nestramutata a fiului risipitor.

Dumenzeu astfel l-a zidit pe om incat in legatura sa unica si personala cu Ziditorul lui, omul sa-si afle implinrea si desavarsirea. Astfel scopul si menirea cea mai inalta a vietii noastre consta in a intemaia o relatie puternica cu Hristos, si a avea un neincetat dialog cu El. Atunci toate legaturile cu semenii nostri isi vor trage puterea din legatura noastra cu Dumnezeu si vom incepe sa le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, in lumina acestei legaturi. Iar daca singura noastra grija va fi sa inbunatatim legatura noastra cu El, atunci in launtrul nostru se va naste o adanca pocainta. Si cu cat crestem mai mult in Hristos, cu atat mai limpede se va vadi saracia noastra duhovniceasca, iar insuflarea noastra nu va inceta sa se reinnoiasca. Nu ne vom teme de nimic, pentru ca nimic nu ne mai poate desparti de dragostea Lui.

Fireste, viata vesnica nu este altceva decat legatura pe care am stabilit-o cu Mantuitorul nostru inca din aceasta viata, legatura care va continua si in Veacul ce va sa vie. Vom fi judecati potrivit dragostei noastre, potrivit fiecarui cuvant rostit de Hristos si cuprins in Evanghelie.

Intocmai cum Hristos l-a intrebat pe Petru, dupa Inviere: “Ma iubesti tu pe Mine?“, la fel ne va intreba si pe noi in Veacul Viitor. Iar tu, “Ma iubesti tu pe Mine?“, si noi vom raspunde la randul nostru: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc!“. Dar hotararea si indrazneala cu care vom raspunde, vor depinde intrutotul de profunzimea legaturii noastre cu Persoana lui Hristos.Atitudinea pe care o adoptam in viata aceasta va continua si dincolo de mormant, fapt care se vadeste in Sfanta Evanghelie, in pericopa despre judecata dreptilor. “Doamne, cand am facut vre-un bine pe acest pamant? Tie se cuvine slava, noua rusinea fetei“. Acesta este gandul smerit, pe care il rostesc dreptii inaintea lui Dumnezeu, gand hranit de pocainta. Si noua ne va fi de folos sa invatam inca de pe acum aceasta atitudine smerita, pentru a ne invrednici de viata vesnica cu Domnul.

Trufia si indreptatirea de sine nu-si au locul in Domnul. Insa din pacate ele ne pot insoti in vesnicie, osandindu-ne la vesnica despartie de Dumnezeu. Pentru noi Raiul este Hristos. Sfantul Siluan adevereste:

“daca toti oameni s-ar pocai, si ar pazi poruncile lui Dumnezeu, atunci Raiul ar fi pe pamant, caci Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru. Imparatia lui Dumnezeu este Duhul Sfant, iar Duhul Sfant, si in cer si pe pamant, Acelasi este“.

Raiul incepe aici pe pamant prin dragostea de Dumnezeu si de aproapele. In aceasta se cuprinde toata bogatia vietii vesnice, caci omul a fost zidit ca sa-L mareasca pe Dumnezeu, dandu-i pururea slava. Iar Domnul se bucura sa intoarca aceasta slava chipului Sau, omului, care la randul lui aduce si mai multe lauda Ziditorului sau. Astfel patrundem in nesfarsita miscare circulara a dragostei si a slavosloviei. Cresterea in Dumnezeu este adevarata implinire a omului, care a fost chemat la asemanarea cu Dumnezeu insusi.

– Pot mirenii lucra rugaciunea inimii? Daca da, in ce conditii?

– Rugaciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu, e o lucrare a harului. Da, desigur, si mirenii pot dobandi rugaciunea inimii, insa e mai greu, pentru ca conditiile lor de vietuire sunt mai complicate, dar intalnim in istoria Bisericii multe asemenea cazuri. Daca ne exersam constiinta in lumina Evangheliei si traim in sanul Bisericii, sigur ca putem dobandi acest lucru.

Nu ma pot abtine sa nu va spun un caz: am cunoscut o doamna din America, care era ortodoxa, care avea treisprezece copii, si care avea rugaciunea inimii. Si destui oameni mi-au fost dat sa intalnesc, pe parcursul slujirii mele, care au avut acest dar desi locuiau in lume. Dar oamenii acestia isi randuiau viata in asa fel incat lucrurile de prima importanta sa ocupe primul loc. Cunosc de asemenea episcopi care au darul acestei rugaciuni, in ciuda faptului ca toata ziua se lupta cu tot felul de probleme. Dumnezeu este adevarat si credincios in toate conditiile si cuvintele Evangheliei raman adevarul de nestramutat.

– Cum ne putem elibera de patimile trupești?

– Patima trupeasca este asemenea unui foc, si are ca aliat firea noastra cea cazuta. Dar, există un foc mai puternic care poate sa o stinga cu totul. Si aceasta este mângâierea pe care o primim de la Dumnezeu atunci când ne pocăim. Daca ne straduim sa pastram in noi aceasta mangaiere primita de la Dumnezeu, vom reusi sa traim o viata relativ fara pacat. Dumnezeul nostru este Tatal Milostivirii si Dumnezeul a toata mangaierea. El se apropie, si intra in legatura cu noi, atunci cand avem o inima infranta si smerita. Atunci cand aveminima infranta suntem mai puternici decat toate patimile si decat toate atacurile vrasmasilor. Parintii nostrii ai pustiei, din Egipt, in veacul al IV-lea, obisnuiau sa spuna ca duhul pocaintei este asemenea unui cerc de flacari care-l inconjoara pe crestin si nu-i lasa pe vrajmasi sa se apropie. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca “o inima infranta pune pe fuga cohorte de draci“. “Inima infranta si duhul umilit, Dumnezeu nu le va urgisi“.

– Cum se poate lupta un om cu Dumnezeu, in sensul cel bun? Ce este aceasta lupta?

– Nu orisicine este in stare sa se lupte dupa lege cu Dumnezeu. Daca suntem stapaniti de patimi, si mai cu seama de patima slavei desarte, ne este cu neputinta sa ducem aceasta lupta precum a dus-o Iacov. Eu cred ca oamenii care se lupta dupa lege cu Dumnezeu, sunt oamenii pe care Dumnezeu i-a chemat sa faca acest lucru. Toti Sfintii, pana la un anume punct, trec prin aceasta lupta. Si ei nu se lupta cu Dumnezeu pentru motive egoiste, ci se lupta ca sa inteleaga mai deplin, mai adanc, judecatile lui Dumnezeu – precum a facut Iov – sau ca sa dobandeasca mantuire tuturor. Si acesta o vedem in persoana lui Moise, in persoana Sfantului Apostol Pavel,  si aproape in toti sfintii. Dumnezeu ii impinge pe oameni sa se lupte cu ei, ca sa-i faca partasi in marea lucrare de mantuire a omenirii. Deci, vorbim despre lupta cu Dumnezeu, ca in cazul lui Iacov, cand acesti oameni sunt fara de patima in ceea ce fac. Si vedem in istoria Bisericii ca toti acesti sfinti, precum Moise, Sfantul Apostol Pavel, atunci cand s-au luptat cu Dumnezeu, s-au bucurat in clipa in care au fost biruiti de El. Ceea ce arata ca in lupta lor, principiul calauzitor era smerenia, si smerenia nu e dezlipita de har. Si vedem asta, in cazul lui Iacov, care, in ziua in care s-a dus sa-l intalneasca pe Isav a facut 7 metanii inainte sa ajunga la locul acela. Si exista adancasmerenie in timpul luptei si de negrait smerenie, dupa ce au fost biruiti de Dumnezeu. Si acestia sunt oameni care s-au daruit cu totul lui Dumnezeu, s-au jertifit cu totul pe sine, si cum vedm la Iov, spuneau: “Fie numele Domnului binecuvantat“. Si noi, in neputinta noastra, cand suntem pusi la incercare, trebuie sa existe in noi o constanta care sa ramana neclintita inaintea lui Dumnezeu, si aceasta se exprima prin cuvintele prorocului Daniel: “Tie toata slava si dreptatea, iar noua rusinea fetei“, si atunci cu siguranta, vom trece prin aceasta incercare, dobandind un castig duhovnicesc.

– Când iubești pe cineva, să i-o spui direct, ori să-l lași să înțeleagă el din fapte?

– Nu putem iubi cu adevărat fără smerenie, pentru că smerindu-ne îi facem loc celuilalt în inima noastră. Omul mandru e plin de sine si nu mai da loc celuilalt, si Hristos ne-a invatat o dragoste smerita prin desertarea de sine. Avem ca exemplu pe Maica Domnului, care a bineplacut lui Dumnezeu tocmai prin aceasta desavarsita desertare de sine, încât Însuși Dumnezeu a putut sa-si gaseasca loc in ea. Nu putem iubi cu adevarat daca nu am invatat adevarata smerenie. Pentru ca daca suntem smeriti, atunci ne punem intotdeauna pe locul doi si il lasam pe Celalalt sa fie intai. Si Cel dintai Celalalt este Domnul Insusi, dar si aproapele nostru, cel cu care suntem in legatura directa.

– Cum ne putem randui viata intr-un mod placut lui Dumnezeu, daca suntem nevoiti sa traim intre oameni care ne invidiaza si sunt suspiciosi? Cum te poti mantui, cand toti, aproape, cei cu care intri in legatura ajung sa te urasca, chiar daca vor sa nu se vada acest sentiment?

