„Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci [troiţa] se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic.” (Nicolae Iorga)

Numărul foarte mare de cruci şi troiţe care umplu drumurile satelor noastre vădesc cinstirea deosebită pe care a acordat-o mereu ţăranul român principalului semn creştin. În vremurile vitrege care s-au abătut peste el de-a lungul istoriei, poporul român, format, în măsură covârşitoare, din ţărani, ar fi fost sortit dispariţiei dacă nu ar fi rămas tare în credinţa sa.

Ţăranul român, făuritor şi păstrător al fondului nostru spiritual şi identitar, este cel care ni i-a dat pe marii noştri intelectuali şi sfinţi, dar şi pe marii noştri ostaşi eroi, cel care a îndurat jertfelnic vitregiile istoriei purtându-şi cu demnitate crucea, până la sacrificiul total, pentru a duce neamul mai departe. Suntem, astfel, datori să ne întoarcem către ţăran, având întipărit în inimi îndemnul lui Horia Bernea: „Iubiţi ţăranul român, care este purtătorul crucii!” şi avertismentul unui mare înţelept al poporului român, care spunea: „Vai lumii aceleia care şi-a pierdut ţăranii! ”.

Viaţa ţăranului şi locurile în care se derula existenţa sa cotidiană erau impregnate de credinţă; el se însoţea de însemnele credinţei sale în întregul spaţiu al vieţii săteşti, pe care îl dorea sacralizat. Cum am văzut într-un articol anterior, spaţiul era, pentru el, infuzat de însuşiri spirituale, purta amprenta sufletului sau. Mulţi călători străini şi-au mărturisit deseori uimirea de a vedea pe drumurile ţării noastre atât de multe troiţe, mai multe decât în alte părţi.

Locurile unde sunt amplasate de obicei crucile sunt vetrele săteşti (în centrul aşezărilor), întretăierile de drumuri, hotarele (la ieşirea şi intrarea din sate), fântânile, capetele de pod. Prezenţa troițelor (şi, anterior acestora, a coloanelor cerului – despre care vom vorbi într-un viitor articol) în centrul aşezărilor indică nevoia comunităţilor de a intra, chiar de la stabilirea aşezării, în comuniune cu cerul (sacralitatea) prin această punte de legătură cu înălţimile, pentru a beneficia de ocrotirea şi sprijinul divin [1].

În credinţa populară, trebuiau construite troiţe şi la răscruci pentru ca drumeţul care se opreşte, se închină şi rosteşte o rugăciune în faţa ei, să apuce pe drumul cel bun, sub călăuzirea Domnului. Vorbind despre importantă prezenţei troitelor la întretăiere de drumuri, părintele Romeo Ene referentul cultural al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei (în judeţul Buzău se găsesc cele mai vechi troiţe), arată că „troiţele sunt aşezate la bifurcaţia unor drumuri, la răscruce, pentru că diavolul ne ispiteşte mai ales în momentele de cumpănă, în cele în care suntem nehotărâţi şi trebuie să luăm o decizie importantă, îndemnându-ne să ne abatem de la calea cea dreapta şi să apucăm pe căi greşite.

La fel ca atunci când se întâmplă ca, mergând pe un drum care se bifurcă, să trebuiască să alegem, calea cea adevărată care ne poartă spre Viaţă este calea arătată de troiţă. Ea este aşezată întotdeauna pe partea drumului principal, mai bătătorit, mai luminos, mai sigur. (…) Prin Sfânta Cruce ne-a venit izbăvirea şi ea trebuie să ne călăuzească viaţă până la mormânt.” [2]

Troiţele erau construite pe partea dinspre răsărit a drumurilor, cu spatele la soare, pentru ca oamenii care se închină să fie mereu cu faţa către răsărit. La intersecţii, precum şi la ieşirile şi intrările din sate, se întâlnesc şi troiţe cu faţă dublă [3], pentru ca omul care iese din spaţiul familiar să se închine şi să rostească o rugăciune pentru sprijin, iar la întoarcere să spună o rugăciune de mulţumire pentru ajutorul dat. Hotarele, ca şi răscrucile, erau considerate locuri periculoase, de aceea trebuiau purificate şi aparate.

