“Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate. Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr-o singura Biserica, a facut mai multe. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s-o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu. Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Cand nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste cateva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atat de bogata ca a lui Matei.

A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care Ii oferea lui Iisus citate din Scriptura.

Iuda e tot atat de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctul dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intai sedus, dominat si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intalnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte.”

+ IPS Bartolomeu Anania

„ Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile luăm însă foarte grăbit şi, împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.

Dar ceilalţi? Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.

Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpustit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale şinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convigerea că tot ce facem este bun şi infailibil.

Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima, nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni; fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni.

Vremea aceea a şi venit sau mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă.

Fiecare EU se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru.

Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze: s-au succedat pe rând geocentrismul, heliocentrismul până ce, acum, începem a înţelege că pământul nu-i decât o planetă de mărime mijlocie într-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcătuiesc milioanele (pare-se) de roiuri aparţinând porţiunii de cosmos ce ne este deocamdată dat a cunoaşte.

Firea omenească e predispusă a fi mai mărginită chiar decât heliocentrismul sau geocentrismul. Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj vernacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecinţele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui. Scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat pe un singur şi foarte scurt refren: EU, EU, EU…

Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „EU” îşi va fi dat seama că nu-i decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvârşire a se socoti singur Stăpânitor şi Domn al ei.

De ne e specifică şi ne uneşte nediscriminatoriu o însuşire, apoi este chiar această atât de vivacetendinţă a centrării lumii şi universului asupră-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (atotindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmpărata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul şi în orice împrejurare rolul de vedetă. Cezarism,vedetism.

Dacă însă izbutim să ne aşezăm (şi percepem) în adevărata noastră situaţie de infimă unitate a unui imens ansamblu de semeni, operăm o schimbare de perspectivă de însemnătate majoră:dăm realitate şi celorlalţi încetăm de a-i înregistra ca pe o masă amorfa de fantasme pierdute în ceaţă, aburi şi clarobscur.

Şi ei o sumă de individualităţi, de persoane (cum, pe bună şi sfântă dreptate, nu încetează filosofia personalistă a ne denumi), înzestraţi şi ei ca şi noi cu însuşiri proprii, cu suflet şi libertate, cu drepturi, cerinţe, speranţe, aspiraţii, pretenţii, aidoma nouă şi care ne privesc pe noi, din afară şi necruţător, închipuindu-şi, întocmai ca noi, că au numai drepturi şi deloc datorii, aşteptându-se din partea noastră la o totală conformare cu optica lor, cu mentalitatea şi coordonatele lor psihice şi simţitoare.

Pericopa evanghelică de la Matei 18, 23-35 chiar aşa ne învaţă: a nu crede că numai noi suntem vrednici de iertare, că numai noi avem drepturi, iar ceilalţi numai datorii, veşnicii datornici ai noştri cum se află, ţintuiţi în această stare mai arbitir decât şerbul de pământul pe care de-a pururi va fi silit să lucreze.

Ceaţa trebuie risipită, e de datoria noastră morală şi creştinească să ne obişnuim a ne privi, judeca şi cunoaşte fără indulgenţă şi părtinire, recunoscând şi celorlalţi statutul de fiinţe slobode şi egale în drepturi cu noi. Ceilalţi (cum îi place lui J.P. Sartre a spune) nu sunt nişte vagi concentrări ectoplasmice, nişte fantome, nişte numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii şi numerelor mari: sunt la fel de reali ca şi noi, şi le suntem datori nu mai puţin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta şi proceda astfel, dar nimic temeinic, curat şi cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci şi ei sunt, că toţi deopotrivă ne bucurăm de drepturi şi suntem grevaţi de îndatoriri.

În mult citita carte a doctorului Moody, Viaţă după viaţă, sufletul omului în stare de moarte clinică e înfăţişat ca ieşind din trup şi uitându-se din afară, de la oarecare înălţime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancardă în sala de reanimare a spitalului. Iată pilda pe care – fără a mai aştepta moartea clinică – ar fi cum nu se poate mai bine să o urmăm, iată acţiunea profund creştină de care se cade să ne arătăm capabili.

În viaţă fiind, să facem şi noi ca pacienţii doctorului Moody: să ieşim din noi şi să ne privim cu atenţie, neamăgire şi asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de straşnic, de nepărtinitor şi de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce şi înşelător al autocompătimirii şi mulţumirii de sine, demonicele impulsuri ale voinţei de putere, neitzscheenele, adlerienele şi lorentzienele noastre instincte de supremaţie, imperialism şi agresiune. Se vor ridica de pe ochii noştri vălurile egocentrismului care ne împiedică să acordăm realitate deplină şi regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeaşi plămadă cu noi. Ne vom aduce aminte de înţeleaptă enunţare indiană tat tvam asi: şi tu eşti aceasta, ceilalţi nu-s dintr-o altă specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai ştiinţific înţeles al termenilor fraţii tăi, congenerii tăi…

Cercetându-ne, ispitindu-ne din afară, cu ochii nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngăduinţă ori şi culpabilă complezenţă), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecător de Apoi, pregătindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevărata şi obşteasca Judecată din urmă.

Numai cântărindu-ne nepărtinitor şi necruţător, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecată de Apoi personală, particulară, ne vom putea îndrepta şi îmbunătăţi şi ne vom înfăţişa Judecătorului celui drept cu oarecare sorţi buni, cu sorţi de a fi iertaţi şi miluiţi. Câtă vreme însă ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoară egalitar pe toţi şi nu vom înţelege că acel cerc pascalian îşi are centrul în fiecare fiinţă sălăşluitoare într-nsul, riscăm să auzim şi noi: daţi-l pe mâna chinuitorilor până ce-şi va plăti toată datoria. („Până” semnificând veşnicia).

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută.

Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde.

Întru totul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bună voie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său.

Va păţi ca Shylock, neguţătorul din Veneţia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amăgise cu încrederea oarbă în lege până ce aceasta se întoarce împotrivă-i, învăţîndu-l că tot omul are nevoie de înţelegere şi îndurare. (Din partea lui Dumnezeu şi din partea oamenilor). Va primi replica de care se învrednicesc, după ce şi-au ucis, spre a-l jefui, fiul şi fratele (pe care nu-l recunosc după o despărţire de mai bine de treizeci de ani), mama şi fiica în Neînţelegerea lui Albert Camus, din partea bătrânului cu barba albă de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (bătrânul care de fapt simbolizează divinitatea): Nu! un nu la fel de îngheţat, distant definitiv şi îndârjit ca şi flăcările reci ale iadului.

Pilda celui care datora zece mii de talanti să o primim ca pe o minunată povaţă divină şi ca pe o stringentă lecţie practică de purtare existenţială. Odată mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereşte că Hristos ne-a propovăduit nu atât o nouă religie cât un nou mod de a trăi, a way of life zic anglo-saxonii, convinşi că de o mai utilă şi mai pragmatică învăţătură decât a lui Hristos nu dăm pe acest pământ.

Să ieşim din noi, să ne privim nepărtinitor şi necruţător din afară, să risipim ceaţa din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate şi în atât de elogiatul realism.

Nu-i nevoie să învăţăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos.

Creştinătatea, iată realismul! “

Părintele Nicolae Steinhardt – Din vol. „Dăruind vei dobândi”

Editura Manastirii Rohia,  2006