– Intr-adevar, e greu sa ne gasim mantuirea cand suntem inconjurati de oameni cu astfel de duhuri. Dar, ca sa biruim in aceste situatii, avem nevoie de o foarte adanca smerenie, ca sa atragem prin aceasta harul lui Dumnezeu. Si Dumnezeu Insusi va imparti cu noi biruinta Sa. Asta atata vreme cat tinem o singura randuiala in viata noastra. Randuiala pe care ne-o invata zilnic rugaciunile Bisericii. Ne putem implini acest scop prin rugaciunea Bisericii:“Invredniceste-ne Doamne in seara aceasta/ in ziua aceasta/ in noaptea aceasta, fara de pacat sa ne pazim noi“. Si totul depinde de masura credintei noastre, atat timp cat nu pacatuim. Fiindca nu trebuie sa ne fie frica de cei care “pot ucide trupul, dar nu pot sa faca nimic sufletului” precum zice Domnul. Dar, fiecare trebuie sa-si gaseasca calea in aceasta privinta potrivit masurii credintei sale, totdeauna incercand sa fugim de pacat.

– De obicei iubirea e asimilata sentimentelor si e traita la nivel psihologic. Oare care este adevaratul continut al iubirii?

– Sunt trei nivele: nivelul trupesc, nivelul psihologic si nivelul duhovnicesc. Si daca iubirea noastra are binecuvantarea Bisericii ar trebui traita mai intai la nivel duhovnicesc; si desigur, celelalte doua niveluri isi au locul lor. Cand doi tineri incep o relatie, daca mai intai stabilesc aceasta relatie la nivel duhovnicesc, in rugaciune, si se apropie in curatie sa primeasca binecuvantarea Bisericii, aceasta binecuvantarea a Bisericii este ca un capital pe care ei isi vor construi intreaga viata mai departe. Trebuie sa inceapa prin a invata sa se iubeasca unul pe altul duhovniceste, pentru ca oricum, cand vor deveni batrani nivelul trupesc se termina, si nu trebuie sa-si petreaca viata doar la nivel trupesc. In Anglia am vazut, nu i-am povatuit neaparat in asta, dar multi dintre ei cand incep sa aibe o relatie intre ei mai serioasa, incep amandoi o spovedanie generala si inainteaza amndoi impreuna prin rugaciune catre casatorie. Cu rugaciune si in curatie. Iar rezultatele, potrivit a ceea ce stiu eu din spovedanie, sunt incredibile, sunt minunate. De exemplu, o fata din aceasta categorie a venit la mine si mi-a spus: “in timpul Tainei Cununiei in Biserica, nu mai simteam pamantul sub picioare“. Atat ea, cat si sotul ei, au primit un asemenea har, incat nici nu-l puteau sa-l exprime. Si acelasi har pe care noi preotii il primim si-l traim la hirotonie, iar calugarii la tunderea in monahism, acelasi har se daruieste in Taina Cununiei, si e pacat sa pierdem o asemenea comoara. Mai cunosc un caz in care un tata isi aducea la biserica, in acelasi timp, ambele fiice pentru cununie, pentru ca amandoua se casatoreau cu doi baieti atunci, si toata adunarea prezenta acolo era in lacrimi de bucurie – nu de durere, de bucurie – si cred ca nu erau lacrimi din motive psihologice. Eu cred ca oamenii au simtit ca miresele alea erau la fel de curate ca hainele pe care le purtau atunci cand au intrat in Biserica. Si sunt multe asemenea exemple.

– Care este relatia intre smerenie si demnitatea umana? Orice umilinta din partea semenilor trebuie acceptata ca smerenie, chair daca ne incalca demnitatea?

– Smerenia este un atribut al iubirii dumnezeiesti, precum spunea parintele nostru [Sofronie], adormit in Domnul, si cel care are smerenia cea adevarata, se masoara nu cu cei din jurul lui, oameni asemenea lui, ci cu Persoana lui Hristos Insusi. De aceea si toti prorocii si apostolii, nu foloseau decat expresii ca acestea: “nu sunt decat tarana a pamantului“, “vai, ticalosul de mine!“. Masura cu care se masoara ei, nu este o masura omeneasca, este o masura dumnezeiesc-omenasca. Ei nu se compara cu ceilalti muritori asemenea lor, ci cu pilda pe care Dumnezeul intrupat ne-a dat-o. Si asta este adevarata smerenie. Demnitatea este atunci cand ne punem toata increderea in noi insine, inaltam un zid imprejurul nostru si suntem intemeiati pe sine. Daca suntem smeriti cu adevarat, atunci  dobandim o demnitate mai buna, si  atunci vor vedea si ceilalti in inimile lor. Daca avem smerenia cea adevarata nu ne e frica de nicio ocara si de nicio insulta care ne vine de la ceilalti. Sfantul Ioan Scararul ne  spune ca daca vrem sa ne masuram progresul in viata duhovniceasca, trebuie sa vedem care ne este reactia atunci cand suntem insultati, sau cand suntem smeriti de catre ceilalti. Daca reactionam indreptatindu-ne pe noi insine, el spune ca ne uram sufletul nostru. Daca ne constrangem sa nu replicam, am pus deja piciorul pe prima trapta a urcusului duhovnicesc. Daca ne rugam pentru cel care ne-a ranit, am pus piciorul pe cea de-a doua treapta. Daca simtim durere pentru el, ca a putut sa faca un asemenea lucru, suntem cu piciorul pe treapta a treia. Si daca ne bucuram ca am primit ocara in numele lui Hristos, asa cum au primit apostolii atunci cand au fost batuti si scosi afara din Sinedriu, atunci am ajuns la desavarsire.

– Daca din pruncie am crescut in manifestarile firii cazute, ce tine de lucrarea mea ca om, pentru a trai o pocainta adanca?

– Cred ca in astfel de cazuri avem nevoie de ajutorul Bisericii. Avem nevoie de rugaciunile sfintilor si de harul care se daruieste neconditionat prin Tainele Bisericii. Imi amintesc ca odata Parintele Sofronie mi-a spus:

“cand vin tinerii la spovedanie, incurajeaza-i sa-ti spovedeasca tocmai acele lucruri de care le este rusine, pentru ca acea rusine, pe care o suferim in timpul spovedaniei se transforma in putere de lupta impotriva patimilor si a pacatelor“.

Asa ca, cei care cu adevarat vor sa biruiasca patimile au o cale, care pot sa o faca, si vedem zilnic multimi de astfel de oameni care dobandesc aceasta biruinta.

(…)

– Ce fel de aport in interesul cunoasterii de sine si pentru imbunatatirea relatiei cu aproapele gasiti ca are psihologia?

– Nu suntem impotriva structurilor lumii acesteia, dar le cunoastem limitele. Uneori si psihologia e buna, daca nu exagereaza in teoriile ei si in pretentiile pe care le are, dar sunt convins ca se poate scoate si ceva bun de acolo. Sigur ca psihologia pana la un anume punct poate ajuta, pentru ca simplul fapt ca o persoana isi da seama ca are nevoie de ajutor, si pentru acest ajutor se duce la alta persoana, e deja un pas inainte, pentru ca e o urma de smerenie in asta, darpsihologia nu ne poate ajuta deplin.

Sa va dau un exemplu: ma duc la un psihanalist si ii cer ajutorul sa ma ajute sa-mi inteleg problema. Poate fi un om de stiinta excelent si sa faca o analiza foarte pertinenta a situatiei mele, si sa aduca la suprafata toate patimile mele ascunse, iar eu cand vad toate acestea, cad in deznadejde, nu pot sa fac nimic, nu am puterea sa le biruiesc. Dar atunci cand ne pocaim, cand cu ajutorul parintilor nostrii duhovnicesti incepem sa ne lucram pocainta, atunci dobandim si harul care ne ajuta sa biruim aceste patimi. In primul caz, harul e aproape absent. In cazul al doilea, harul este cel care vindeca. Asa ca adevarata vindecare vine prin pocainta. Pentru ca “intru lumina Ta vom vedea lumina“. Atunci cand suntem luminati cu lumina pocainteivedem starea noastra advarata, cazuta asa cum e, dar ni se da in acelasi timp si insuflarea, inspiratia, prin care ne putem ridica din ea. Asa ca prima este omeneasca, cealalta este dumnezeiesc-omeneasca.

– Ce părere aveţi despre oamenii ce din frică sau din ruşine nu-şi mărturisesc unele păcate? Ce ar trebuie sa faca?

– Poate că daca ne smerim inaintea lor o sa-i încurajam să faca pasul acesta. Nu e un lucru mic.Din Scriptura stim ca pana nu murim nu putem trai cu adevarat, si aceasta este piatra de poticnire, a noastra, a tuturor crestinilor. Unii oameni din alte religii ne spun cu ironie: „Cum trăiti așa, ca porcii, avand o Evanghelie așa de sfântă, descoperită vouă?”. Acestea erau cuvintele unui imam catre un preot crestin care era misionar. Si Domnul spune cagrauntele de grau pana cand nu cade in pamant si nu moare, nu poate rodi. Si acolo ne poticnim toti. Dar cel care isi va pierde viata, o va castiga din nou si pentru vesnicie. Si haideti sa avem incredere in cuvintele Domnului, sa murim pierzandu-ne demnitatea in actul spovedaniei, si El ne va rasplati cu viata vesnica si cinstire si slava, in vesnicie. De fapt, toata viata noastra crestina nu este decat o scoala in care invatam cum sa murim, caci daca murim cum trebuie vom trai in vesnicie. De aceia primele cuvinte prin care Domnul S-a aratat Sfantului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, ca sa-i insufle Apocalipsa au fost: Am murit si iata ca vietuiesc in vesnicie. Si asta este calea pentru toti cei care-L urmeaza pe Domnul.