La fântâni erau aşezate fiindcă apa, ca sursă a vieţii, trebuia însoţită de acest semn sfintitor; călătorul care face un popas pentru a bea apă din fântână şi a-şi înviora trupul obosit de drum, simte nevoia să-şi învioreze şi sufletul, printr-o rugăciune. Ţăranul nu poate poposi oriunde, fiindcă pentru el existau locuri bune şi locuri rele [4], iar popasul înseamnă şi răgaz sufletesc.

Potrivit lui I. Oprişan, lângă fântâni era obligatorie construirea de troiţe, dar şi plantarea unor pomi fructiferi sau a unor arbori cu o anumită încărcătură simbolică în vechea lume a satului (brazi, stejari, sălcii), care umbresc locul şi care prelungesc, de fapt, ca un semn al comunicării cu înălţimile, axul reprezentat de fântână. Sunt frecvent prezente în spaţiul sătesc troiţele-fântână, deşi numite simplu „puţuri” sau „fântâni”, închise în încăperi ca nişte mici capele, cu pereţii împodobiţi de icoane sau de picturi murale interioare şi exterioare.

Troiţele mai sunt ridicate în locurile unde a murit cineva năprasnic (unde „i-a ieşit sufletul”), în locurile considerate bântuite, pentru a fi liniştite spiritele, precum şi în zonele unde se întâmplă des accidente. Mai apar pe înălţimi, lângă porţiunile de drum periculoase, sau acolo unde s-a petrecut o salvare miraculoasă de la moarte, fiind construite în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu. [5]

O troiţă nu se putea ridica însă fără oficierea de către preotul satului a unei slujbe de sfinţire. Sfinţirea troiţei se săvârseste sâmbăta, duminica sau în zi de sărbătoare, moment în care se stabileşte şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual. Rugăciunea rostită de preot are puterea de a alunga spiritele rele şi de a purifica locul unde este amplasată troiţa: „Trimite acum harul Preasfântului Tău Duh peste acest semn al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi (…). Și tuturor celor ce se vor închina Ţie, înaintea semnului acestuia, şi rugăciuni vor aduce, să le fii milostiv ascultător şi îndurat implinitor al tuturor cererilor celor către mântuire”. În unele zone, în ziua de hram a localităţii, după încheierea slujbei la biserică, se face un pelerinaj la troiţe, unde sunt pomeniţi morţii şi eroii.

Cruci la răscruci, răstigniri, icoane, rugi. Troiţa în diverse zone ale ţării

Troiţele, al căror nume provine din slavul „trojka” (slavii care îi priveau pe strămoşii noştri făcându-şi semnul sfintei cruci în faţa arhetroitelor – crucile şi icoanele puse la răspântii, deasupra porţilor şi a caselor, practică apărută la noi încă din secolul al IV-lea [6] – le-au numit astfel, asociindu-le cu Sfânta Treime, căreia i se aduceau închinăciunile) poartă diverse denumiri, în funcţie de regiune. În nordul Moldovei, sunt numite „cruci la răscruci”, în Maramureş, „răstigniri”, în Vâlcea, „icoane”, în ţinutul Pădurenilor, „rugi”, în Transilvania şi Oltenia, „cruci”, în documentele mai vechi, lemne [7].

Cele mai simple cruci din lemn sunt cele săpate direct în trunchiuri de copaci netezite pe două laturi sau cele construite din două lemne încrucişate, piciorul fiind mai înalt. Braţele scurte sunt acoperite cu două scânduri, ca două aripi, pentru a fi ferite de intemperii, acoperişul troiţei semnificând, potrivit etnologilor, atât coborârea, cât şi înălţarea sufletului.

