* fragment din conferința susținută de PS Marc Nemțeanul, Grenoble – 10 iunie 2012
”- Cum sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?
Va amintit ca in rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, spunem in timpul Postului Mare: “Da-mi sa vad greselile mele“. Dar nu este ceva morbid pentru ca suntem coplesiti de ceea ce am vazut. “Da-mi sa vad greselile mele” nu inseamna asta. Cerem vederea pacatelor pentru ca avem constiinta ca suntem indepartati de Dumnezeu. Si in acelasi timp voi depune pacatele pe care le vad, in timpul spovedaniei, precum o greutate, in fata Lui, avand in acelasi timp constiinta acestei iubiri care sterge toate pacatele. Pacatul noastru -si sunt sfintii care au spus asta – in fata lui Dumnezeu este precum o picatura de apa pe o placa incinsa. Ea este absorbita de a aceasta caldura [a iubirii lui Dumnezeu]. In Psalmi spunem ca Domnul s-a indepartat de pacatele noastre cum orientul s-a indepartat de occident.
Trebuie deja sa avem aceasta constiinta. Putem spune: “Doamne am pierdut timp, iata cum am facut asta, iata cum am pierdut timp“. Toate acestea le depunem in fata Domnului si aceasta spovedanie pe care nu am facut-o de mult timp ne va permite sa foram in adancul nostru, in subteranul inimii noastre, si a aduce la suprafata ceea ce am vrut sa ascundem, cateodata de mult timp. Si le depunem in fata lui Hristos. Nu este preotul cel care da iertarea pacatelor, ci este Hristos. Preotul, episcopul este un martor.
O spovedanie poate sa dureze ani, si poate sa fie aceeasi spovedanie, dar vom fora incetul cu incetul si vom curata si ne vom vindeca. De ce? Pentru ca nu suntem judecati! Spovedania nu este un tribunal ci este un spital. Domnul nu vrea moartea pacatosului. Ceea ce vrea in primul rand este sa avem constiinta modului in care ne-am indepartat de Dumnezeu, si aceasta constiinta soseste incetul cu incetul.
Va voi vorbi acum de o Parabola, pe care o cunsoteti bine, si care consista in felul cum ne pregatim le Spovedanie. Va aminitit de acel rege care invita prietenii sai la masa. Iar prietenii refuza avand pretexte bune. Unul s-a insurat, altul si-a cumparat pamant. Regele in mod evident este Dumnezeu. Palatul unde face invitatia este Imparatia Cerurilor catre care toti suntem chemati. Si mai apoi, cum este intristat ca prietenii sai nu vin, isi trimite mesagerii: ingerii, apostolii, discipolii, episcopii, preotii, pentru a strange pe toata lumea, adica pe noi toti, toti care sunt pe drumuri, toti care sunt la cumpene (intersectii), care sunt urati, care sunt prost imbracati, care sunt vlaguiti, si care in fond nu sunt demni de a intra in palat. Ce sunt acesti oameni? Suntem noi care suntem deformati de pacat, dar El ne cheama sa intram in palat. E ceva incredibil.
Scuzati-ma, intru acum intr-o realitate de ultim moment. Stiti ca regina Angliei a sarbatorit 60 de ani de cand are tronul. Presupun ca invitatii la palatul regal din Buckingham sunt triati prin sita, compatibili cu regele si regina care invita. Aici insa este invers: Regele invita pe cei care sunt incompatibili, prin originea lor, prin starea lor. E incredibil! Aceasta este invitatia la impartasanie. Cunosteti urmarea din Evanghelie. In sala mai este inca loc. “Haideti, chemati si pe altii“, spune regele.
Sala se umpe si regele se plimba si deodata vede pe unul pe care il intreaba: “Tu, prietenul meu, de ce nu ai imbracaminte de nunta? De ce nu esti ca ceilalti? Haide, afara!” Acuma e bizar: nu numai ca ii forteaza pe oameni sa vina, dar odata ce sunt acolo il trimite pe unul afara. De ce? Ei bine pentru ca acesta nu avea constiinta locului de unde venea. Credea ca e normal. Masa imparateasca este impartasania. Regele face din noi egalii sai cand ne invita la masa, cand ne invita sa ne impartasim. Regina Angliei invita oameni care sunt din aceeasi lume. Dumnezeu face din fiecare dinte noi egali cand ne cere sa venim sa ne impartasim. Dumnezeu, cel ce a creeat cerul si pamantul, a lumii vizibile si invizibile [ne face egalii Lui]. Ceva incredibil! Noi specii de viermi de pamant, pacatosi, devenim din momentul in care ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului, devenim asemena Lui. Iar cel care este trimis afara, este cel care gandeste: “vin asa, e normal“. El n-avea constiinta nebuniei, acestui lucru incredibil, ca el, care era acum cateva momente inainte mizerabil, putind, de neatins, devine acum egalul lui Dumnezeu. Credea ca este normal. Deci, neavand constiinta bolii lui – vorbim de pacat acum- nu putea avea recunostinta. Cineva cine n-are constiinta bolii lui, nu poate fi recunoscator medicului care il vindeca.
