cu prilejul
ANULUI OMAGIAL AL SFÂNTULUI BOTEZ ŞI AL SFINTEI CUNUNII
ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi; Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Anul 2011 a fost consacrat în Biserica noastră omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine. Prin naşterea de copii, familia este dătătoare de viaţă, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu – Izvorul Vieţii –, Care doreşte ca toţi oamenii să participe la fericirea Sa veşnică în Împărăţia Cerurilor. În familie, copiii sunt pregătiţi pentru a deveni buni cetăţeni ai patriei pământeşti, dar şi fii duhovniceşti sau cetăţeni ai patriei cereşti, ai raiului.

Familia este icoană şi arvună a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăieşte taina filiaţiei, fraternităţii şi paternităţii, respectiv bucuria de a fi copil(fiu sau fiică), frate (sau soră) şi părinte (tată sau mamă). De la familia conjugală sfinţită (creştină) copilul învaţă ce este familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos Domnul.

Sfinţirea vieţii este principalul scop al familiei. Naşterea de prunci este semnul binecuvântării lui Dumnezeu şi rodul iubirii soţilor, al dorinţei lor de a avea copii şi de a-i creşte cu dragoste. Însă, nu numai naşterea de prunci afirmă vocaţia femeii ca mamă şi a bărbatului ca tată, ci şi educaţia sănătoasă dată copiilor, pentru că implică iubire şi răbdare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilie la Sfinţii Macabei). Copiii sunt dăruiţi familiei de Dumnezeu, pentru a fi călăuziţi spre dobândirea vieţii veşnice. De aceea,părinţii după trup şi naşii, ca părinţi duhovniceşti, au datoria să se îngrijească de copii de la vârstă fragedă, să-i crească în credinţă şi să îi ajute să caute iubirea Tatălui ceresc. Părinţii, atât cei naturali, cât şi cei spirituali, care nu se îngrijesc de buna educaţie a fiilor lor în credinţă, ar trebui să fie socotiţi ucigaşi de copii, spune acelaşi Sfânt Părinte.

Educaţia copiilor în familie necesită multă dragoste, dăruire de sine şi jertfă, fiind o lucrare mai însemnată decât naşterea trupească a acestora. Familia creştină, binecuvântată cu naşterea de prunci, pregăteşte în sânul ei viitorul întregii lumi, prin sădirea în inimile curate ale copiilor a credinţei în Dumnezeu, a luminii vieţii curate şi a faptelor bune. Creşterea sănătoasă a copiilor trebuie să se întemeieze pe iubire, dialog şi ajutor. De la părinţii lor copiii trebuie să înveţe să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte şi să ajute pe alţii. De aceea, cea mai de seamă moştenire pe care o pot lăsa părinţii copiilor este credinţa în Dumnezeu şi iubirea de aproapele.

Din păcate, astăzi traversăm o criză a familiei, consecinţă a educaţiei ateiste din timpul regimului comunist, dar şi a secularizării prezente. Societatea se confruntă acum cu izolarea şi înrobirea omului în individualism, care se manifestă adesea în violenţă domestică, divorţ, avort, abandonul copiilor de către părinţi şi al părinţilor vârstnici şi bolnavi de către copii, delincvenţă juvenilă, indiferenţă faţă de suferinţa altora, suicid, dorinţă de câştig material imediat şi cu orice preţ, alcoolism şi droguri, concubinaj etc. Dar, de fapt, egoismul sau individualismul este o luptă a omului împotriva propriei sale fiinţe, care a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu, sensul sacru al vieţii şi iubirea smerită faţă de semeni.

Din cauza crizei morale şi materiale de astăzi, modelul familiei tradiţionale este considerat de unii ca fiind învechit sau perimat. Mulţi copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără binecuvântare sau unire sfântă în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii prin Taina Cununiei, fără a-şi asuma toate responsabilităţile vieţii conjugale şi fără a căuta sfinţirea vieţii prin rugăciune şi prin fapte bune.

De mai multă vreme, România se confruntă şi cu fenomenul emigraţiei, motivat de căutarea în alte ţări a unui trai mai bun. În aceste condiţii, plecarea unuia dintre soţi în străinătate, pe o perioadă mai lungă, a condus adesea la destrămarea multor familii sau la infidelitate conjugală. Între părintele plecat peste graniţe şi copiii săi, legătura de iubire familială slăbeşte în mod considerabil. Scoşi din mediul firesc al familiei, copiii pot avea probleme de ordin afectiv sau pot suferi derapaje sociale, precum săvârşirea unor infracţiuni, deprinderea unor vicii sau patimi, comportamente dăunătoare lor şi societăţii în care trăiesc.

Constatăm astăzi, cu tristeţe, că numărul divorţurilor este în creştere, iar soţii care slăbesc comuniunea lor conjugală adeseori sărăcesc sufleteşte, în timp ce copiii din familiile dezbinate trăiesc drama singurătăţii şi lipsa afecţiunii ambilor părinţi.

Văzând toate aceste probleme, în cursul anului acestuia, dedicat omagieriiTainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, Biserica noastră s-a implicat mai mult în lucrarea educativ-misionară a copiilor şi familiei, fiind convinsă că toţi copiii şi tinerii crescuţi în credinţă reprezintă prezentul şi viitorul Bisericii noastre şi al neamului nostru. Prin principalul său program misionar naţional, numit „Hristos împărtăşit copiilor”, Patriarhia Română revigorează cateheza parohială pentru creşterea spirituală a copiilor în iubirea lui Hristos şi a aproapelui.