Tradiţia troitelor a fost mai puternică şi s-a menţinut mai ales în zonele submontane, mai ferite de influenţele străine. Potrivit lui I. Oprişan – singurul care a iniţiat până acum un studiu mai de amploare pe această temă –, nu întâlnim, pe teritoriul ţării noastre, troiţe de piatră mai vechi de perioada medievală a secolelor XIV-XV şi troiţe de lemn mai vechi de secolul al XVIII-lea, din cauza perisabilităţii materialului. Zonele unde s-a observat menţinerea unor forme străvechi sunt judeţele Buzău, Dâmboviţa, Olt, Vâlcea, Gorj şi Mehedinţi. Exemplarele cele mai vechi (cum sunt coloanele cerului de structura precreştină, care vor constitui subiectul altui articol) s-au păstrat în judeţul Buzău.

În alte zone profund tradiţionaliste precum Moldova de sub munte până în Bucovina, Maramureşul, Transilvania şi Banatul, predomină troiţele crucifixiale, mai puţin formele arhaice, care nu s-au mai menţinut decât izolat, potrivit aceluiaşi cercetător.

În judeţele Vâlcea, Argeş, Olt, Dâmboviţa este mai frecventă troiţa-icoană, cu diferite variante: de la icoana simplă şi iconostas, până la troiţele de tip pridvor. Specifice judeţelor Gorj şi, parţial, Mehedinţi, sunt troiţele-panou, cu contururi adesea antropomorfe, dar întâlnim aici şi troiţele-grătar, formate din cruci multiplicate. În aceste judeţe apar mai des şi crucile înscrise în arcuri de cerc. Albumul alcătuit de I. Oprişan mai prezintă troiţe-capelă şi troiţe în formă de bisericuţă, cu icoane pictate în interior şi (deseori) în exterior din judeţele Dâmboviţa, Argeş, Gorj.

Troiţele de incintă sunt dotate cu sfeşnice sau vase cu nisip pentru lumânări, sunt nelipsite candelele, care se aprind duminica şi în zilele de sărbătoare, uneori se găsesc şi o masă (cu vaze cu flori şi icoane) şi o bancă pentru odihnă. Aşa cum în trecut săpau „fântâni de pomană”, ţăranii îşi dau osteneala să ridice troiţe pentru a face un bine şi pentru ispăşirea propriilor păcate.

În Gorj s-au păstrat stâlpii arhaici de mormânt, diferenţiaţi pe sexe, şi o multitudine de cruci (de apă, de punte, de jurământ, de pomenire), în legătură directă cu troiţele (I. Oprișan). Aici s-a înfiinţat şi Muzeul Crucilor de Lemn. Ne vom referi mai pe larg, puţin mai jos, la crucile şi troiţele din această zonă, unde se remarcă o aglomerare neobişnuită de cruci în jurul bisericilor şi al cimitirelor, dar şi pe copaci, pe troiţe vechi, lângă surse de apă etc. (zone în care acest fenomen pare la fel de intens sunt Vâlcea, Olt şi Argeş).

În sudul Transilvaniei, în judeţele Hunedoara, Sibiu şi Braşov, s-au păstrat troiţele pergola/baldachin, adăpostind cruci de piatră pictate cu răstigniri [8]. În Apuseni, datorită şcolii de pietrari de la Ţebea, sunt prezente mai ales cruci monumentale de piatră, sculptate şi pictate, unele de la începutul secolului al XIX-lea, şi troiţe de lemn în formă de „T”, cu acoperişuri conice, care au în vârf o cruce, adesea suprapuse (formă care ne trimite cu gândul la simbolul pomului vieţii, despre care vom vorbi într-un articol viitor). Formă de „T” s-a menţinut de la stâlpii arhaici cunoscuţi sub denumirea de „coloane ale cerului”, simbolizând suportul terestru pe care se sprijină cerul.

Maramureşul se remarcă, potrivit cercetătorului I. Oprişan, prin troiţe-cruci de lemn înscrise în cerc („roata valahă”), cu braţele depăşind limita cercului, şi prin cruci arhaice de piatră de influenţă celtică.