Deci iata cum ajungem la impartasanie, cu: “Cred Doamne si marturisesc, ca Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care ai venit in lume -adica e vorba de intrupare; Dumnezeu Atotputernic s-a facut bebe, adica foarte mic – pentru a salva pacatosii, dintre care eu sunt primul“. Nu este un cuvant asa, un fel de hiperbola ecleziala. Cum Spune Sfantul Pavel: noi avem constiinta de unde venim, marturisind “eu sunt primul dinte pacatosi“.
Nu este niciun pacat in lume de care sa nu fiu capabil. Poate ca nu am ucis. N-am ucis, dar intr-o zi sau alta am dispretuit pe cineva, iar dispretul este o ucidere spirituala. Cand dispretuim pe cineva, nu vrem sa-l vedem, il ignoram, e transparent. Asta e ca n-avem curajul sa-i trimitem un glont in cap ca sa nu-l mai vedem.Dispretul este deja un gand de moarte.
Nu exista vre-un pacat de care sa nu fim capabili. Doamne sunt capabil de orice, de toate pacatele, dar Tu esti cel care ma cheama. Nu ma chemi, pentru ca sunt fara de pacat. Cand preotul da sfanta impartasanie, nu spune: “robul lui Dumnezeu, sau roaba lui Dumnezeu se impartaseste cu Trupul si Sangele Domnului pentru ca este fara pacate, pentru viata vesnica“, ci zice “pentru iertarea pacatelor si viata de veci“. Nu pentru ca suntem fara de pacat. Nu! Ci pentru iertarea pacatelor. Deci spovedania este legata de impartasanie. Spovedania este o modalitate de vindecare, dar nu ne impartasim pentru ca suntem fara pacat, nu!
Sunt unii care, daca ar putea s-ar spovedi trei minute inainte de impartasanie, astfel incat sa nu aibe probleme intr-un mod material, dar aici nu este o problema de timp. Conditia noastra umana este pacatoasa. Si asta este extraordinar, ca Dumnezeu nu cheama oameni perfecti, nu vrea moartea pacatosilor, ci vrea ca ei sa se converteasca si sa aibe viata [vesnica]. Converitrea inseamna faptul de a fi constient ca eu sunt cel care era afara, acela care este incapabil sa fie egalul Regelui, si Regele ma face egalul lui. Aceasta este pregatirea pentru impartasanie.
Deci ceea ce va sfatuiesc este de a va spovedi cat mai des posibil.
Inainte sa ma duc la Manastirea Sihastria ma spovedeam destul de regulat. Sa zicem o data cam la o luna. La Manastirea Sihastria, mi-au spus ca este o data pe saptamana. Ce voi spune? Ei ceea ce este extraordinar, e ca incetul cu incetul aceasta constiinta a inceput sa se adanceasca. Analizam, si ne aducem aminte de anumite lucruri. Parintele Sofronie, discipolul Sfantului Siluan ne vorbeste de miscari ale inimii noastre, care alunga Duhul Sfant. Miscari ale inimii noastre! Cred ca toti avem experienta de avea fata de altcineva altceva decat miscari ale inimii. Avem cateodata o astfel de ura, iar aceasta va impiedica Sfantul Duh sa intre in inima noastra, si trebuie sa o curatam, dar o simpla miscare a inimii impotriva cuiva trebuie depusa in fata lui Hristos. Deci, aceasta inseamna ca, cu timpul, trebuie sa fim foarte ateniti la viata noastra spirituala, foarte atenti la gandurile noastre.
Pazirea gandurilor, aceasta, de asemeni este in inima spiritualitatii ortodoxe. Pazirea gandurilor vom spune ca este imposibil sa o facem. V-ati gandit vre-odata la maniera in care pacatele ajung in noi? Ei bine credem ca ajung doar asa… Ei nu! Incepe in minte. Este o sugestie. Fie aceasta sugeste o acceptam, fie o refuzam. Pentru a refuza este rugaciunea: “Doamne nu vreau asta!” Orice fel de ganduri care nu vin de la Dumnezeu, dar care sunt din punct de vedere spiriutal o tentativa a celui rau de a intra in inima noastra [trebuie refuzata]. Inima noastra e precum o fortareata, si daca nu este pazita, cel viclean arunca in ea cu proiectile. Aceste proiectile sunt gandurile. Daca acceptam aceste ganduri, ele se dezvolta si atunci pacatul ajunge. Stiti ce spune Domnul, vorbind despre adulter. Cel care doreste femeia fratelui sau, fara sa comita deja adulterul, el deja l-a comis totusi. In fata lui Dumnezeu el este vinovat de adulter. Dar acesta este doar un exemplu. Pot avea loc altele de genul asta. Gandul deja de placere, care nu este drept in fata lui Dumnezeu, ei bine daca acceptam acest gand, incetul cu incetul vom vedea ce placere poate sa ne dea. Si asta se poate face intr-un sfert de secunda. Si imediat apoi, daca am avea posibilitatea am indeplini pacatul. Si nu vorbesc numai despre adulter, ci poate sa fie orice alt ceva, orice dorinta de posedare, pentru oameni, pentru bunuri, pentru lucruri, nu conteaza. Deci trebuie sa fim foarte atenti la gandurile noastre. Asta este un fel de igiena spirituala de care ne vorbesc Sfintii Parinti. Este o intreaga traditie a Bisericii.