– Cum putem birui gândurile rele, obsesiile care adesea ne stapanesc, si ne conduc la depresie?

– Avem nevoie de smerenie ca să putem primi har, harul care ne mângâie și ne da putere sa indepartam gandurile. Mi-e frica sa spun mai mult, pentru ca exista o cale, pentru cei care sunt sanatosi din punct de vedere psihic in care pot sa dobandeasca o minte curata, dar asta necesita o foarte buna sanatate psihica. Daca nu exista asa ceva e mai bine sa nu o luam pe acolo. Daca suntem sanatosi din punct de vedere psihic, cea mai buna cale de a birui gandurilerele este sa ne osandim pe noi inaintea lui Dumnezeu ca fiind cei mai nevrednici si cei mai rai. Atunci cand Sfantul Siluan se afla intr-un razboi urias cu gandurile rele a primit un cuvant de la Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Dumnezeu l-a invatat sa se considere pe sine vrednic de iad, dar sa nu deznadajduiasca. Dumnezeu i-a pus inainte iadul si el a iesit biruitor. El spune: “am inceput sa fac precum m-a invatat Domnul si mintea mi s-a curatit, si duhul marturisea in inima mea mantuirea“. Uneori, cand suntem munciti de un gand si nu reusim sa scapam de el nici printr-o chemare insistenta si continua a numelui Domnului, atunci daca ne pogoram mintea in inima si zicem: “Doamne, Tu vezi, eu sunt mai rau decat toti, miluieste-ma”, vom vedea ca gandul va fugi, va disparea, pentru ca, atunci cand ne pogoram cu smerenie, vrajmasul nu ne mai poate urmari. Vrajmasul este un duh mandru si el nu se poate pogori, nu se poate pleca. De aceea, Dumnezeu i-a spus Sfantului Antonie cel Mare caprin smerenie putem scapa de toate cursele vrasmasului.

– Exista o legatura intre situatia precare in care se afla economia Greciei, si faptul ca Grecia este o tara ortodoxa?

– Cred ca da… Judecata Domnului incepe de la casa Domnului. Si daca dreptul abia se mantuie, atunci pacatosul unde se va afla? Daca suntem copii ai Bisericii Ortodoxe, suntem copii ai lui Dumnezeu, si judecata lui Dumnezeu va incepe de la noi. Dumnezeu si-a dat pe Unul-nascut Fiul Sau, la moarte, ca sa ne mantuiasca pe noi. Iar noi daca suntem cu adevarat fii si fice a lui Dumnezeu vom fi certati in multe feluri pentru a ne smerim si ca sa ne mantuim.

– Daca o persoana foarte apropiata ne raneste foarte tare, ne dezamageste, cum o putem ierta din toata inima? Mai putem sa ne deschidem inima fata de ea?

– Nu stiu care sunt imprejurarile, dar cred ca uneori Dumnezeu ingaduie asemenea lucruri ca sa ne desprinda de toate atasamentele noastre. Avem nevoie de o inima libera ca sa putem alerga pe urmele Domnului. Si adeseori in viata noastra, Dumnezeu ingaduie ispite, incercari, greutati, ca sa ne slobozeasca inima. Nu putem iubi fara o inima libera, sloboda. Si iubim cu adevarat atunci cand nu pacatuim. Cel care pacatuieste este rob pacatului, spune Domnul, dar cel care cu inima libera alearga pe calea poruncilor lui Dumnezeu, va fi rasplatit cu o inima largita.

– Daca parintii ne-au cocolosit si continua sa o faca la varsta maturitatii, cum ne putem castiga libertatea, sa devenim oameni responsabili, si sa biruim mania fata de parinti, pentru nerenuntarea la atitudinea lor?

– Cred ca prin intarira legaturii noastre cu Dumnezeu. Atunci vom primi discernamant si smerenie, ca sa devenim liberi fara sa ne razvratim.

– Cum putem lupta cu uitarea, nesimtirea si nepasarea fata de Dumnezeu? Ce sa fac atunci cand imi simt sufletul impietrit? Nu fac niciun efort in relatia cu Dumnezeu, iar acest lucru ma intristeaza.

– Aceasta este asa numita akedie. Etimologic akedia se traduce prin lipsa de interes, si in cazul acesta: lipsa de interes pentru mantuire. Cred ca putem, incetul cu incetul, sa biruim akediadaca tinem in constiinta noastra gandul ca traim in prezenta lui Dumnezeu. E ca in Sfanta Liturghie, cand noi slujim, si poate sa fie un intreg sobor de preoti, dar noi stim ca acolo e prezent Imparatul imparatilor, si toate miscarile noastre, toate gesturile prin care comunicam unii cu altii sunt facute in prezenta Lui. Daca pastram in noi gandul asta: ca tot ce facem noi se petrece inainte ochilor lui Dumnezeu, tot ceea ce facem, tot ceea ce gandim, tot ceea ce simtim, atunci cred ca putem invinge acest lucru. Si de asemenea, sa incercam sa punem o picatura de iubire in tot ceea ce spunem, in tot ceea ce facem, in tot ceea ce gandim despre ceilalti, fata de ceilalti. Si daca ne obisnuim asa, sa punem un pic de dragoste, o mica portie de dragoste in tot ceea ce facem in viata aceasta, incetul cu incetul ajungem sa mostenim marea portie de dragoste pe care ne-o vada Dumnezeu in viata cea vesnica. “

Comments Off on Legaturile personale dintre oameni in lumina legaturilor noastre cu Dumnezeu
30
Dec

PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ion Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT LA HRISTOS UN TANAR COMUNIST? Spovedanie, canon, ispasire, legi duhovnicesti…

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

„Dumnezeu mi-a batut la usa si m-a scos din adanc” (I)

Parintele Iona de la Oasa – de la catedra Universitatii, monah in pustie

Parintele Iona (in lume Ioan Patrulescu) era unul dintre cei mai apreciati si iubiti profesori ai Universitatii din Bucuresti si, mai apoi, ai Universitatii de Vest din Timisoara, unde a predat greaca clasica si elenistica. De cativa ani s-a calugarit la Manastirea Oasa, traind retras in singuratate, intr-o chilioara pe malul lacului Oasa.

Cand nu petrece in rugaciune, traduce din Noul Testament in colaborare cu cativa monahi de la Manastirea Vatopedi, dupa un stravechi codice bizantin pastrat in Sfantul Munte. Fiindca iubeste foarte mult revista „Familia ortodoxa”, a acceptat sa ne depene si noua cateva din amintirile sale de pe vremea cand era ateu convins…

– Parinte Iona, cum L-ati cunoscut pe Hristos?

– E o intrebare si mica, si mare. E mica daca ii dai un raspuns in doua vorbe, e mare daca in­cerci sa o adancesti. Cred ca raspunsul cel mai adevarat ar fi „Hristos m-a cunoscut pe mine”.Cred ca Cel care m-a cunoscut a fost Hristos, Care mi-a iesit in intampinare si m-a luat de mana in timp ce eu fugeam de Hristos…

M-am nascut intr-un sat unde Hristos era prezent in toate actele si faptele, gesturile si vor­bele oamenilor. Am avut acest privilegiu, tot de la Dumnezeu, sa ma nasc intr-un sat unde nu era curent electric, nu era radio, nu era televizor, nu era nici macar un militian sef de post, un fel­cer sau un doctoras — nu era nimic! Traiam ca in epoca de piatra. Cu carul cu boi. Cineva ar zice ca asta e primitivism. Eu as zice ca eram ca in Miorita, „pe-o gura de rai”…

Ei, si nascandu-ma intr-un astfel de spatiu, evident ca toata lumea stia ce e pacatul, ce e virtutea, stia de biserica, ce spunea preotul. Omoram o gaza, imi spunea bunica: „Fie iertata! De ce i-ai luat viata, poti sa i-o mai dai inapoi?”. Ma uitam la gaza moarta si ma intrebam: „Cum sa i-o mai dau inapoi?”. Sau, la multe alte nazdravanii pe care le faceam, imi spunea: „Aia nu e bine, muma, e pacat!”. Nu stiam de ce, nu-mi explica. Dar asa am crescut, in aceasta forma mentis a traditiei noastre, a ethosului traditional romanesc – pe care acum nu-l mai vad, chiar daca vad costumele nationale…

– Toti oamenii veneau la biserica atunci?

Nu toti veneau. Eu m-am nascut in 1954 – numai ce murise Stalin, barbatii erau deja absorbiti de propaganda comunista: satul era la vreo cincisprezece kilometri de Drobeta-Turnu Severin, langa Portile de Fier, si toti erau absorbiti de industrializarea care a fost atunci. Cei care sunt mai in varsta stiu, era o sfortare grozava! Acum vedem mormanele de fier vechi de atunci… Si oamenii erau luati din asezarea lor traditionala — evident, barbatii; femeile au ramas inca, in inertia traditiei. Chiar si acum batranele mai tin traditia, dar barbatii care au plecat din sat si au lucrat in orase au preluat viciile orasului — nu virtutile „urbanitatii”, ci pa­catele: ateismul, lacomia, nesaturarea si multe altele, pacate pe care le-au adus inapoi in sat. Iar acum satul a disparut din cauza asta…

„Atunci mi-am dat seama ca am fost in minciuna”

Si, bineinteles ca eu, la 7 ani, de ce sa fiu la­sat la tara, la „coada vacii”? Am fost luat sa ma „civilizez” si am fost dat la o scoala din Turnu Severin, care odata cu mine si-a si inceput exis­tenta. Si echipa de profesori era noua, in sen­sul ca era innoita in duhul comunismului.