Motive ornamentale pe troiţe. Valoarea artistică a troitelor

Motivele ornamentale de pe troiţele din lemn şi piatră sunt mai ales geometrice, trimiţând la cultul solar (majoritatea se găsesc şi pe porţile ţărăneşti): cercuri concentrice, rozete, cruci cu laturile egale sau îndoite în formă de elice, triunghiuri cu vârful în sus (semn al focului), romburi, pătrate, linii în zigzag; sau motive care trimit la cultul uranic-celest: săgeata, arborele, unghiurile singulare sau paralele, coarnele (simbol al lunii) [9]. Alte motive importante sunt funia răsucită sau împletită – formând noduri sau cruci înscrise în cerc – şi spirala, simboluri reprezentând aspiraţia spre infinit; mai sunt prezente motive vegetale (frunze, flori, tulpini), legate de simbolul pomului vieţii.

Pe troiţele cu iconografie sunt înfăţişate scene din viaţa lui Iisus, Sfânta Treime, Fecioara Maria şi, în general, sfinţi care sunt patronii ctitorului şi ai membrilor familiei acestuia. Mai frecvent sunt reprezentaţi arhanghelii Mihail şi Gavril şi cei patru evanghelişti, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sf. Ilie, muceniţele Ecaterina, Paraschiva şi Filfoteia, mai sunt ilustrate scenele Judecăţii de Apoi, imaginea raiului şi a iadului, istorisiri biblice (mai ales despre Adam şi Ea, redate în partea de jos a troiţelor, sub icoanele de sfinţi) [10]. Pe lângă icoanele cu sfinţi şi scene biblice, mai sunt pictate pe unele troiţe portrete de ctitori.

Un detaliu care atrage atenţia în legătură cu troiţele româneşti este că ele redau învăţăturile creştine într-un mod propriu românesc, integrându-le viziunii populare autohtone asupra lumii şi vieţii. Adam şi Eva sunt prezentaţi în straie populare româneşti, Eva este ilustrată torcând, Adam ară sau sapă. Crucea cu imaginea răstignirii lui Iisus este împodobită cu ştergare cusute cu motive populare, cu cununi de spice sau de sânziene şi cu oale de lut pictate [11].

Acest aspect se explică prin faptul că la noi lumea spirituală apare umanizată, Dumnezeu este perceput existând aproape de oameni, chiar printre oameni, un Dumnezeu care stă la masă cu oamenii. Aceasta este, potrivit lui Dumitru Stăniloae, trăsătura esenţială a creştinismului autohton faţă de cel athonit sau cel rusesc. „Un Dumnezeu care se apropie de imaginea oamenilor este un Dumnezeu care se adresează inimii”, scrie D. Stăniloae [12]. Şi din colindele româneşti se simte o familiaritate plină de afecţiune faţă de Dumnezeu (în colinde auzim deseori expresia „Dumnezeu draguțu”), care nu este, pentru ţăranul român, un Stăpân aspru şi distant, ci un Părinte iubitor. (De altfel, şi vechile simboluri solare capătă uneori o formă antropomorfă, reflectând însuşirile umane pe care credinţa populară i le atribuia astrului solar.)

Pe crucile de piatră apar deseori medalioane având înscrise în ele însemnele IS, HS, NI, KA – „Iisus (IS) Hristos (HR) Învinge (NIKA)” –, încadrate uneori de motive astrale (soarele şi luna, stele) sau de elemente florale stilizate. Pe fața principală a crucii de piatră este trasat un chenar care subliniază forma crucii. Crucile vechi din piatră sunt simple, sobre şi masive, iar cele sculptate în relief sunt specifice mai ales mănăstirilor şi ctitoriilor domneşti.

Uneori, crucea de piatră, legată de mănăstiri şi ctitorii, este îmbrăcată în decoraţii asemeni unei dantele fine, amintind de cele care acoperă în mod minunat suprafeţele mănăstirilor Trei Ierarhi sau Curtea de Argeş.