Stiti Scara, a Sfantului Ioan Scararul. Vorbim de discernamant in ea, si Sfantul ne aduce invataturi asupra sufletului nostru. Nu l-am asteptat pe Freud pentru a descifra gandurile nostre, sa vedem unde sa ascunde orgoliul, mandria in noi. Pentru ca mandira este cel mai rau dintre lucruri si toti suntem atinsi de ea, dar trebuie vazut unde se ascunde. Stiti cateodata facem anumite lucruri pentru ca sunt bune, dar in fond aceasta actiune este deja poluata prin faptul ca avem constiinta ca este o fapta buna. Si am imaginat tot beneficiul pe care putem sa-l avem daca facem acea actiune. Acesta este mandria, iar fapta cea buna nu are nicio valuare pentru ca este acoperita de acest film, aceasta pelicula de orgoliu. Sfantul Ioan Scararul ne permite sa discernem acest lucru in noi, si cum putem lupta impotriva acesteia. Deci, vedeti toata aceasta este o pregatire pentru spovedanie.
Trebuie sa ne cunoastem. Prin viata spirituala vom ajunge sa ne cunoastem mai bine. Cand spunem “Da-mi sa vad pacatele mele” este o cunoastere pe care o cerem lui Dumnezeu. E incredibil caci este o cunostinta negativa dar care devine pozitiva pentru ca, cu cat avem constiinta indepartarii noastre, suntem bulversati de cadoul incredibil care ne este facut, ca acest pacat este nimic, atat suntem iubiti de Dumnezeu.
O alta fraza foarte cunoscuta este cea pe care Sfantul Siluan a primit-o: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui“. Ce inseamna? Tine-ti mintea in iad, in iadul pacatelor tale, indepartarea ta de Dumnezeu, dar nu deznadajdui, pentru ca tu esti nebuneste iubit de Dumnezeu. Este un scriitor care a scris o carte “Iubirea nebuna a lui Dumnezeu“. Suntem iubiti nebuneste de Dumnezeu. Pe de-o parte tinem aceasta constiinta a pacatului care ne-a indepartat de Dumnezeu, si in acelasi timp sa avem aceasta constiinta a dragostei nebune a lui Dumnezeu.Daca am constiinta pacatului fara dragostea nebuna a lui Dumnezeu cad in deznadejde, iar la capatul deznadejdii este sinuciderea. Daca am costiinta dragostei lui Dumnezeu fara a avea constiinta pacatului nu pot avea cu adevarat constiinta dragostei lui Dumnezeu caci nu stiu de unde vine si unde se situeaza vindecarea mea, daca nu am constiinta bolii mele. Trebuie sa fie cele doua in acelasi timp.
Stiti ca credinta noastra nu este paradoxala, este antinomica. Doua lucruri care sunt in logica umana absolut incompatibile pot exista impreuna. Constiinta pacatului, care este infernul nostru, si ne-deznadajduirea pentru ca exista dragostea lui Dumnezeu. Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat. E incompatibil: fie suntem dumnezeu, fie suntem om dar El este Dumnezeu adevarat si om adevarat. Maria este maica si fecioara. In mod normal fie suntem maica fie fecioara. Vedeti logica este bine diferita in Biserica. Logica lui Dumnezeu nu este aceeasi cu cea omeneasca.
Deci trebuie sa avem constiinta acestui fapt de unde venim si in acelasi timp a bucuriei de a fi vindecati. Asta este foarte important. Si nu putem avea constiinta vindecarii noastre daca nu avem constiinta bolii noastre.
Deci sa revenim un pic. Trebuie sa aveti un ritm regulat de spovedanie, care poate fi crescut daca aveti ceva care s-a intamplat. Spovedania nu trebuie sa tine trei ore. Trebuie sa o pregatiti inainte si daca va spovediti destul de repede veti vedea ca se petrece destul de repede. Si daca aveti ceva sa spuneti preotului, spuneti, poate inainte de Sfanta Liturghie.
Mai este de asemeni postul, postul euharistic, adica dinainte de impartasanie. Eu nu pot sa va sfatuiesc pentru cei care se impartasesc in mod frecvent sa tina post trei zile inainte. Cand eram la Sihastria pentru unii se cerea ca sa posteasca trei zile inainte, dar preotii care slujeau Sfanta Liturghie martea, joia, sambata si duminica, si cateodata era acelasi, ei bine, daca trebuia sa posteasca trei zile inainte, inseamna ca-si petrecea viata in post. Trebuie sa postim asa cum ne cere Biserica dar trebuie sa ne preparam si prin postul euharistic. Daca de exemplu ne impartasim duminica dimineata, ei bine, trebuie sa postim sambata seara. Adica sambata seara luam o masa de post. In mod evident, postul nu este in mod unic masa pe care o luam, ci este o maniera de viata. Daca imi petrec noaptea in discoteca -exagerez aici- dar in divertisment, si sa fiu acolo unde nu trebuie sa fiu, cum voi putea sa fiu eu pregatit a doua zi sa-L primesc pe Hristos? Deci postul este un post care depaseste in mod larg postul de mancare. Si iertati-mi expresia un pic vulgara, dar nu ne umplem inainte de impartasanie, pentru ca Dumnezeu ne va umple, nu este mancarea. Deci nu vom evita sa mancam, dar vom manca de post, adica fara carne, fara produse lactate, pe cat posibil. Dar nu va sfatuiesc trei zile de post, sau altfe doar pentru persoanele care au ca un fel de medicament faptul de a posti pentru un anume timp. Deci ei, pentru impartasanie trebuie sa se pregateasca un pic mai mult. Pentru persoane care se spovedesc in mod regulat, postul euharistic, in plus de cel care il prevede Biserica miercurea, vinerea si perioadele de post de peste an, este in mod larg suficient.
