Slujba sărbătorii Naşterii Domnului cuprinde fragmente biblice şi cântări care transmit adevărul istorico-biblic al acestui unic şi dumnezeiesc eveniment, teologia întrupării şi naşterii suprafireşti a Mântuitorului, precum şi bucuria pe care trebuie să o simtă oamenii şi întreaga făptură cu acest prilej. În această privinţă, se poate vorbi de o coslujire prin cântare a făpturii văzute cu cea nevăzută, menită să reliefeze participarea întregii lumi la sărbătoarea care se apropie.

Catavasiile Crăciunului, alcătuite de Sfântul cuvios Cosma Melodul, ne introduc în atmosfera de bucurie şi exaltare specifică acestei sărbători a înnoirii firii noastre. Prima catavasie, alcătuită din cuvintele rostite de Sfântul Grigorie Teologul la sărbătoarea Naşterii Domnului, ne cheamă, prin glasul Bisericii, să preaslăvim pe Hristos, punându-ne înainte imaginea covârşitoare a venirii Împăratului cerului şi al pământului, Căruia se cuvine să I se închine întrega creaţie:

“Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie lăudaţi-L popoare că S-a preaslăvit”.

Textul de mai sus reliefează atotprezenţa şi maiestatea Fiului lui Dumnezeu, Care, deşi Se naşte pe pământ, unindu-Se cu noi prin umanitatea luată din Pururea Fecioara Maria, rămâne în cer unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Făcându-Se Om asemenea nouă, dar fiind în acelaşi timp Dumnezeu, El ne-a dăruit harul care ne îndumnezeieşte pe toţi. De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu Om, pentru ca omul să se îndumnezeiască, adică să devină Dumnezeu prin har.

Mântuitorul Hristos coboară din cer pe pământ ca să ne împace cu Dumnezeu Tatăl şi să ne tragă la Sine, pentru a fi uniţi pe deplin şi în veşnicie cu Preasfânta Treime.

A treia catavasie ne înfăţişează modul celor două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu: fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci, iar mai pe urmă (în timp s.n.) din Fecioară întrupat fără sămânţă, adică de la Duhul Sfânt, aşa cum îi descoperă arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria, prin cuvintele: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea, şi Pruncul ce se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca I, 35).”

Hristos Domnul – împlinirea profeţiilor şi a prefigurărilor vechi-testamentare

Vechiul Testament este bogat în profeţii şi evenimente în care personajele au o încărcătură tipologică, prefigurând naşterea trupească suprafirească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria şi multe alte aspecte legate de lucrarea Sa mântuitoare. A patra catavasie Îl denumeşte pe Mântuitorul toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, fiindcă El este înfăţişat ca urmaş al împăratului şi profetului David, fiul lui Iesei Betleemitul.

Domnul Hristos S-a născut în Betleem, potrivit profeţiei (Miheia V, 1), cetate din care era şi David. Astfel, Dumnezeu îi încredinţează lui Hristos tronul lui David, strămoşul Său după trup, după cum aflăm din Sfânta Evanghelie după Luca: “Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia lui nu va avea sfârşit (Luca I, 32-33).”

Acest text biblic ne descoperă faptul că Hristos Se va naşte, pe linie genealogică din neamul şi din casa lui David, fiul lui Iesei, din care face parte şi Fecioara Maria, iar tronul şi sceptrul lui David sunt o prefigurare a regalităţii veşnice a Mântuitorului Hristos, urmaşul său.

Metafora muntele cel cu umbra deasă ne aduce aminte de muntele Sinai în care, urcând Moise pentru a primi de la Dumnezeu Legea, a văzut umbra deasă sau spatele lui Dumnezeu care preînchipuia umanitatea Mântuitorului luată din Fecioara Maria.