În cadrul troiţelor, atât de variate ca structura şi formă artistică, se întâlnesc mai multe arte, astfel că acest monument atât de preţuit de ţărani devine o „sinteză a artelor” [13]. După cum arată I. Oprișan, își aduc contribuția arhitectura peisagistică (încadrarea în spaţiu a artefactelor), sculptura, pictura murală, artele textile (ştergare, fete de masă, chiar covoare şi lăicere), creaţii poetice. Principalul meşteşug rămâne însă sculptura, artă în care poporul român şi-a dovedit iscusinţa deosebită încă din vremea dacilor. „Ca o replică la adagiul «românul s-a născut poet», s-ar putea afirma la fel de bine că el s-a născut şi sculptor, într-atât de uşor se modelează lemnul în mâna lui şi într-atât îi umplu ambianţa formele sculptate”, constată, pe bună dreptate, I. Oprişan. Adesea, ne încântă ochii elemente de sculptură îmbinate cu ornamente traforate, formând o minunată dantelărie, fără să dea însă impresia de încărcare, artistul popular menţinând cu măiestrie cumpăna între plinuri şi goluri. Arta ţărănească respiră armonie, echilibru şi simplitate.

Troiță din 1863, de o deosebită valoare artistică. Valea Lupșii, jud. Alba

Ctitori de troiţe

Îndeosebi monumente din piatră (mai durabile, dar mai costisitoare) au fost ctitorite iniţial de domnitori şi de nobili, pentru a marca evenimente istorice (în memoria unor eroi ai neamului), a înştiinţa oamenii cu privire la anumite legi sau porunci domneşti sau în cinstea unor donatori sau familii cu rol social important [14]. Din secolul al XVIII-lea, au început să apară ctitori şi de condiţie socială mai modestă. Înălţarea unei troiţe îi conferea ctitorului un prestigiu social aproape la fel de mare că în cazul ctitoriei de biserici sau fântâni. Troiţele şi crucile din lemn au fost însă, de regulă, ctitorite de poporul simplu. Dacă mănăstirile şi bisericile româneşti vechi sunt legate de numele unor domnitori sau boieri, majoritatea crucilor care împânzesc drumurile rurale sunt „expresia vieţii anonime a satelor” [15].

Troiţa, biserică în miniatură şi semn al rezistenţei poporului român

Dacă nu putea ridica singur o biserica, ţăranul simţea nevoia sufletească să construiască o cruce, pentru ca omul, pornit în drumeţie, să nu rămână singur în călătoria să. Troiţa este o biserică în miniatură. Am putea spune că, în pofida multelor silnicii la care a fost supus de-a lungul istoriei acest popor, troiţa românească se ridică neînfrântă, ca un semn al credinţei nestrămutate, dar şi al rezistenţei strămoşilor noştri. Mai ales în zonele expuse invaziilor străine (zona dunăreană fiind cea mai afectată), nu se puteau dura biserici, credincioşii retrăgându-se în munţi şi pustietăţi sau prin locuri ferite, în păduri, unde ridicau o troiţă. După cum aflăm de la Nicolae Iorga, „Pe timpurile mai vechi decât domniile noastre, până şi bisericile de lemn erau foarte rare. Atunci, în jurul unei astfel de cruci se făcea toată slujba. Ea înlocuia biserica, o rezuma în ce avea mai caracteristic” [16]. Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, autorul remarcabilului studiu Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, spune că poporul român, aşezat în calea altora, a rezistat în faţa mării slave fiindcă s-a legat temeinic, sufleteşte şi trupeşte, de Crucea lui Hristos [17]. Nimic altceva nu poate explica acest miracol al rezistenţei sale.