Ceea ce v-am spus este o maniera de pregatire in mod general, dar daca sunteti invitati de persoane care nu sunt ortodoxe si nu puteti sa refuzati pentru ca riscati sa rupeti o relatie, veti accepta ceea ce va da, fara sa faceti o lectie de ortodoxie, spunand: nu pot. Nu, ci prin dragoste fata de ei si pentru a le multumi de a va invita veti accepta fara sa spuneti nimic. Daca prietenii vostri sunt ortodocsi, le spuneti ca a doua zi va impartasiti, ca suntem bucurosi sa fim impreuna, dar ca vom face ceva sobru. Interesul este da partaja nu numai hrana, caci masa este o euharistie, dar sa fim atenti sa nu facem un fel de luxurianta gastronomica. Deci trebuie practicat discernamantul. Dar am vazut persoane care erau foarte triste, acceptand mese in familii neortodoxe in ajunul Craciunului sau chiar de Paste. Dar ce poate sa insemne asta, prietenii mei? Mai intai in ajunul Craciunului si al Pastelui ne pregatim, sunt slujbe. Deci trebuie sa avem si curajul de a spune nu. “Astazi este o zi importanta pentru mine, va multumesc pentu invitatie dar nu pot sa o onorez”. Daca am fi evrei sau musulmani, nimeni nu ar fi gasit ceva sa spuna ca avem anumite reguli de viata legate de credinta noastra. Deci, fiind crestini trebuie sa ne asumam, dar nu trebuie sa fie un fel de bariera, pentru ca atunci devine insuportabil. Totul trebuie facut cu discretie.
Va voi spune alt ceva cu privire la pregatirea pentru impartasanie. Cand am fost la Manastirea Sfantul Siluan in Franta, egumenul ne-a spus: daca va certati, inainte intre frati si surori, nu puteti sa va impartasiti. Poti sa faci postul care-l vrei, poti sa faci 50 de metanii, daca ai ceva impotriva fratelui tau sau a surorii tale, ceea ce vi sa faci aici, este ca te impartasesti pentru condamnarea ta. Du-te si cere iertare fratelui tau, sau surorii tale, dar daca tu nu poti sa o faci, pentru ca persoana este departe, sau pentru ca nu vrei sa o faci, trebuie sa vezi preotul si sa-i spui: “nu vreau sa iert“, sau “as vrea dar nu pot sa iert“. Vei depune aceasta in fata lui Hristos, dar in niciun caz nu poti sa te impartasesti, in timp ce in inima pastrezi in mod constient o ranchiuna, pentru ca asta este mai mult decat o miscare a inimii. Parintele Sofronie ne vorbeste de miscarea inimii, dar va imaginati cu ranchiuna in ce grad ne gasim! Deci asta este o interdictie de a se impartasi in mod absolut, de unde si necesitatea de a vedea preotul.
Trebuie sa fim fara masti. Spovedania asta inseamna: lasam mastile de-o parte. Ne aratam lui Dumnezeu asa cum suntem, in nuditatea noastra si in uratenia noastra. Iata Doamne unde sunt. As vrea sa iubesc, dar nu pot sa iubesc. Nu vreau sa iubesc, nu vreau sa iert. Unul m-a lovit, vin-o in ajutorul meu. Ce pot sa fac? Asa vom depune in fata preotului si a lui Dumnezeu.
Deci, vedeti, pregatirea la impartasanie presupune o luciditate si noi chiar ii cerem lui Dumnezeu aceasta luciditate. Daca am fost victime ale cuiva trebuie sa stim ca in fata lui Dumnezeu nu este diferenta intre cel care m-a ranit si mine, si ca, chiar daca nu-mi dau seama, intr-o zi putem fi noi in postura de a-l rani pe altul, si noi insine sa facem victime. Deci, daca distanta sau alte imposibilitati ma impiedica, care nu tin de noi important este de a ierta in inima noastra. Persoana poate sa moara, cea care ne-a ranit, si nu mai avem posibilitatea sa ne impacam cu ea, dar in inima noastra putem sa spunem: “Doamne, o iert!” si trebuie sa stim, ca daca nu iertam, acumulam asupra persoanei in cauza carbuni aprinsi.
Acuma, constiinta de a rani pe cineva vine prin invataminte spirituale, duhovnciesti. E drept ca parintii duhovnici sunt din ce in ce mai rari, dar trebuie vazut ca parintii duhovnici ne vorbesc de asemeni in carti. In mod actual sunt o groaza de carti care au aparut, ale parintilor Cleopa, Paisie Olaru, Porfirie, Arsenie, s.a.