Născătoarea de Dumnezeu rămâne în veci Pururea Fecioară

Catavasiile a VI-a şi a VIII-a subliniază adevărul pururea-fecioriei Maicii Domnului, prin două secvenţe vechi-testamentare cu valoare tipologică. Cea dintâi ni-l înfăţişează pe profetul Iona, care, fiind înghiţit de un peşte uriaş, în pântecele căruia a stat trei zile, a fost scos afară nevătămat. Imnograful, prin insuflarea Duhului Sfânt, observă acest paralelism dintre întâmplarea petrecută cu profetul Iona şi naşterea lui Hristos din pântecele Fecioarei, zicând: Din pântece pe Iona, ca pe un prunc, l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit. Iar Cuvântul în Fecioară sălăşluindu-Se şi trup luând, a ieşit lăsând-o nestricată… Textul acesta subliniază faptul că naşterea după trup a lui Hristos S-a făcut păzind peceţile fecioriei Maicii Sale.

Cealaltă catavasie evocă episodul celor trei tineri evrei luaţi ostateci în Babilon, Anania, Azaria şi Misail, care au fost aruncaţi în cuptorul de foc şi au înălţat cântare de slavă lui Dumnezeu, nefiind vătămaţi în vreun fel de dogoarea focului. Şi de data aceasta melodul vede în episodul tinerilor o prefigurare a naşterii suprafireşti a lui Hristos, în timpul căreia Maica Sa a rămas nevătămată: Cuptorul cel răcorit a închipuit chipul minunii celei mai presus de fire; că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei în care a intrat.

Aşadar, după cum cei trei tineri au fost ocrotiţi de Dumnezeul Cel Viu şi Unul pe care ei L-au mărturisit şi L-au lăudat, tot astfel şi pântecele Fecioarei a fost ocrotit de focul Dumnezeirii, Fiul Său păzindu-o nevătămată.

Hristos Se face Învăţătorul şi Călăuzitorul nostru

Textul celei de-a V-a catavasii ne descoperă misiunea lui Hristos de călăuzitor al nostru spre lumina cunoştinţei de Dumnezeu; El este Îngerul sfatului celui mare al lui Dumnezeu, aceste cuvinte făcând aluzie la textul profetului Isaia IX, 5, care-L numeşte pe Domnul Hristos: “… Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.” De altfel, Mântuitorul avea să afirme despre Sine Însuşi: “Eu sunt lumina lumii.” (Ioan VIII, 12). Expresia lumina cunoştinţei poate fi întâlnită şi în troparul sărbătorii Crăciunului; această lumină a vieţii ne-a fost dăruită nouă de Dumnezeu Tatăl odată cu naşterea după trup a Fiului Său, lumină care risipeşte întunericul necunoştinţei, al stricăciunii şi al morţii.

Ultima catavasie, ca o încununare a canonului sărbătorii, vine să sublinieze centralitatea lui Hristos, pentru care peştera devine cer, Fecioara, scaun de heruvimi, iar ieslea, loc de sălăşluire. Taina întrupării şi naşterii după trup a Domnului este minunată, adică necuprinsă de mintea mărginită, este neobişnuită, adică nemaiîntâlnită şi improprie lumii văzute, înţeleasă ca realitate finită, totuşi posibilă datorită dumnezeieştii Sale smerenii sau pogorământului dumnezeiesc. De aceea, în mod paradoxal, spaţiul mărginit devine purtător în sine al Celui nemărginit, iar Fecioara Maria Îl cuprinde în pântece pe Cel Care ţine în mâinile Sale întreaga făptură.

Dacă ar fi să concluzionăm, am putea spune că textele catavasiilor cuprind în mod concentrat adevărul prezenţei şi unirii celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana Mântuitorului, precum şi faptul că unele evenimente şi profeţii ale Vechiului Testament au prevestit întruparea şi naşterea Sa trupească nestricată.

Cu alte cuvinte, Hristos este sensul şi împlinirea Vechiului Aşezământ, iar Fecioara Maria reprezintă scara cerească ce a unit cerul cu pământul, pe care Fiul Său a coborât, luând trup omenesc, pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu după har.

(Articol realizat de Pr. lect. dr. Zaharia Matei şi publicat în Ediţia din 22 decembrie 2012 a “Ziarului Lumina”)