Atunci, sigur, eram foarte mandru cand la 9 ani am fost facut pionier, am depus juramant, era foarte mandru ca apaream la panoul de onoare al scolii— am si acum poza cu cravata de pionier. Si incet-incet, acolo discret ti se spunea ca credinta, Dumnezeu nu exista, sunt niste superstitii babesti. Copilul din mine incet-incet a fost mutilat, si tot ce acumulasem s-a inchis undeva in adancul sufletului…

A urmat liceul militar, la 14-15 ani, care a agravat si mai mult distanta. A urmat Scoala Militara, care a agravat-o si mai mult — si am ajuns la 25 de ani, cand am inceput sa inteleg! Atunci mi-am dat seama ca am fost in minciuna — dar care e adevarul? As zice ca eram postmodern de atunci, in sensul ca eram impotriva comunismului, eram un razvratit, dar n-aveam si un program pozitiv cu care sa inlocuiesc razvra­tirea: era razvratire pura. De fapt, atunci incepu­sera Beatles-ii, Elvis Presley — acestia erau in voga, si era la ei un duh de razvratire. Si eu aveam o razvratire, dar nu stiam pentru ce. Pur si simplu eram intr-o suferinta. Si ziceam: „incotro s-o iau?”. Trecutul de la tara imi era anulat de pro­paganda comunista, iar viitorul comunist ajun­sesem sa inteleg ca era o caricatura, o minciuna.

– Dar aveati idealuri?

– Sigur ca aveam, ca orice om. Pus in cuvinte (atunci nu-i puteam spune asa), idealul era sfin­tenia — idealul oricarui om. In suflet se sadise to­tusi samanta valorilor traditionale: sa fii cinstit, sa nu minti, sa nu furi — tot Decalogul, plus po­runcile Bisericii. Culmea, intr-o lume de „anal­fabeti”, Decalogul si Poruncile functionau de la sine – nu ca aveam catehismul pe masa sau ca le invatam cum le invatam acum! Dumnezeu era prezent, era pe primul loc in viata omului. Batranii Il aveau pe Dumnezeu in fata.

Va dau un exemplu, din mii pe care le stiu: maica-mea avea vreo 14-15 ani si venise ziua de Sfantul Ilie. Si s-a dus pe islaz cu vitele. Si eu fa­ceam asa cand eram mic. Si de Sfantul Ilie stiau ca nu e bine sa lucreze. Atat! Nu stiau cine e Sfantul, ce-a facut, nu citeau Biblia, cum se recomanda acum. Si una dintre fete a zis: „Ce daca e Sfantu’ Ilie?”, si a venit cu lucrul de mana. Celelalte s-au mirat. Islazul este o campie cat vezi cu ochii. Si acolo, la margine, era un stejar mare, izolat de res­tul padurii. Si fetele stateau acolo, pe un lemn ca­zut, iar ea lucra. Era o zi fara nori, torida, si nimeni nu stie cum s-a intamplat… Maica-mea povesteste: „N-am vazut, n-am auzit, a venit asa un nor — si exact stejarul sub care eram noi l-a trasnit!”. Dar nu ca l-a trasnit, l-a smuls din radacini, l-a tran­tit jos, iar fetele au fost aruncate pur si simplu, la cativa metri departare. Dupa un timp si-au reve­nit, iar pe cea care era cu lucrul in mana au gasit-o — si-acum ma cutremur la gandul asta! — cu mainile infipte in pamant. „Nu pot sa inteleg cum i se infipsesera mainile in pamantul ala tare, de iulie”, spunea mama. Si-au luat-o ca moarta. Au dus-o acasa, l-au chemat pe preot sa faca rugaciuni. Era in coma si si-a revenit dupa doua-trei zile. Pai, te intreb — ca tot satul afla! — mai indraznea cineva in urmatorul secol sa mai puna mana pe un ac [in zi de sarbatoare. n.n.]?…

Deci Il aveai pe Dumnezeu inainte, si Dumnezeu te ocrotea. Ca sa nu mai spun ca sa­tul (Jidostita se numeste) a fost sat manastiresc. A fost dat Cuviosului Nicodim, care a inceput cu Manastirea Vodita. Satul, obiceiurile, cunoasterea legilor dumnezeiesti le-a invatat de la manastire. Era o frumusete sa le stii — dar nu asa, din carte, ca nu ai cum; eu degeaba vi le povestesc. Trebuie sa traiesti in ele si atunci ele te formeaza, te zidesc.

De-aia spun ca nu eu L-am cautat pe Hristos (formula asta mi se pare de-a drep­tul sectara!), ci Hristos a fost Cel care a avut initiativa. Cand? In primul rand, a fost ale­gerea botezului, nu eu. Sectarii zic ca nu esti constient la botez. Eu zic „multam lui Dumnezeu”, ca nici acum nu sunt constient! Multumesc ca sunt ortodox si ca parin­tii mei au facut alegerea cea mai buna pen­tru mine, si bunicii si stramosii mei. Cand sunt eu constient?! Ce, varsta iti da consti­enta? Eu, cand am devenit cat de cat consti­ent, mi-am dat seama ca Dumnezeu, prin toate imprejurarile acelea, mi-a iesit in cale. Mi-a batut la usa si m-a scos din adanc.

„Chiar crezi in Dumnezeu?…”

Odata plecat din sat, la 6-7 ani, sigur ca „ochelarii” mi s-au schimbat — adica am pri­mit lentile de contact „rosii”: preotii erau dis­creditati, erau ultimii oameni.

As putea sa va povestesc ce a insemnat pen­tru mine, cand eram in verva ateismului, intalni­rea cu un elev de seminar. Acest elev este acum preot, se numeste Alexandru Stanciulescu, din Barda. Era cu vreo doi ani mai mare decat mine. Eu aveam vreo 16-17 ani, si se facea hram de Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, pe 29 august. Si eu, cum se nimerea in vacanta, si fi­indca de mic copil ma ducea bunica, mergeam si dormeam noaptea acolo, pe pietre – asa ca atunci m-am dus si eu asa, de nostalgie! Bineinteles ca se adunau multi tineri pe acolo, baieti si fete, iar la varsta aia te mai uitai dupa fete, te cunosteai, iti mai aduceai aminte — eu, fiind plecat, in vacanta ma intalneam cu prietenii din sat. Slujba nu ma interesa, stateam pe la margine.

Si vad acolo ca erau doi-trei calugari batrani, cu barbile albe, si vad acolo si-un tinerel. Si imi zic: „Asta arata bine, e un om inteligent. Ce ca­uta asta acolo?”. Si-asa m-a impresionat tinuta lui, seriozitatea lui, evlavia lui, incat dupa ce s-a terminat slujba m-am dus la el. L-am luat cam in felul urmator, dar asa, batjocoritor, ironic:

– Imi pari un om educat si esti aproape de-o varsta cu mine… Chiar crezi in Dumnezeu?

– Da.

– Pai, cum e cu putinta?! Hai sa zic ca pe mos­negii aia ii inteleg, ca sunt analfabeti, dar tu?!…

Era ora 1-2 dupa masa. Pana la miezul noptii am stat de vorba! Eu, sa-i spun ca habar n-are pe ce lume traieste — ce stiam eu, din propaganda… El mi-a raspuns la toate intrebarile, cu un calm si cu o blandete impecabila. Nu era tulburat deloc. Ne-am despartit, evident, in coada de peste.

Am plecat la liceu, dar mi-a ramas in cap discu­tia. De ce? Eu il atacam pe el cu echipamentul meu stiintific, eram un tip foarte curios si citeam reviste, eram in priza cu toate — si el imi dadea citate din Sfintii Parinti, stia un pic de greaca, un pic de la­tina. Eu ma simteam in ofsaid cu greaca si latina, iar el era descumpanit ca stiam chimie, fizica, descope­riri. Si am continuat corespondenta, ca sa lamurim lucrurile — am si acum scrisorile! Am corespondat aproape un an de zile. La un moment dat nu mi-a mai scris nici un rand. Si s-a terminat.

Imagineaza-ti ca au trecut zece ani si mai bine; eu plecasem din armata, intrasem la Bucuresti la Facultatea de limbi clasice – deja imi mai revenisem putin, il cunoscusem pe Parintele Galeriu si ma duceam la biserica. Eram la Biblioteca Academiei, citeam un text din Sfintii Parinti — imi faceam antrenamen­tul pentru limba greaca. Si pe cine vad acolo? Pe prietenul meu, ca sa zic asa! Si el a ramas socat, si eu… I-am povestit ca am plecat din armata, ce si cum. A ramas foarte mirat. Si-a dat seama ca pozitia mea fata de Biserica si de Dumnezeu se schimbase. Am tinut legatura, dar nu mai aveam acum pozitii divergente.