Si recent – acum de fiecare data cand ma duc intr-o parohie fac publicitate pentru aceasta carte: ultimul volum al Rugului Aprins, Caietele Sfantul Siluan, despre Arhimandritul Staret Simeon, care a fost discipolul Parintelui Sofronie. Este o carte extraordinara pe care toti trebuie sa o aveti acasa, caci prin ea aveti un parinte duhovnic alaturi de voi. Ne spune cum sa ne comportam intre noi, cum sa avem constiinta starii noastre spirituale. Este in mod absolut remarcabil. Se adreseaza de asemeni calugarilor, dar sa nu credeti ca monahii au o alta Evanghelie decat avem noi, deci ceea ce spune calugarilor o spune fiecaruia dintre noi. Si aici ajungem in inima ortodoxiei, iar inima ortodixiei este inima invataturii lui Hristos. Suntem in centru si ne este redat de cineva care are o maniera de a gandi abosolut remarcabila. Deci Parintii ne invata de asemei prin carti. Cititi aceste carti! Avem norocul, fie ca suntem in Romania sau in Franta, dar mai ales in Romania, de a avea o intreaga scriere spirituala care este foarte bogata.
Acuma este drept ca in apropierea unui parinte spiritual putem sa avem cuvantul lui, dar sa vedem ca acel cuvant germineaza in zece ani, cateodata in doua luni, etc. Cateodata nu intelegem nimic, ba suntem chiar dezamagiti. Avem cu totii ocazia, poate, sa spunem: ceea ce zice acum nu are niciun interes. Si atunci trebuie sa avem indrazneala sa spunem: “Doamne nu inteleg, nu sunt la inaltimea intelegerii acestui cuvant“, si Dumnezeu stie cand acest cuvant poate sa aduca roade. Atentie, de asemenea la dorinta noastra foarte occidentala de a vrea sa avem o eficacitate imediata. Adica: “Ma duc la Parinte si trebuie ca ceea ce-mi spune sa rodeasca imediat“. Nu merge asa!
Deci toate aceste invataminte se acumuleaza in noi si putem sa vedem ca in Evanghelie toti avem experienta de a citi si a reciti un pasaj, pana in ziua in care ceva ne salveaza citindu-l, si intelegem mai bine. De ce? Pai asa lucreaza Dumnezeu, si este insuflarea Duhului Sfant.
– Cum puteme vindeca vointa noastra, si pe de alta parte cum putem distinge intre vointa noastra si voia Domnului?
Deci sunt doua intrebari si pe prima am putea sa o rezumam cu cuvintele Sfantului Apostol Pavel “raul pe care n-as vrea sa-l fac, il fac, si binele pe care as vrea sa-l fac, nu-l fac“. Aceasta ar vrea sa para ca este o problema de caracter, si nu legata doar de inteligenta, si ci de puterea caracterului. Caracterul nostru poate fi diferit in functie de fiecare, si poate sa aibe o anumita forta, dar in orice caz implinirea poruncilor lui Dumnezeu ne depaseste in mod destul de mare. Poruncile Domnului ne depasesc! Nu stim sa iertam, nu stim sa iubim, etc., ne depaseste. Trebuie ca Dumnezeu sa fie cel care lucreaza in noi. Deci cum sa facem? Ei bine: “Doamne sunt incapabil sa fac asta, as vrea sa fac…“. Spui ceea ce ai vrea sa faci si-i ceri Domnului sa lucreze in tine. Trebuie sa fie Hristos sau Maica Domnului care lucreaza in noi. “Doamne nu stiu sa-mi iubesc copiii. Sunt depasit de incercari. Ce pot sa fac?” Si roaga-te Maicii Domnului, spunandu-i ca te depasesc incercarile si intreband: “cum as putea sa fac?“. Sfantul Pavel spune: “nu mai sunt eu cel care lucreaza, ci Hristos care traieste in mine“.
Stiti, in viata ascetica vorbim de vointa propie, vointa individuala. Pe aceasta trebuie sa o vindecam. Adeseori am vrea sa transformam “Tatal nostru” astfel incat sa spunem “sa se faca voia mea“, si in plus cat mai rapid. Asta trebuie vindecat. Voia Domnului trece prin voia fratelui meu si a surorii mele, deci trece prin ascultare, trece prin renuntarea la vointa nostra propie. Aici suntem in inima renuntarii asa cum am vorbit si in Evanghelia de astazi. A renunta la sine insasi. In biserica vedem:acesta vrea sa cante asa, si eu nu vreau sa cante asa. Acesta citeste asa si eu nu vreau sa citeasca asa, sau se roaga asa si eu nu vreau sa se roage asa. Si in loc sa-l razboiesc si sa ma supar, sa-i spun ca nu merge asa cum vreau eu, ei bine, spun: “Doamne fie voia Ta in fratele meu si in sora mea si invata-ma sa-mi deschid inima, a renunta”.
Aici in parohie cineva poate sa spuna: “poti sa ma ajuti sa fac lucrul cutare, poti sa te duci sa-mi iei copii de nu stiu unde?“. “Da, sigur, vin” -raspundem. Renunt la ceva pentru a face asta. Renunt la mine insumi.