În cadrul acestui program, peste 100.000 de elevi din întreaga ţară au participat la Concursul Naţional de Creaţie Creştină „Copilul în familie”, cei mai talentaţi dintre aceştia fiind premiaţi cu ocazia sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, la hramul din acest an al Catedralei Patriarhale. De asemenea, 4.800 de elevi au participat gratuit la tabere de creaţie în cadrul Proiectului „Alege şcoala!”, derulat cu fonduri europene.

Prin aceste proiecte Biserica noastră cultivă în viaţa copiilor şi a tinerilor duhul prieteniei şi al comuniunii şi trezeşte interesul şi preocuparea pentru educaţia în şcoală. Prin intermediul birourilor de cateheză parohială şi al taberelor de copii pe care le-a organizat, Biserica îi îndrumă pe copii spre Hristos, descoperă vocaţii şi încurajează copiii să le cultive în folosul societăţii. Ea promovează cooperarea activă cu şcoala şi cu ceilalţi factori educaţionali: familia şi comunitatea locală.

Acest an omagial al Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii a fost un prilej pentru eparhiile, parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, din ţară şi din străinătate, de a-şi intensifica misiunea şi activităţile social-filantropice şi educativ-culturale în rândul copiilor, tinerilor şi familiilor.

Astfel, s-a continuat acordarea de sprijin financiar şi material celor aflaţi în dificultate, s-a intensificat activitatea în cele peste 450 de centre sociale ale Bisericii, dintre care 83 aşezăminte pentru copii, 58 aşezăminte pentru vârstnici, 116 centre pentru asistenţa familiilor şi persoanelor aflate în dificultate, 7 centre pentru găzduirea victimelor violenţei în familie, 2 centre pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane şi 10 centre educaţionale, s-au iniţiat noi programe sociale, s-au identificat noi posibilităţi de colaborare cu diferite instituţii publice sau private.

Prin televiziunea, radioul şi publicaţiile sale, Biserica noastră a evidenţiat valorile familiei creştin-tradiţionale şi le-a promovat în rândul credincioşilor. În toate eparhiile Bisericii Ortodoxe Române au fost organizate peste 500 de evenimente cultural-educaţionale (simpozioane, congrese, conferinţe etc.) şi au fost publicate peste 100 de volume şi broşuri, precum şi numere speciale în revistele bisericeşti şi teologice, centrale şi eparhiale, dedicate acestei teme.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti în Domnul,

Cu dragoste şi responsabilitate pentru mântuirea sufletelor voastre, vă îndemnăm părinteşte să nu vă lăsaţi copleşiţi de criza morală şi materială pe care o traversăm ca urmare a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu şi a lăcomiei nemăsurate după cele materiale.

Fiecare dintre noi trebuie să avem o permanentă preocupare faţă de familia noastră şi faţă de viitorul familiei creştine şi al neamului românesc, prin redescoperirea şi trăirea valorilor creştine în casele noastre, în parohiile de care aparţinem şi în marea familie a Bisericii.

Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să îi sfătuim şi să îi sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să îi educe. Să redescoperim dialogul, preţuirea şi ajutorarea reciprocă în familie şi între familii.

Să nu uităm niciodată că avortul este o crimă, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apăra (copilul). De aceea, cei care-şi ucid copiii nenăscuţi nu se pot împărtăşi cu Hristos, Cel ce iubeşte copiii.

Familia creştină în care copiii sunt primiţi cu bucurie prin naştere sau prin adopţie, şi crescuţi cu dragoste, educaţi creştineşte şi sprijiniţi să urmeze un drum folositor în viaţă este binecuvântată de Dumnezeu cu darul mântuirii şi al vieţii veşnice.

Situaţiile dureroase ale abandonării părinţilor bătrâni şi bolnavi de către copii pot fi prevenite printr-o creştere şi educaţie creştină adecvată a copiilor şi tinerilor în familie, în şcoală şi în biserică. Pe cei abandonaţi de familiile lor să-i primim în propriile noastre familii şi să îi înconjurăm cu dragoste şi respect în mijlocul comunităţii parohiale. Greutăţile multiple cu care se confruntă societatea românească de azi, în general, şi familia, în special, nu pot fi depăşite decât prin ajutorare frăţească spirituală şi materială.

În acest sens, vă îndemnăm părinteşte să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, mai ales familiilor sărace şi care au copii mulţi sau bolnavi, copiilor şi tinerilor ai căror părinţi au murit sau au emigrat, precum şi familiilor recent întemeiate care au nevoie de sprijin spiritual şi material.

Astfel, în această perioadă a Postului Naşterii Domnului, se vor organiza la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente şi haine pentru a fi distribuite familiilor sărace, copiilor orfani, bătrânilor bolnavi şi altor persoane care au nevoie de ajutor. Totodată, se vor organiza în fiecare parohie întâlniri privind problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi, mijloacele şi metodele de ajutorare a familiilor aflate în dificultate.

De asemenea, îndemnăm pe toţi copiii şi tinerii din Biserica noastră să viziteze şi să ajute oamenii singuri, bolnavi şi săraci, atât acasă, cât şi în aşezămintele sociale, exprimând respectul lor faţă de cei vârstnici, prin cântări duhovniceşti şi acţiuni caritabile.

Părinţii protopopi vor raporta centrului eparhial, iar centrele eparhiale vor raporta Patriarhiei Române modul în care au fost organizate la nivel local activităţile în favoarea familiei creştine, precum şi modul de colaborare între comunităţile parohiale, mai ales ajutorarea frăţească între parohiile care au o situaţie materială mai bună şi cele din zone sărace, îmbătrânite sau cu mulţi copii.

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul familiei, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, să trăiţi vremea Postului Crăciunului în rugăciune şi în fapte de milostenie, spre a vă pregăti duhovniceşte pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Corinteni 13, 13)

PREŞEDINTELE SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

† D A N I E L

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și toți membrii Sfântului Sinod al BOR

”În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus, se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.

În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.