Dupa 1990, imi spune maica-mea: „Vezi ca ai aparut in ziar. Popa de la Malovat ti-a facut un arti­col: «Al doilea Saul»”! — in care el povestea ce spun eu acum: cum m-a cunoscut si cat de mare a fost uimirea cand prigonitorul este acum un mielusel, din fiara ce era! El era popa dupa tipicul vechi – popa carturar, are carti scrise. A fost, cred, sef de promotie, cred ca si-a dat si doctoratul, a fost in­vitat sa vina in oras si el a preferat sa stea in sat…

– Deci cum ati ajuns in Biserica?

– Eu eram idealist. Ma facusem si mem­bru de Partid inca din liceu, pentru ca eram foarte activist; eram militant, nu eram un comunist de forma, eram militant „agre­siv”, ii convingeam si pe ceilalti, eram se­cretar U.T.C. de grupa, dadeam recoman­dari de intrare in Partid — si-au venit si m-au chemat si pe mine. M-au chemat sa fiu membru de Partid si le-am spus ca eu nu sunt pregatit sa fiu membru de Partid, nu merit sa fiu in Partid. Acum, cand ma gandesc, rosesc la cat de prost puteam sa fiu! Am refuzat sa fiu primit in Partid pentru ca ma socoteam nedemn de asa maret ideal…

Auzisem de Marx, de faptul ca noi credem in comunism si in valorile lui, materialismul dialectic si asa mai departe – si m-am apu­cat sa-i citesc operele. Eu eram un elev parlit in clasa a IX-a, citeam „Manifestul Partidului Comunist”, „Originea familiei, a proprietatii private si a statului”, eram cu bi­bliografia grozav de pus la punct si, evident, imi facusem un ideal foarte inalt, pornind de la „sfintii parinti” ai comunismului. Si, atunci, eu nu ma socoteam demn. Aveam povesti din astea, cu „mucenici” ai comu­nismului… Am fost in vizita cu scoala la Doftana, dus acolo sa le vad catusele. Aceste filtre satanice m-au dus la culmea idealismului.

In sufletul meu era o mis­tica neagra, satanica — cum sunt acum cei care se fac satanisti: oameni care au un suflet mistic, si sunt deviati de la calea spre Adevar si ajung la un misti­cism negru, intunecat. Diavolul vine in chip de „inger de lumina”, si tu ai niste experiente de mare intensitate. Nu intamplator oame­nii se drogheaza, sau stau in discoteci si to­paie acolo pana nu mai pot – pentru ca ei au niste trairi pe care noi, oamenii de rand, nu le avem. Diavolul le ofera niste extaze iesite din comun si ei nu au cum sa-si dea seama ce li se intampla. Asa si eu: nu mi-am dat seama pana cand am avut astfel de intalniri! Parintele Stanciulescu a fost unul dintre ei.

Pana la urma, la 18 ani m-am facut mem­bru de Partid, dar la 21 de ani am notat (caci aveam obiceiul sa mai imi notez gandurile pe un jurnal) si m-am bucurat mai tarziu, cand am revazut:„Aici totul e minciuna”. Deci deja la 21 de ani mi-am dat seama ca sunt in­conjurat de minciuna!

– Dar cum v-ati dat seama?

– Nu e complicat. Eu, cu idealismul meu, fiind facut membru de Partid, intrand in Adunarea de Partid si cunoscand staff-ul, ma asteptam ca functia sa fie corespunzatoare „harului”. Iar neprihanirea mea de novice si idealismul s-au intalnit cu niste snapani, es­croci, borfasi de rand, care de fapt erau niste analfabeti — niste ticalosi, care nu aveau nimic din idealismul pe care il implica erois­mul comunistilor de la inceput. Si-atunci am fost socat, si-am plecat chiar in momen­tul in care imi facusera dosar pentru „Stefan Gheorghiu” — adica atunci cand trebuia sa in­tru in „clerul” comunist.

„De ce mincinosii astia se lupta cu Biserica?”

Si am plecat! M-am dus la Bucuresti. Cum am ajuns la Bucuresti? A fost in 1977 un cu­tremur grozav — si noi, Armata, atunci trebuia sa scoatem din impas oamenii. Eu am fost din­tre cei mobilizati sa merg cu soldatii pe teren, sa degajam Bucurestiul si sa-l reconstruim. Erau soldati specializati. Am lucrat un an de zile cu soldatii la asta. Si in anul asta, pentru ca nu imi placea sa stau cu soldatii pe santier, ra­manand un spirit cercetator, ma duceam la bi­blioteca, unde stateam la citit toata ziua. Acolo mi s-au mai limpezit lucrurile.

In momentul in care eu am plecat din Armata, m-am intrebat: „Unde ma duc?”. Cu Scoala Militara eram echivalent de subinginer, mecanic, sofer. Si am vrut sa ma pregatesc sa dau la Facultate. Dar, intre timp, trebuia sa tra­iesc! Asa ca m-am angajat ca muncitor necalifi­cat si, intre timp, am invatat pentru Facultate.

Am venit in Bucuresti cu gandul sa caut Adevarul. Da, dar unde?… Si sa vezi ce logica simpla, dar eficienta, am avut: „Daca astia sunt mincinosi, cine li se opune? In cine trag ei cel mai mult?”. In Biserica.„De ce mincinosii astia se lupta cu Biserica?”. Evident ca aici functiona si substratul copilariei. Tot ce incercasera comunistii sa-mi inoculeze — daca i-am prins cu mata in sac, inseamna ca tot ce-mi spusesera ei acolo erau minciuni.

Intre timp, cu noi erau mai multi soldati baptisti si mi-au dat o Biblie; am citit-o re­pede, dar nu am inteles nimic. M-au invitat la ei, pentru ca faceau scoala biblica. „Fratii” ma socoteau prieten. Iti dai seama, sa prinzi un „peste” din asta, un ofiter, era ceva! Si, mai ales, erau niste fete dragute — eu, pe vremea aia, eram destul de sensibil la frumusetea fe­telor si ma cam indragostisem de o fata… Si fata mi-a zis ca trebuie sa ma botez. Eu i-am zis ca sunt botezat, ca ma cheama Ioan! Si-atunci am mers la biblioteca si am luat ceva despre Tainele Bisericii, si-am citit si mi-a ramas in cap un lucru: „Botezul nu se repeta”. M-am dus si le-am spus cum e cu Botezul si ca eu sunt crestin ortodox. Asa ca ei m-au ajutat sa „constientizez” ca, desi sunt crestin, sunt „cres­tin cu probleme”, „avariat”. Apoi, vazand ca nu ma botez, s-a racit totul – si nu m-am mai dus la ei, desi eram la un pas. Si am scapat!

Nu ma duceam atunci nici la biserica (fi­ind ofiter, nu puteai sa te duci!), dar citeam. Dupa un an de zile, s-a terminat — si am zis sa ma duc la Bucuresti, dupa ce am iesit din ar­mata. M-am angajat la „Danubiana” si un an de zile am zis ca ma pregatesc pentru facul­tate, dar, in momentul in care m-am angajat, mi-am propus sa citesc despre Biserica.

Primul drum pe care l-am facut – era o zi de vara – a fost la Manastirea Antim. Era pus­tiu. Am vazut o doamna si i-am zis ca vreau sa vorbesc cu cine era mai-mare acolo. M-am intalnit cu Parintele Director, m-am prezen­tat, i-am spus ca sunt ofiter trecut in rezerva si ca vreau sa cunosc mai multe despre Biserica, ce invata Biserica – pentru ca eu am fost in confuzie pana acum. „Ma puteti primi aici?”. La care Parintele, incurcat (pentru ca eram „cu tinicheaua de coada”, eram urmarit — ce s-ar fi intamplat cu ei daca primeau unul ca mine?), zice:„Stiti, asta nu e biserica publica, e pentru teologi”. Dar eu am insistat. Si zice: „Aveti nevoie de recomandarea unui duhov­nic”. „Si cum s-o obtin?” — pe mine ma inte­resa tehnic. Parintele nu stia ce sa raspunda. Eu am dat sa plec atunci, m-am suparat in sinea mea, eram nervos… Si Parintele zice: „Cred ca stiu pe cineva care va poate ajuta” – si mi-a dat numarul Parintelui Galeriu, si m-am dus sa-l caut.

(Din: revista Familia Ortodoxa,  noiembrie, nr.11(46), 2012)

***

“Dumnezeu mi-a batut la usa si m-a scos din adanc” (II)

In numarul trecut v-am prezentat anii tineretii Parintelui, strabatuti de dorinta de a gasi Adevarul cu orice pret. Cautari, caderi, rataciri, regasiri, iubirea infocata pentru comunism si, in final, lepadarea de Partid. In acest numar, Parintele Iona ne va dezvalui modul in care au lucrat Sfintele Taine in sufletul sau de Fiu Risipitor, precum si motivele care l-au determinat sa renunte la cariera universitara si sa aleaga pustia…

– … Asa am ajuns la Parintele Galeriu. Parintele cuvanta vreo ora, cel putin. Pana la 13:00 nu se termina. Si avea un fel de a vorbi, si o tarie, incat un om ca mine, care aveam un simt critic foarte dezvoltat – dupa ce ma fripsesem cu minciuna comunistilor, nu mai credeam asa usor! – un om ca mine a fost coplesit. Avea o cultura extrem de vasta, vorbea cu credinta, cu convingere si cu informatie, cu citate din greaca si latina, caci si tradusese din colectia “Parinti si Scriitori Bisericesti”.