Un exemplu pe care l-am dat ieri – si e teribil, pentru ca e un exemplu care atinge pe cei care slujesc la Sfantul Altar, si asta poate sa ni se intample la toti-, intr-un mic orasel de provinice, o doamna care este ortodoxa intalneste preotul parohiei. E o persoana care este atinsa de o boala grava, si ea ar fi vrut sa ii vorbeasca preotului, dar acesta foarte politicos si gentil o face sa inteleaga ca el n-are timp. Doamna ar fi vrut sa partajeze o cafea, sa vorbeasca pe strada, dar raspunsul a fost: “nu am timp, am o urgenta”. Aceasta inseamna ca acest preot, care in fond era cel care slujea Sfanta Liturghie – dar Liturghia nu vrea sa insemne nimic, pentru ca Liturghia daca nu se continua in fratele sau sau in sora sa si nu renunta la micul sau program pentru a fi imediat prezent fata de cel care este in fata lui, inseamna ca n-a inteles nimic, ca nu e in duhul lui Hristos, pentru ca este in propria sa voie, in aceasta specie de eficacitate, dar eficacitatea lui e nula, nu are nicio valuare deoarece a lasat in suferinta pe sora lui si ca in plus este in totala contradictie cu slujirea liturgica in fata altarului. Pentru ca aceasta inseamna ca facem lucruri care devin un fel de rutina. Daca nu este o continuare in viata noastra, acest lucru este teribil. Pentru ca noi slujitorii altarului, mai mult decat toti ceilalti trebuie sa fim atenti la cei care sunt in fata noastra si mai ales total disponibili, precum Hristos pe cruce. Si fiecare dintre noi trebuie ca vointa proprie sa o rastigneasca. Aceasta este inseamna sa renunti la tine insuti, aceasta inceamna sa lepezi omul cel vechi. Omul cel vechi inseamna: “nu, ma ocup de mine mai intai, ma gandesc la mine“.
Adeseori auzim: “acum ma gandesc la mine“. Asta este “genial“! Este foarte psihologic. “Ma gandesc la mine“, asta este catastrofic. Oare Hristos a spus: “fericiti cei ce se gandesc la ei acum?“ Asta este foarte consensual. Nu, nu te gandesti niciodata la tine! Cum poti sa te gandesti la tine? Prin definitie inseamna ca pui o barierea celuilalt, fratelui tau. Nu, nu trebuie sa facem asa, caci nu e bine deloc.
Renuntam la vointa propie pentru ca trebuie: “sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insati“, dar care nu inseamna sa-ti iubesti aproapele cat te iubesti pe tine, asta nu vrea sa spuna nimic. Iubesti pe aproapele tau pentru ca este tu insuti, este propia ta viata. Si aproapele tau e cel care este viu, este prietenul tau, este inamicul tau, dar este si cel defunct, cel care traieste la mii de Km si nu-l cunosti, este cel care a trait acum cateva secole si tu nu-l cunosti. De unde necesitatea de a se ruga pentru lume, de a se ruga pentru parohie. Acuma sunteti numerosi, dar ar fi bine sa aveti pomelnice cu numele fiecaruia, cu numele copiilor, ale parintilor si sa va rugati in mod regulat. Sa va rugati unii pentru altii si sa va rugati si pentru cei trecuti in vesnicie. Recitit Acatistul pentru cei Adormiti, care a fost scris de catre un episcop rus. Este ceva splendid care recapituleaza toti defunctii din lumea intreaga. Preotul cand face Proscomidia spune o rugaciune care recapituleaza pe toti cei adormiti, dar si noi putem sa ne rugam pentru ei.
Toate acestea ne vor ajuta sa renuntam la vointa noastra propie, la acest patratel, la acest camp ingust, cu care ne plimbam, si care inglobeaza parintii, copiii, pe cei care voteaza precum mine, care au aceeasi culoare a pielii ca si a mea, cei care vin din aceeasi tara, cei care frecventeaza acelasi cartier, etc, etc. Iata lumea mea. Ei bine nu este posibil doar asa.
A renunta la vointa mea inseamna sa fiu vulnerabil in primul rand, si sa fiu capabil sa fiu ranit. Hristos pe cruce isi intinde mainile si nu se strange [intr-un colt] zicand: “Au, au, au!” Nu!Hristos este vulnerabil, El accepta sa fie ranit. [Aceasta este] dragostea jertfelnica care accepta sa fie ranita, fara sa se razbune, sau care sa strige: “ia uitati-va cum sunt rastignit, sunt extraordinar!“. Nu asa, asta este falsa smerenie, pe care o purtam ca un fel de steag ca sa-l vada toata lumea. Nu, nu este asta, ci o acceptare smerita!
Deci vointa are mai multe fatete si trebuie stiut cum sa o discernem. Ce este in noi? Vointa Domnului, vointa umana, sau vointa diabolica? Sunt trei. Cum discernem? Prin rugaciune si prin a pune intrebari preotului, parintelui duhovnic, prin citirea Sfintilor Parinti. “Nu pot sa discern, ce este asta? Este de la Dumnezeu?“. Nu lucram doar intr-un domeniu.
