„Apoi a făcut Dumnezeu lui Adam şi femeii îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat”

În episodul izgonirii lui Adam din Rai există un moment enigmatic şi greu de tâlcuit. După căderea în păcatul neascultării, Dumnezeu le face primilor oameni îmbrăcăminte din piele. „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat” (Facerea 3, 21). În cele ce urmează ne-am propus să  vorbim despre semnificaţia hainelor de piele.

Pentru a înţelege mai bine acest moment, propunem să prezentăm pe scurt evenimentele relatate de dreptul Moise în capitolele 2 şi 3 ale cărţii Facerea, evenimente care au legătură cu semnificaţia „hainelor de piele”: Adam şi cu Eva erau amândoi goi şi nu se ruşinau (Fc. 2, 25); Adam şi Eva nesocotesc porunca lui Dumnezeu şi mănâncă din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fc. 3, 6); Adam şi Eva şi-au acoperit trupurile cu veşminte din frunze (Fc. 3, 7); Adam şi Eva se ascund de Dumnezeu din cauza ruşinii pentru goliciunea lui (Fc. 3, 8-10); Dumnezeu anunţă pedeapsa pentru păcatul oamenilor (Fc. 3, 16-19); Dumnezeu face haine de piele şi îi îmbracă pe primii oameni, încetând deci să mai fie goi (Fc. 3, 21). Din această înşiruire de evenimente vedem că este un timp când Adam şi Eva erau goi, dar nu se ruşinau, intervine apoi păcatul neascultării, după care goliciunea trupurilor lui Adam şi Eva este de nesuportat. Ei se ruşinează şi încearcă să se acopere cu frunze. Dumnezeu însuşi le lucrează cu „mâna sa” haine de piele pentru bărbat şi femeie. Ce ar putea fi aceste haine de piele? Dacă mergem la înţelesul imediat al textului, ele sunt un fel de acoperăminte sau veşminte rudimentare făcute din pielea unui animal. Cuvântul evreiesc kathoneth, care desemnează hainele de piele, se referă la o haină lungă, asemenea unei tunici, care se întinde de la umeri până la genunchi. Şi în alte locuri este pomenită o astfel de haină. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă” (Fc. 37, 3). „Apoi a luat Rebecca haina cea mai frumoasă a lui Isav, fiul ei cel mai mare, care era la ea în casă, şi a îmbrăcat pe Iacov, fiul cel mai mic; iar cu pielea iezilor a înfăşurat braţele şi părţile goale ale gâtului lui” (Fc. 27, 15-16). În aceste două locuri din Vechiul Testament,  kathoneth -ul de la Facerea cap. 3, hainele de piele făcute de Dumnezeu corespund cu haina pe care Rebecca a pus-o pe umerii lui Iacov sau cu haina pe care Iacov-Israel a dat-o lui Iosif.

Haina ca o binecuvântare şi moştenire

Remarcăm că haina nu era doar un accesoriu vestimentar, ci ea semnifica o moştenire pe care părintele o lăsa fiului. Vedem în cazul lui Isav şi a lui Iacov că haina este asimilată binecuvântării pe care Isaac o transmite fiilor săi. Revenind la episodul de la Facerea cap. 3, hainele de piele pe care Dumnezeu le dă primilor oameni semnifică într-un fel şi o binecuvântare a Creatorului, şi o moştenire pe care primii oameni, la rândul lor, o vor transmite fiilor lor. Aşa cum Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni pentru a nu fi goi, şi deci vulnerabili intemperiilor şi naturii care le era potrivnică – „blestemat va fi pământul pentru tine!… spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului” (Fc. 3, 17-18) – la rândul lor patriarhii poporului ales au dat haina de preţ fiilor lor ca o moştenire şi binecuvântare. Haina are în acest context semnificaţia unui început bun, unui bun start în viaţă, unui ajutor la început de drum. Dumnezeu este primul care oferă acest ajutor primilor oameni, iar ulterior această imagine este reprodusă de fiecare om în parte, în interiorul familiei lui.

Pogorământ din partea Creatorului

Pe lângă acest aspect pozitiv, tradiţia bisericească a păstrat şi un aspect negativ al hainelor de piele. Ele apar în urma căderii în păcat a primilor oameni şi sunt un pogorământ din partea Creatorului. Hainele de piele sunt făcute de Dumnezeu, dar pentru ele a trebuit să moară un animal. Pentru prima dată apare în lume ideea sacrificiului, numai că, în această ipostază, Dumnezeu este cel care sacrifică una din creaturile sale pentru om. În acest episod vedem că primul sacrificiu sângeros a fost făcut de Dumnezeu pentru ca primii oameni să aibă cu ce să-şi acopere trupurile. La Levitic 7, 8 se spune: „Când preotul aduce jertfa arderii de tot cuiva, pielea jertfei aduse va fi a preotului”, arătând că în cadrul jertfei pielea animalului avea un rol special. Era dăruită preotului pentru fabricarea veşmintelor cultice sau pentru a fi folosită în diferite alte moduri la templu. La Ieşirea 26, 14 se arată că la acoperirea cortului sfânt s-au folosit pieile jertfelor: „După aceea să faci cortului un acoperiş de piei roşii de berbec şi încă un acoperiş de piei de viţel pe deasupra”. Hainele de piele semnifică în cazul primilor oameni pierderea inocenţei primordiale, pierderea harului şi a înţelepciunii, precum şi un mod de vieţuire specific Raiului. Hainele de piele arată pierderea adevăratei vieţi, şi implicit apariţia unui compromis în existenţa omului, un compromis, sau o a doua natură, cu care omul este înveşmântat pentru a supravieţui în lumea creată.  „De veşmântul cel de Dumnezeu ţesut m-am dezbrăcat eu, ticălosul, prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Şi m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin şi cu haina de piele; căci m-am osândit a mânca prin sudori pâinea cu muncă; şi pământul a fost blestemat să-mi rodească spini şi pălămidă. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăşi adu-mă în Rai” (cântare la slujba Vecerniei din Duminica izgonirii lui Adam din Rai).

Goliciunea a fost ascunsă cu „piei moarte”

În interpretarea Sfinţilor Părinţi, hainele de piele exprimă viaţa biologică a omului şi mortalitatea naturii alterate de după păcat. Teologul grec Panayotis Nellas a acordat o atenţie deosebită „hainelor de piele” în lucrarea sa „Omul, animal îndumnezeit”. El a arătat că hainele de piele sunt mortalitatea biologică (nekrotes) care a devenit a doua natură a omului de după cădere. Ideea că mortalitatea „înveşmântează” după cădere natura omului este exprimată şi de Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune, citat de teologul grec, că Adam „şi-a ascuns goliciunea de jur împrejur cu piei moarte” (nekron dermates). Această nouă stare schimbă pentru omul căzut viaţa în supravieţuire, iar valoarea principală a vieţii lui nu mai este comuniunea, ci salvarea individuală. Misterul „hainelor de piele” nu poate fi înţeles fără persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a asumat „hainele de piele” ale naturii umane, adică mortalitatea şi stricăciunea omului căzut, dar le-a supus voii lui Dumnezeu. Voinţa naturală a omului a supus-o voinţei divine, şi „hainele de piele” devin mijlocul prin care omul este transformat. Folosindu-se de moarte, Hristos schimbă „hainele de piele” ale naturii sale umane într-o nouă realitate, o realitate hari-că, îndumnezeită. În Hristos vedem că destinul „hainelor de piele” nu este moartea, ci învierea.

*Articol semnat de Marius Nedelcu, Ziarul Lumina, 16 martie 2013