Si nu am mai plecat de acolo.

Pe urma, vazand eu lume multa la biserica, inghesuiala, ma intrebam de ce vin oamenii acolo. Si-am inceput sa vin si eu mai devreme, sa vad ce se intampla. Am inceput cu o jumatate de ora, apoi cu o ora, apoi de la inceputul Liturghiei. Incet, incet, le-am facut pe toate, in paralel mergand la biblioteca. Timp de zece ani cat am stat in Bucuresti, acolo am fost.

– Pe ce punea accent Parintele Galeriu in predicile Sfintiei sale?

– Aici e greu de spus. Parintele Galeriu, cand comenta pericopa evanghelica, era un univers. Nu stiu ce nu atingea parintele cand comenta. Eu, ascultandu-l cu foarte mare receptivitate, tot ce mi-a spus a intrat in mine. Spre exemplu, spunea ca pana si in ultimul criminal, chipul lui Dumnezeu nu se sterge. Eu nu faceam deosebirea la vremea aceea intre “chip” si “asemanare”. Un criminal si-a pierdut asemanarea – ca si noi – dar chipul este indestructibil.

Lucrul acesta m-a pus pe ganduri: sa vezi in fiecare om chipul lui Dumnezeu – cum vine asta? Ultimul pagan, ultimul satanist, ultima vrajitoare are chipul lui Dumnezeu, si trebuie sa te raportezi la ei ca la chipul lui Dumnezeu! Inseamna ca nu trebuie sa urasti omul. De aceea trebuie sa-l iubesti pe dusmanul tau – pentru ca si el e chipul lui Dumnezeu – si sa urasti numai pacatul care-l tine legat. Si, de fapt, nu el iti este dusman, ci stim cine iti este dusmanul de obste, care lucreaza prin neatentia noastra si ne face rau…

Daca te gandesti atunci cand te intalnesti cu un om ca nu-ti place, ca nu e in duh cu tine, tu ce faci in clipa aceea? Nu te simti bine si fugi!… Nu asa, ci trebuie sa tai cu sabia mintii intre neasemanarea lui si chipul lui Dumnezeu din el – ca acolo este Dumnezeu prezent, numai ca omul, prin libera lui voie, face faptele vrajmasului. Raportandu-te la chip, nimicesti in acela neasemanarea. Si aceasta neasemanare a lui cu el insusi este, de fapt, o forma de schizofrenie.

Asa am fost si eu: desi comunist, pastram datele nevinovatiei si inocentei dumnezeiesti. Eu eram comunist pana in maduva oaselor, cinstit, gata sa mor pentru comunism. Dar asta nu era asemanarea cu Dumnezeu – era o neasemanare, adica o pervertire a asemanarii mucenicilor, ca sa zic asa. Or, in momentul acela, cineva mi-a pus in fata ca eu sunt chipul lui Dumnezeu si m-a tratat ca pe un partener egal, rabdandu-mi neasemanarea, trecand-o cu vederea…

– Dupa ce ati inceput sa mergeti la slujbe, ati incercat sa impartasiti si altora bucuria descoperirii lui Dumnezeu?

– Cat am fost fost student, imi luam cu mine toata grupa: “Haideti sa vedeti si voi un popa adevarat!” Si niciodata nu veneam singur la biserica. Veneam cu ceata de amici, fete si baieti. Eram atat de entuziasmati de descoperirea bisericii – inainte de ’89! – eu si cei care eram prieteni, incat Duminica ne intalneam mereu la “Sfantul Silvestru”.

“Sa ai grija sa nu cazi in sus!”

– Cum v-a ajutat spovedania?

– Spovedania nu am facut-o intai la Parintele Galeriu; la Parintele era inghesuiala, nu ajungeai usor. Despre prima spovedanie, tin minte ca eram cu un bun prieten in vizita pe la el, prin Fagaras. Prietenul acesta era dintre credinciosii nativi, nu ca mine, “raspopiti”. Si ne-am dus la fratele lui, care avea parohie in Sona (tot pe undeva prin Fagaras), si tin minte ca am participat la Liturghie, eu fiind mai la inceput in Biserica. Si, la momentul Impartasirii, Parintele zice: “Poftiti sa va impartasiti!” Iar eu nu m-am dus. Dupa Liturghie, vine la mine: “De ce nu te-ai impartasit?”. “Pai, eu…” – nu stiam cum sa o spun – “sunt abia asa…la inceput”.

El se gandea ca, fiind prieten cu fratele lui, si fratele lui fiind foarte credincios, sunt si eu la fel. M-a “citit” atunci. Zice: “Cum sa nu te impartasesti! Nu te-ai spovedit?”. “Nu”. “De cand?”. “Niciodata”. “Nu se poate! Vino-ncoa’, hai sa stam de vorba”. Si m-a luat de-o parte, am stat de vorba – si, dupa ce-am discutat asa un timp, mi-a citit rugaciunile de dezlegare. Dar mi-a spus ca nu ma pot impartasi. Mi-a zis ce trebuie sa fac de-acum. Meritul lui este ca – desi mie imi era foarte rusine, si asa de prost ma simteam! – el a avut aceasta intelepciune sa-mi spuna: “Ce te rusinezi atata? Astea-s pacate pe care le face toata lumea! Si eu le-am facut. Dar, sa-ti spun ceva, stii de ce te simti asa? Din cauza mandriei. Tu trebuie sa ai grija sa nu cazi in sus!” .

Tin minte si acum paradoxul formularii. Atunci nu intelegeam… “Dumnezeu iti da neputintele astea din cauza mandriei tale, din cauza parerii tale despre tine, ca sa te smereasca. Trebuie sa inveti ce e smerenia…” . Sigur, era un limbaj nou, pentru mine a fost socant. Si asa am avut tot felul de experiente care au dat continut invataturii Bisericii. Cuvantul “smerenie”, cuvantul “spovedanie”, cuvantul “mandrie” erau pline de continut pentru mine, erau puternice, le simteam pe pielea mea. Respectandu-i cuvantul, mi-am dat seama ca are dreptate. Acolo am trecut prin focuri, ca un cuptor a fost… Nu stiti cat de greu este. Acum traiti in alt mediu, dar atunci, noi, traind intr-un mediu comunist, din punct de vedere duhovnicesc era o invalmaseala in sufletul nostru, o rasturnare, o demolare… Eu facusem lucruri de rusine si credeam ca raman undeva, uitate. Si de-odata am aflat ca “nimic ascuns nu va ramane ascuns”! Ce bine ca nu le mai am si acum in mine!

– De ce este importanta Taina Spovedaniei?

– Taina Spovedaniei este importanta sub mai multe aspecte. In primul rand, pentru ca trebuie sa ramai constient ca toate cele ascunse se vor descoperi si ca toti vom sti totul despre toti.Acum stai de vorba cu mine – dar va veni o vreme la Judecata, inaintea lui Dumnezeu, cand vei sti totul despre mine si vei vedea toata viata mea, cum o voi vedea si eu pe a mea, si pe a ta, si pe a celorlalti… Nu stim cum, e o taina. Dar ne vom cunoaste toti, unul pe altul. Si eu m-am gandit: “Ce-ar insemna ca toate lucrurile astea sa fie cunoscute de toti?”. Or, prin spovedanie, toate se sterg.

Lucrul acesta a fost hotarator pentru mine: ca, atunci cand va fi Judecata, toate se vor descoperi – si nu va fi asa cum credeam eu, pe vremea cand eram fara Dumnezeu, ca “numai eu stiu ce-am facut”. Cei care acum nu se spovedesc, daca s-ar gandi la acest lucru simplu: “Nu va ramane ascuns lucrul asta dupa ce voi iesi din trup!” – stii cum ar alerga la spovedanie? Doamne, ce bine ca ne-ai dat sansa asta! Altfel ce ne-am face?…

Pentru ca, de fapt, de ce mergi in iad? Mergi in iad din cauza rusinii! Faptul ca ajungi acolo, la Judecata, si ai langa tine un sfant care straluceste, si vezi ca in toate situatiile in care tu ai facut compromisuri, el s-a luptat pana la sange – pai atunci tu o sa te dai discret in spate, o sa te faci mic, pentru ca nu poti sa stai langa el! In Lumina dumnezeiasca se vede intunericul din tine… E grozav!

Si asta e starea de iad: intalnirea tuturor celor care sunt in intuneric.

“Nu mai fac de-acum incolo, dar pastrez banii!”

Spovedania arde. Dar atentie, spovedania – si canonul! Din pacate acuma, preotii tineri, nemaifiind invatati la scoala din Traditie, minimalizeaza canonul. Si de aici vin doua consecinte: prima, ca toate canoanele pe care nu le dau, le vor primi ei, si nu stiu daca le vor putea plati; si a doua, ca sufletele care nu ispasesc pacatul nu se vindeca. Din pricina asta vedem oameni cu pacate mari, care se duc si se spovedesc, si apoi se intorc la pacat, si iar se spovedesc, si iar se intorc la pacat. Intr-un fel necinstesc Taina Spovedaniei; nu mai vorbesc ca necinstesc si Taina Impartasaniei!

Ar fi bine de stiut cat de grava este Taina Spovedaniei si cat de importanta este, pe langa Spovedanie, aceasta transformare interioara care vine din pocainta. Spovedania este importanta in aceste doua dimensiuni: pe de o parte ca prin aceasta Taina esti ca dupa Botez, este “al doilea Botez” si pe de alta, este importanta prin canon, lucru care astazi, repet, de multe ori se ignora.