Parintele Rafail Noica a vorbit de “cultura duhului“. A fi crestin, a fi ortodox este un mod de viata. A fi crestin, a fi ortodox nu este o valoare. Putin ne pasa de valori, aceestea sunt exterioare. Nu avem niciun interes in ceea ce privesc valorile. Hristos nu este o valoare, este un mod de viata. E agasant acest cuvant “valoare”, care este foarte la moda.
Acuma, discernamantul este un dar de la Dumnezeu pe care noi trebuie sa-l cerem, si care vine prin rugaciune. Ne plangem cateodata ca nu avem discernamant, ca am vrea mai mult, dar nu dam nimic. Dar oare e adevarat ca viata noastra este o viata de rugaciune? Stiti ca suntem mladite cu totii, dar daca seva nu trece prin rugaciune riscam sa ne rupem. Prin rugaciune seva trece in mladite si Sfantul Duh este seva. Si El este cel care ne ajuta, El lucreaza in vaita noastra. Dar cum poate sa lucreze daca noi insine nu suntem receptivi, daca inima noastra este plina de ganduri care sunt altele decat cele ale lui Dumnezeu si daca noi nu suntem in rugaciune? Si rugaciunea nu este dimineata si seara si cu asta-basta. Nu rugaciunea este faptul de a a fi mereu in relatie cu Dumnezeu, este faptul de a fi indragostit de Dumnezeu. Cand suntem indragostiti il avem pe cel iubit in inima, il vedem aevea, vorbim de el in mintea nostra. Asa trebuie sa fie cu Hristos. Hristos este peste tot si toate gandurile mele converg spre Dumnezeu. Deci daca ma leg de Scrierile Sfinte, discernamantul va veni. Nu sunt capabil mereu de acest discernamant dar cel putin el se cultiva.
– Cu privire la rugaciune putem considera ca rugaciunea este cea pe care o facem doar seara si dimineata sau si, de exemplu, daca suntem in masina, si vorbim cu Dumnezeu?
Exact. Rugaciunea are diferite modalitati, maniere de a fi facuta. Este un mod de viata. Rugaciune este bineinteles si daca spunemRugaciunea inimii in masina, si daca citim rugaciunile Bisericii, citim Psalmii, sau sa fim in tacere… Sunt atatea forme de rugaciune, bineinteles.
De ce binecuvantam masa? Binecuvantam masa pentru ca sa fie mai buna sau sa digeram mai bine? Ei, nu este asta! Binecuvantam masa pentru a o plasa sub privirea lui Dumnezeu. Binecuvantarea este o rugaciune. Si nu mancam asa, pe ascuns, ci e un timp petrecut in prezenta Ta, Doamne.
Cand suntem la munca putem binecuvanta persoanele pe care le intalnim. Intram intr-un transport in comun, putem sa binecuvantam persoanle care sunt acolo. Si asta e genial! Toate binecuvantarile vor face ca viata sa devina o rugaciune.
Si bineinteles rugaciunea nu este numai o cerere: “da-mi asta, da-mi asta si da-mi asta” ci este si o multumire.
Hristos a ascultat oameni: ce voi face pentru tine? Si unul spune:sa vad, sa fiu vindecat! Si intr-adevar putem sa cerem lucruri fizice: vindecari, bineinteles, dar inainte de toate trebuie sa cerem sa fim vindecati de pacatele noastre. Si prima cerere pe care o facem, este cea din rugaciunea “Tatal nostru“: “faca-se voia Ta“. Si tot ce mi se va intampla sa fie binecuvantat, accept tot ceea ce-mi trimiti, da-mi doar sa nu ma impotrivesc voii Tale. Asta este prima cerere. Nu este usor, pentru ca e sigur ca toti am vrea sa fim bogati, in buna sanatate, etc. dar putem avea boli, putem avea probleme cu banii, cei pe care ii iubim pot avea probleme de sanatate, putem sa-i pierdem si chiar noi insine suntem supusi mortii. Si am vrea sa evitam toate astea. Dar cand spunem “faca-se voia Ta“, inseamna ca sunt gata sa accept tot ceea ce poate sa mi se intample.
Am fost foarte impresionat – este o imagine de care imi amintesc acum. Cand am fost la Iasi, este un tablou votiv in care fondatorii bisericii sunt reprezentati. Si doua biserici din Iasi au fost restaurate de regele Carol I si sotia sa regina Elisabeta. Comunistii la Trei Ierarhi au acoperit totul iar la o alta biserica, [la Biserica Sfantul Nicolae] au pus o panza. Deci in ’89 scoatem tesatura si vedem regele Carol si regina Elisabeta, printul mostenitor Ferdinand si o fetita mica. Carol I si Elisabeta au avut o fetita mica care a murit, Maria, foarte tanara. Si regina Elisabeta poarta [scris in cartea deschisa pe care o tine in mana] cuvintele lui Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Domnul binecuvantat!” Am gasit asta extraordinar. Acest text dovedeste, si sunt convins ca nu este doar pentru aceasta reprezentare, ca aceasta mama a acceptat darul copilului ei, pe care Dumnezeu il reia, cea care era carne din carnea ei, pe care o iubiea mai mult ca viata ei si care era fericirea ei.