Fenomen unic în lume: „Invazia” de cruci din Gorj

În Gorj a fost înfiinţat, în satul Maceșu, Muzeul Crucilor de Lemn, unic în Europa, care adăposteşte cruci de toate formele, pictate naiv, specifice zonei. Aici, ca şi în alte zone apropiate (Vâlcea, Olt, Argeş), există obiceiul ca membrii familiei unei persoane decedate să sape sau să repare o fântână, lângă care, în a patruzecea zi de la moartea celui drag, pun „crucea de apă” (pentru spălarea de păcate a sufletului). Tot în această zi se aşează, alături de crucea obişnuită, o troiţă la groapă („crucea de căpătai”, menită să îl protejeze în lumea de dincolo) şi îi pregătesc „crucea de punte” sau „de trecere” (pe care o pun la o punte peste o apă sau peste un şanţ), pentru ca sufletul să treacă mai uşor vămile văzduhului [18]. Deseori sunt aşezate şi la porţile caselor cruci pentru pomenirea morţilor.

O importanţă deosebită o au în Gorj „crucile de jurământ”, care se pun la răscruce de drumuri, în copaci, „să fie mai sus, spre Dumnezeu şi Răi”, cum spune un localnic [19], sau pe gardurile bisericii sau ale cimitirului. Ele se mai fixează pe troiţele vechi sau chiar pe alte cruci (de apă, de punte etc.). Au menirea de a-i uşura „judeţul de apoi” celui plecat din această lume, de a atrage îndurarea divină faţă de el pentru a-i fi iertate jurămintele neţinute, mărturiile false etc. „Pe noi aşa ne-au învăţat bătrânii, să facem crucile astea din lemn şi să le punem pe marginea drumului, la răscruce de drumuri sau în copaci. Se jură strâmb unii oameni şi trebuie ca ei să fie dezlegaţi de acest jurământ. Sunt obiceiuri din moşi-strămoşi, pe care noi le respectăm”, explică un localnic din Vladimir [20]. Şi aceste cruci sunt puse după 40 de zile, când preotul vine să le sfinţească.

Cu cât sunt închinate mai multe cruci celui adormit, cu atât se crede că îi sunt mai uşor iertate păcatele şi că se va linişti mai repede. Uneori troiţa, gardul, copacul sunt înţesate de nenumărate cruci de apă, de jurământ, de pomenire etc., după cum putem vedea şi în fotografii (în imagine: troiţă-grătar „invadată” de cruci).

Culorile crucilor din copaci sunt foarte vii, simbolizând viaţa,  ceea ce reflectă credinţa ţăranilor că viaţa nu se sfârşeşte pe pământ. Aceste culori vii ne fascinează şi la Cimitirul Vesel din Săpânţa, Maramureş. De altfel, troiţele care se găsesc în cimitirele din partea sudică a judeţelor Olt, Dolj, Mehedinţi, deşi nemediatizate, fac concurenţă cu cele din Cimitirul Vesel [21]. La noi, în cimitirele de la sate nu domneşte atmosfera sumbră pe care o simţim deseori în cimitirele citadine. Poporul român manifestă o seninătate în fața morţii (o atitudine veselă în faţa morţii o aveau şi dacii, care credeau în existenţa sufletului după moarte).

Irina Bazon, Tezaur Românesc, sursa: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tezaur-romanesc/19808-troita-biserica-miniatura

Note:
[1] Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003, pp. XV-XVI.
[2] Eugenia Golub, „Troiţele arată mereu calea dreaptă”, Ziarul Lumina,http://www.ziarullumina.ro/articole;1406;1;46767;0;Troitele-arata-mereu-calea-dreapta.html.
[3] I. Oprișan, op. cit., p. XX.
[4] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 151.
[5] I. Oprișan, op. cit., p. XVII.
[6] Mircea Cristian Pricop, Troiţele – frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licența, București, 2004.
[7] I. Oprișan, op. cit., p. XII.
[8] Ibidem, p. XIV.
[9] Ibidem, p. XLIII.
[10] Ibidem, pp. XLIV-XLV.
[11] Ibidem, p. XI.
[12] Dumitru Stăniloae, „De ce suntem ortodocși”, în Teologie și viață, serie nouă, anul I (LXVII), nr. 4-8, aprilie-august, 1991, pp. 15-27.
[13] I. Oprișan, op. cit., p. XL.
[14] Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, op. cit.
[15] Ernest Bernea, op. cit., p. 150.
[16] Citatul din Nicolae Iorga este extras din motto-ul lucrării Troiţe româneşti. O tipologie.
[17] Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, Conservarea troiţelor româneşti – o necesitate culturalăhttp://theodialogia.blogspot.ro/2009/06/conservarea-troitelor-romanesti-o.html.
[18] Denisa Oprișor, Gorjul, capitala crucilor de lemn, www.impactingorj.com, decembrie 2011; si I. Oprișan, op. cit., p. XXXIV.
[19] Mihaela Floroiu, Crucile de jurământ sau casa sufletelor plecate, Gazeta de Sud, anul 17, 01 martie 2012 (http://www.gds.ro/Actualitate/2012-03-01/Crucile+de+juramant+sau+casa+sufletelor+plecate).
[20] Ibidem.
[21] I. Oprișan, op. cit., p. XIV.