Cand zic de canon, nu zic sa-l aplici otova – adica vine unul prima data, care n-a mai fost in biserica, nu stie nimic si ii dai 20 de ani de oprire de la impartasanie? E-o nebunie! Dar daca tu esti in biserica, ai fost invatat, si faci un pacat, atunci trebuie sa iei canonul dupa cum iti randuieste duhovnicul. Unul este canonul pentru pacatul din nestiinta, alta este cand tu stii si faci pacat.

Ce-ar fi daca Zaheu, cand, in prezenta Mantuitorului fiind, si-a dat seama cate rele a facut si a zis: “Doamne, daca am nedreptatit pe cineva, dau inapoi impatrit, si jumatate din averea mea o dau saracilor!” – ce-ar fi fost sa zica altfel: “Doamne, eu am gresit, am nedreptatit, am furat, am batut – iata, m-am spovedit! Nu mai fac de-acum incolo, dar pastrez banii!”. Pai nu trebuie sa ispasesti? Auzi: impatrit dai inapoi! Asta este o mare taina. Nu zici: “Am furat”, pe urma te spovedesti, zici ca nu mai faci altadata si … tii banii. Ci trebuie sa vin la tine, sa-ti dau de patru ori mai mult, sa ma ierti – asta e canonul! Asta cand am gresit in public, dar cand am gresit in taina, in fata lui Dumnezeu trebuie sa fac canonul: metanii, rugaciuni, post. Cum altfel?! Nu trebuie cumva sa patimesc pentru pacatele mele? Ca Hristos a patimit cand ne-a iertat – nu ne-a iertat asa, sufland asupra noastra. El cu adevarat a patimit. Si noi trebuie sa patimim, impreuna cu Hristos, pentru pacatele noastre.

– Sentimentul de rusine nu a revenit si la celelalte spovedanii?

– A revenit, pentru ca au revenit si pacatele. Tin minte ca o spovedanie importanta,“canonica”,  a fost la Frasinei, la Parintele Paisie, cunoscut ca un calugar aspru. Ei, si atunci am vazut eu o spovedanie calugareasca! M-a luat cu catastiful, la intrebari, asa, in detaliu. Acolo chiar simteam ca e stramtorare mare pentru pacate. Si tin minte ca Parintele a luat cartea si a zis: “Pentru pacatul asta, spune atata; pentru asta, atata. Eu nu-ti dau canonul al mai mare, ti-l dau pe-al mai mic. Si mai vii sa mai stam de vorba peste un an!”.

Mi-a dat canonul, iar peste un an m-am dus si am simtit puterea de a nu mai cadea, in situatii in care eu cadeam de obicei. Asta vreau sa marturisesc: ca o spovedanie adevarata este cu adevarat lucratoare. Acolo am simtit ca, dupa ce am spovedit pacatul, nu l-am mai facut. Asta nu mi s-a intamplat mereu, cu toti duhovnicii la care m-am spovedit.

“Mila lui Dumnezeu m-a adus aici, la stana asta de la Oasa…”

– Parinte, sa ne intoarcem putin la perioada vietii sfintiei voastre cand ati fost profesor universitar…

– Cariera universitara a fost rezultatul unui “accident”, ca sa zic asa, pentru ca eu aveam de gand sa fac Limbi Clasice si sa ma duc intr-un sat de munte, sa ma insor si sa stau acolo, cu o biblioteca in spinare – caci nu-mi trecea prin cap ca se va ridica comunismul de la noi. Intamplarea a facut ca am iesit sef de promotie la sfarsitul facultatii, iar dascalii mei, fara sa-mi spuna, m-au planificat pentru invatamantul superior si cercetare. Asa ca m-am trezit chemat la Universitate, si toate proiectele mele de insingurare si izolare au trebuit sa fie reconsiderate.

Intre timp ma casatorisem, si in 1988 am devenit asistent suplinitor la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Limbi Clasice. In 1990, eu si alti profesori, rapiti de idealul asa-zisei revolutii, ne-am gandit ca Limbile Clasice trebuie sa devina temeiul culturii noastre viitoare si sa refacem vechile centru de cultura clasica la Iasi, Cluj, Timisoara. Eu am optat pentru Timisoara. La Timisoara doream sa refacem invatamantul teologic, sa fie unit cu o cultura autentica – adica preotii sa fie si oameni de cultura, si preoti – in sensul universal al cuvantului. Si ne-am pus pe treaba! Numai ca am inceput sa observ, dupa cativa ani de osteneli, ca cei care ne primeau cu zambete binevoitoare – si ma refer la cei care aveau painea si cutitul! – de fapt, in mod discret, ne puneau piedici. Incet, incet, am inceput sa inteleg ca nu se doreste nici cultura adevarata, nici teologie adevarata, cu atat mai mult nu se doreste ca scoala sa-si dea mana cu Biserica, iar cultura cu teologia. Acum imi este clar ca toate acestea sunt niste utopii, dar pentru noi, atunci, pareau lucruri posibile…

– Si cum ati reactionat cand v-ati dat seama de adevarata fata a mai-marilor de la Universitate?

– Am intrat in “catacombe” si am inceput sa fac un fel de voluntariat. In orele mele libere, in fiecare saptamana, ma intalneam cu studentii si faceam cateheze, faceam comentarii ale pericopei Evanghelice din Duminica urmatoare, faceam cate o catisma din Psaltire, citeam vieti de sfinti… Asta s-a intamplat o vreme, caci grupul nostru a inceput sa fie “incercuit” si mi s-a propus o bursa la Oxford. Adica, asa cum se intampla in lumea buna, atunci cand trebuie sa fii scos din functie, esti avansat! Nu am putut sa refuz si, cat timp am fost plecat, bietii studenti au inceput sa se risipeasca…

Dupa experienta din Oxford, m-am intors hotarat sa plec din invatamant. M-am retras insa abia dupa vreo cativa ani, cand, dupa toate mahnirile si tristetile provocate de-un invatamant in deruta – care nu mai era invatamant – a venit o indicatie sa ne dam doctoratul in forta. Adica in sapte luni trebuia sa-mi termin doctoratul! Si atunci am decis sa reziliez contractul, sa nu mai dau nici un doctorat si sa ma retrag. Scopul meu a fost nu sa ma fac calugar, ci sa ma retrag din “Babilonul cel mare” – si iata ca mila lui Dumnezeu m-a adus aici, la stana asta de la Oasa, si Ii sunt foarte multumitor Celui de Sus pentru acest dar!

– Dar cum s-a intamplat sa ajungeti la Oasa?…

– Acum sunt si niste lucruri pe care nu le pot spune (rade), dar iti dau numai doua exemple. In timp ce eu aveam luptele cu mediul acesta universitar, a venit la mine, pentru ca ma cunostea, Parintele Andrei – actualul exarh de la Alba, care era pe atunci staret la Oasa – impreuna cu Parintele Iustin. Si Parintele Iustin, actualul staret, mi-a fost student la Timisoara. M-au gasit spaland parchetul – faceam si eu curatenie, era intr-o sambata. Si au facut un gest la care nu ma asteptam: si-au suflecat manecile, si-au ridicat sutanele si s-au apucat sa frece dusumelele impreuna cu mine. Lucrul asta mi-a dat de gandit: “Uite, ce frumos le sade unui staret si unui preot sa lucreze alaturi de un mirean prapadit!”…

Si un alt exemplu. Parintele Andrei a venit la mine prin 2001 si m-a intrebat daca vreau sa merg la Sfantul Munte. […] Asa ca am mers impreuna cu Parintele Andrei la Sfantul Munte, acolo l-am cunoscut pe Staretul Efrem Vatopedinul, si mai multa “lume buna”, ca sa zic asa, si s-au legat niste prietenii, asa incat am putut sa stau mai mult in Sfantul Munte, si am mai mers si dupa aceea… Ce vreau sa spun cu toate acestea este ca schimbarile mari din viata mea nu-mi apartin.

– Ce sfaturi le dati fostilor studenti care vin si va mai cauta aici, la manastire?

– Sa-si ia in serios optiunea: daca te faci pustnic, stai ca pustnicul – dar daca vrei sa-ti iei femeie si sa faci familie, atunci sa ai familie crestina. Si ma bucur ca majoritatea dintre cei care au fost in cercul meu au intre patru si sase copii. Deci au luat in serios viata de familie.

– Sa le ajute Dumnezeu si sa binecuvinteze neamul nostru cu nenumarate familii cu adevarat crestine. Multumim, Parinte Iona, pentru toate cele pe care ni le-ati impartasit…

A consemnat Raluca Tanaseanu

(Din: revista  Familia Ortodoxa, decembrie, nr.12(47), 2012)

Comments Off on PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ion Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT LA HRISTOS UN TANAR COMUNIST? Spovedanie, canon, ispasire, legi duhovnicesti…
26
Dec

915 copii botezaţi de Patriarhul Georgiei

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti


În ziua de 17 decembrie 2012, în ziua Sfintei Muceniţe Varvara, Preafericitul Ilie al II-lea, Patriarhul Georgiei a celebrat, conform tradiţiei, Taina Sfântului Botez unor copii.

Este vorba despre 915 copii, aşa cum a comunicat Fondul Internaţional Caritativ al Patriarhului Georgiei. Botezul s-a desfăşurat în Catedrala Sfintei Treimi din Tbilissi, cea mai mare biserică a Georgiei.