Deci asta, cand spunem: “Sa se faca voia Ta”, presupune sa ne luam un risc teribil. Si de aceea cateodata ne gandim: “da, dar voi fi capabil?“. Dar spunem de asemenea [in rugaciunea “Tatal nostru“] si “nu ma lasa in ispita“. Viata noastra este precum un fluviu care duce o mica coaja de nuca. Si cerem: “sa nu cad in deznadejde, si sa fiu mereu capabil sa fac voia Ta“. Vedeti cum rugaciunea “Tatal nostru” este coerenta?!
Si sa fim atenti pentru ca nu Dumnezeu este cel care ne trimite incercarile! Nu, nu este el ispititorul! Si cerem ca El sa lucreze in noi pentru ca noi sa suportam incercarile in care ne gasim.
Cateodata sunt incercari care ne sunt date, pentru care nu avem nicio responsabilitate, dar cateodata platim consecintele alegerilor noastre precedente, si incercarile vin pentru ca am avut alegerea deplin constienti fiind.
Sensul incrcarilor este, stiti, asa cum spun Sfintii Parinti, precum o bucata de fier care este pusa in foc si impuritatile sunt arse, prin aceasta ardere violenta, dar in rest ramane metalul pur.
Este adevarat ca Dumnezeu nu ne da incercari mai mari decat am putea duce dar cateodata ajungem sa spunem: “e insuportabil, nu mai pot, m-am saturat!” In acest caz trebuie sa ne gandim la Petru, care mergea pe apa si Hristos il cheama. Era furtuna, iar furtuna este aceasta viata, incercarile din viata noastra. Petru se indoieste si spune: e imposibil ca sa merg pe apa, are acest fel de a gandi rational si incepe sa se scufunde. Hristos il prinde. Cand suntem in incercari trebuie sa ne prindem de Hristos, exact asa cum a facut Petru. Si incepand cu aceasta putem sa suportam totul. Dar daca nu ne prindem de Hristos, suntem ca Petru care se scufunda, si daca suntem complet scufundati [nu mai avem scapare].
In incercari mai beneficiem de asemeni si de rugaciunile din Biserica. Poate cunoasteti pe unul dintre apropiatii vostri care este in incercari. Ei bine, rugati-va pentru el. Rugati-va pentru cei care sufera, cei care au probleme de sanatate, probleme la locul de munca, etc. Trebuie sa va exersati “unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos sa o dam“.
Va amintit de paraliticul care a fost coborat pe patul sau la Hristos de catre prietenii sai. Era multa lume, erau obstacole. Ei, cine sunt acestia care il aduc la Hristos? Prietenii sunteti voi, cei ce cunosteti pe cineva cu probleme in parohie. El e la pamant. Si voi, prietenii lui, il veti purta in rugaciune – acesta este patul lui, este pomelnicul pe care il puneti pe prietenul vostru, si il aduceti la picioarele Domnului, depasind obstacolele. Pentru ca uneori un om care trebuie sa se descurce singur, sa razbata prin lume, cateodata trebuie sa dea cu coatele. Cel paralizat nu poate.
Deci asta este o modalitate de a creea o unitate inte voi: rugati-va unii pentru altii. E usor sa sti intr-o parohie cine se gaseste in suferinta. Sunt totusi unii oameni care nu vor sa vorbeasca, sunt discreti, sau au o anumita retinere. Asa ca aveti un pomelnic cu toti, cu numele fiecaruia, chair daca este numeros, dar nu e grav, ci din contra.
– Hristos in Ghetsimani a spus “de este posibil indeparteaza acest pahar de la Mine” [cf. Marcu 14, 36]. Cum se poate explica aceasta?
Este adevarat ca asa a spus, dar nu trebuie uitata ca El este Dumnezeu adevarat si om adevarat. Omul, cel care a avut sete, cel care a plans in fata lui Lazar, [cel care a avut aceste patimi omenesti nepacatoase] a spus asta, iar ca Dumnezeu a fost tot timpul in sanul Sfintei Treimi. Dar aici este firea omeneasca care, nu numai ca a avut aceasta angoasa in fata mortii care i-a fost data, dar la Ghetsimani, in Gradina Maslinilor, Hristos poarta asupra Lui toate suferintele noastre, pana acolo incat asudeaza sange. Adica tot ceea ce suferiti, tot ceea ce noi suferim, toate aceste suferinte ale lumii, care sunt absolut de neinteles, suferinta copiilor de exemplu, [sunt purtate de Hristos]. Suferinta nu o vom explica, astfel este lumea cazuta. Inocentul, cu un mare I, a purtat toate acestea la Ghetsimani. La Ghetsimani este intalnirea suferintei umane cu puterea divina, dar care accepta si poarta toate acestea. Suferinta este de neinteles fara Ghetsimani, fara suferinta lui Hristos, si fara ceea ce a suportat in mod voluntar, si care este propia noastra suferinta. El asuma pana intr-acolo incat se lasa in mod voit rastignit pe cruce, si binecuvinteaza, in momentul extrem al durerii, se roaga: “Iarta-le lor!“. Este o rugaciune pe care Domnul o adreseaza pentru persecutorii sai.”
[…]