Sursele și descrierea fotografiilor:
Foto 1: Kurt Hielscher, album de fotografie: România anilor ’30.
Foto 2 : Troițe din Făgăraș, Kurt Hielscher, album de fotografie: România anilor ’30.
Foto 3: Troiță-icoană la fântână, loc. Costești, jud. Vâlcea. Gravură de A. Kaindl (cca 1900), Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de stampe (Ioan Oprișan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, București, 2003, p. 34).
Foto 4: Cruce de lemn, Valea Largă, jud. Mureș (http://www.crestinortodox.ro/liturgica/locasurile-cult/troitele-romanesti-118563.html)
Foto 5: Troiță-icoană veche (cu Sfinții Brâncoveni), Gorunești, com. Slătioara, jud. Vâlcea (Ioan Oprișan, op. cit., p. 117).
Foto 6: Troiță-grătar, Curțișoara, Jud. Gorj (Kurt Hielscher, album de fotografie: România anilor ’30)
Foto 7: Troiță cu baldachin din zidărie de cărămidă, loc. Ludoș, jud. Sibiu.
Foto 8: Troiță în formă de „T”, supraetajată, închipuind pomul vieții (Kurt Hielscher, album de fotografie: România anilor ’30).
Foto 9: Troiță-cruce de lemn înscrisă în cerc, Maramureș (Al. Bădăuţă, Images Roumaines – 190 heliogravuri, Bucureşti, Editura Adeverul,1932); cruce arhaică de piatră de influenţă celtică, loc. Urmeniș, Maramureș.
Foto 10: Cruce din lemn la Mănăstirea Bârsana, Maramureș; și troiță sculptată de Florin Stuparu, daruită Mănăstirii de maici de la Paltin, Petru Voda.
Foto 11: Motive iconografice și icoane care apar (fixate sau pictate direct) pe troițe. Maica Domnului îndurerată, Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, Sfântul Gheorghe. Icoane pe sticlă, sec. XIX, Muzeul Țăranului Român.
Foto 12: Troiță cu imaginea răstignirii lui Iisus, împodobită cu ştergare cusute cu motive populare, Frumușița, jud. Galați (Ioan Oprișan, op. cit., p. 68).
Foto 13: Cruce veche de piatră, autor fotografie: Adrian Petrișor.
Foto 14: Cruce de piatră, Mănăstirea Curtea de Arges (http://ro.m.wikipedia.org/wiki/Fisier:Cruce_de_piatra_din_interiorul_Manastirii_Curtea_de_Arges,_jud._Arges_,_Romania_.jpg).
Foto 15: Troiță din 1863, Valea Lupșii, jud. Alba (Ioan Oprișan, op. cit.).
Foto 16: Cruci de jurământ urcate în copaci, loc. Groșerea, com. Aninoasa, jud. Gorj (Ioan Oprișan, op. cit., p. 182).
Foto 17: Troiță-grătar peste care s-au fixat cruci de jurământ și de apă. Com. Costești, jud. Gorj (Ioan Oprișan, op. cit., p. 100).