Este cel de-al 25-lea botez, celebrat personal de patriarh, care are acum peste 14 000 de fini în întreaga ţară.

Cu acordul părinţilor, Primatul Bisericii Ortodoxe a Georgiei devine naş fiecărui al treilea copil născut într-o familie şi copiilor următori. Patriarhul ajută pe toţi copiii care nu au posibilităţi material, o mare parte din fondurile Patriarhiei fiind închinată acestei activităţi nobile. Orice copil nedorit sau născut într-o familie fără posibilităţi materiale, sau de mame singure, este botezat şi ajutat de către ierarh.

Ziua Sfintei Muceniţe Varvara, protectoarea copiilor, este una dintre cele mai sfinte zile din calendarul ortodox al georgienilor.

traducere şi adaptare: pr. Ioan Valentin Istrati
sursa: orthodoxie.com via doxologia.ro

Comments Off on 915 copii botezaţi de Patriarhul Georgiei
22
Dec

Catavasiile CRACIUNULUI

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

Slujba sărbătorii Naşterii Domnului cuprinde fragmente biblice şi cântări care transmit adevărul istorico-biblic al acestui unic şi dumnezeiesc eveniment, teologia întrupării şi naşterii suprafireşti a Mântuitorului, precum şi bucuria pe care trebuie să o simtă oamenii şi întreaga făptură cu acest prilej. În această privinţă, se poate vorbi de o coslujire prin cântare a făpturii văzute cu cea nevăzută, menită să reliefeze participarea întregii lumi la sărbătoarea care se apropie.

Catavasiile Crăciunului, alcătuite de Sfântul cuvios Cosma Melodul, ne introduc în atmosfera de bucurie şi exaltare specifică acestei sărbători a înnoirii firii noastre. Prima catavasie, alcătuită din cuvintele rostite de Sfântul Grigorie Teologul la sărbătoarea Naşterii Domnului, ne cheamă, prin glasul Bisericii, să preaslăvim pe Hristos, punându-ne înainte imaginea covârşitoare a venirii Împăratului cerului şi al pământului, Căruia se cuvine să I se închine întrega creaţie:

“Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare că S-a preaslăvit”.

Textul de mai sus reliefează atotprezenţa şi maiestatea Fiului lui Dumnezeu, Care, deşi Se naşte pe pământ, unindu-Se cu noi prin umanitatea luată din Pururea Fecioara Maria, rămâne în cer unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Făcându-Se Om asemenea nouă, dar fiind în acelaşi timp Dumnezeu, El ne-a dăruit harul care ne îndumnezeieşte pe toţi. De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu Om, pentru ca omul să se îndumnezeiască, adică să devină Dumnezeu prin har.

Mântuitorul Hristos coboară din cer pe pământ ca să ne împace cu Dumnezeu Tatăl şi să ne tragă la Sine, pentru a fi uniţi pe deplin şi în veşnicie cu Preasfânta Treime.

A treia catavasie ne înfăţişează modul celor două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu: fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci, iar mai pe urmă (în timp s.n.) din Fecioară întrupat fără sămânţă, adică de la Duhul Sfânt, aşa cum îi descoperă arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria, prin cuvintele: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea, şi Pruncul ce se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca I, 35).”

Hristos Domnul – împlinirea profeţiilor şi a prefigurărilor vechi-testamentare

Vechiul Testament este bogat în profeţii şi evenimente în care personajele au o încărcătură tipologică, prefigurând naşterea trupească suprafirească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria şi multe alte aspecte legate de lucrarea Sa mântuitoare. A patra catavasie Îl denumeşte pe Mântuitorul toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, fiindcă El este înfăţişat ca urmaş al împăratului şi profetului David, fiul lui Iesei Betleemitul.

Domnul Hristos S-a născut în Betleem, potrivit profeţiei (Miheia V, 1), cetate din care era şi David. Astfel, Dumnezeu îi încredinţează lui Hristos tronul lui David, strămoşul Său după trup, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie după Luca: “Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia lui nu va avea sfârşit (Luca I, 32-33).”

Acest text biblic ne descoperă faptul că Hristos Se va naşte, pe linie genealogică din neamul şi din casa lui David, fiul lui Iesei, din care face parte şi Fecioara Maria, iar tronul şi sceptrul lui David sunt o prefigurare a regalităţii veşnice a Mântuitorului Hristos, urmaşul său.

Metafora muntele cel cu umbra deasă ne aduce aminte de muntele Sinai în care, urcând Moise pentru a primi de la Dumnezeu Legea, a văzut umbra deasă sau spatele lui Dumnezeu care preînchipuia umanitatea Mântuitorului luată din Fecioara Maria.

Născătoarea de Dumnezeu rămâne în veci Pururea Fecioară

Catavasiile a VI-a şi a VIII-a subliniază adevărul pururea-fecioriei Maicii Domnului, prin două secvenţe vechi-testamentare cu valoare tipologică. Cea dintâi ni-l înfăţişează pe profetul Iona, care, fiind înghiţit de un peşte uriaş, în pântecele căruia a stat trei zile, a fost scos afară nevătămat. Imnograful, prin insuflarea Duhului Sfânt, observă acest paralelism dintre întâmplarea petrecută cu profetul Iona şi naşterea lui Hristos din pântecele Fecioarei, zicând: Din pântece pe Iona, ca pe un prunc, l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit. Iar Cuvântul în Fecioară sălăşluindu-Se şi trup luând, a ieşit lăsând-o nestricată… Textul acesta subliniază faptul că naşterea după trup a lui Hristos S-a făcut păzind peceţile fecioriei Maicii Sale.

Cealaltă catavasie evocă episodul celor trei tineri evrei luaţi ostateci în Babilon, Anania, Azaria şi Misail, care au fost aruncaţi în cuptorul de foc şi au înălţat cântare de slavă lui Dumnezeu, nefiind vătămaţi în vreun fel de dogoarea focului. Şi de data aceasta melodul vede în episodul tinerilor o prefigurare a naşterii suprafireşti a lui Hristos, în timpul căreia Maica Sa a rămas nevătămată: Cuptorul cel răcorit a închipuit chipul minunii celei mai presus de fire; că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei în care a intrat.

Aşadar, după cum cei trei tineri au fost ocrotiţi de Dumnezeul Cel Viu şi Unul pe care ei L-au mărturisit şi L-au lăudat, tot astfel şi pântecele Fecioarei a fost ocrotit de focul Dumnezeirii, Fiul Său păzindu-o nevătămată.

Hristos Se face Învăţătorul şi Călăuzitorul nostru

Textul celei de-a V-a catavasii ne descoperă misiunea lui Hristos de călăuzitor al nostru spre lumina cunoştinţei de Dumnezeu; El este Îngerul sfatului celui mare al lui Dumnezeu, aceste cuvinte făcând aluzie la textul profetului Isaia IX, 5, care-L numeşte pe Domnul Hristos: “… Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.” De altfel, Mântuitorul avea să afirme despre Sine Însuşi: “Eu sunt lumina lumii.” (Ioan VIII, 12). Expresia lumina cunoştinţei poate fi întâlnită şi în troparul sărbătorii Crăciunului; această lumină a vieţii ne-a fost dăruită nouă de Dumnezeu Tatăl odată cu naşterea după trup a Fiului Său, lumină care risipeşte întunericul necunoştinţei, al stricăciunii şi al morţii.

Ultima catavasie, ca o încununare a canonului sărbătorii, vine să sublinieze centralitatea lui Hristos, pentru care peştera devine cer, Fecioara, scaun de heruvimi, iar ieslea, loc de sălăşluire. Taina întrupării şi naşterii după trup a Domnului este minunată, adică necuprinsă de mintea mărginită, este neobişnuită, adică nemaiîntâlnită şi improprie lumii văzute, înţeleasă ca realitate finită, totuşi posibilă datorită dumnezeieştii Sale smerenii sau pogorământului dumnezeiesc. De aceea, în mod paradoxal, spaţiul mărginit devine purtător în sine al Celui nemărginit, iar Fecioara Maria Îl cuprinde în pântece pe Cel Care ţine în mâinile Sale întreaga făptură.

Dacă ar fi să concluzionăm, am putea spune că textele catavasiilor cuprind în mod concentrat adevărul prezenţei şi unirii celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana Mântuitorului, precum şi faptul că unele evenimente şi profeţii ale Vechiului Testament au prevestit întruparea şi naşterea Sa trupească nestricată.

Cu alte cuvinte, Hristos este sensul şi împlinirea Vechiului Aşezământ, iar Fecioara Maria reprezintă scara cerească ce a unit cerul cu pământul, pe care Fiul Său a coborât, luând trup omenesc, pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu după har.

(Articol realizat de Pr. lect. dr. Zaharia Matei şi publicat în Ediţia din 22 decembrie 2012 a “Ziarului Lumina”)

Comments Off on Catavasiile CRACIUNULUI
9
Nov

Scrisoarea Sf Nectarie catre Iisus Hristos

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

” Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: difer enta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.
Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare:

desen de Cristina Ionescu-Berechet
,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.”
A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului:
,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – in ceruri”.
Ce credeți că s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?
Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.
Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat seama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria:
,,De la Hristos, pentru Anastasie”.
Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.
Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu.
Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.

1 Comment
Previous EntriesNext Entries