Cuvântul părintelui Arhimandrit Zaharia Zacharou de la Essex

-Iaşi, 29 septembrie 2011-

Legăturile personale dintre oameni în lumina legăturii noastre cu Dumnezeu

Singurul cuvânt pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii sale este iubirea. Desigur iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru-totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc, ea nu este deloc iubire, ci doar o mişcare a patimii din noi înspre o altă persoană. Câtă vreme iubirea aceasta este stăpânită de patima iubirii trupeşti şi a egoismului, ea răvăşeşte sufletul şi îl face neputincios pe om în relaţia sa cu Dumnezeu şi prin urmare şi cu semenii săi. Şi iarăşi, când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii deoarece ea continuă să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare care ne pustiește trupul şi ne răneşte sufletul încât cu greu aflăm vindecare. În jurul nostru nu vedem decât tragedii şi legături dezastroase, însă gândim că noi o vom scoate la capăt mai bine. Din păcate nu ne dăm seama de dimensiunile căderii şi neputinţei noastre. Aşteptăm de la semenii noștri, luptaţi de aceleaşi patimi ca şi noi, o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care noi înşine nu suntem în stare să îl oferim celorlalţi căci toţi suntem prinşi în strâmtoarea păcatului şi apăsaţi de povara lui. Înşelarea noastră constă în aceea că aşteptăm ca cei din jurul nostru care sunt şi ei făpturi neputincioase şi căzute să satisfacă nevoia noastră înnăscută de iubire, nevoie pe care numai Dumnezeu poate să o împlinească cu adevărat. Este înşelare să aşteptăm de la oameni ceea ce numai Dumnezeu poate să ne dea. El este cel ce a sădit înlăuntrul nostru setea de iubire şi numai El poate să o potolească. Prin iubire Îl vom cunoaşte şi prin iubire ne vom asemăna Lui. Când suflă vânturile ispitelor lumii acesteia, chiar şi relaţiile ideale care par neînchipuit de frumoase şi de trainice se destramă şi în urmă lor nu rămân decât ruine care nemângâiat se tânguie neînţelegând cum de s-a întâmplat aceasta. Însă chiar şi iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire, întreaga viaţă. Însă când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească dintr-odată se năruie şi se pustiește. Nimic nu mai rămâne din simţămintele frumoase şi puternice de mai înainte, iar rana este atât de adâncă încât întreaga fiinţă a omului se zguduie din temelii şi se sfărâmă în bucăţi. Viaţa nu mai are sens. Şi de câte ori oamenii deznădăjduind de viaţa lor şi încercând să scape de durere nu caută refugiul în sinucidere!

Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruine şi suntem cu totul zdrobiţi atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile. Fie să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, ca Dumnezeu să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră. Fie să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti, trecând de la o tragedie şi o pustiire a sufletul la alta, nădăjduind că la un moment dat vom afla perechea ideală. Şi drama aceasta va continua până în clipa în care vom înţelege că singuri nu putem răzbi. În relaţiile dintre noi avem nevoie de a treia Persoană. Aşa cum preoţii în timpul Sfintei Liturghii atunci când îşi dau sărutarea păcii îşi spun “Hristos în mijlocul nostru!” la fel trebuie să fie şi în viaţa noastră. În legătura noastră de iubire Dumnezeu nu este intrusul, ci Cel ce o curăţeşte şi o desăvârşeşte. El este cel ce o apără şi, în marea şi veşnica Lui iubire, o întăreşte şi o insuflă. Tocmai de aceea căutăm adăpost în Biserică unde harul lui Dumnezeu, în taina cununiei, va sfinţi legătura trupului, aşa încât bărbatul şi femeia să se completeze unul pe altul cu darurile lor şi să împreună-lucreze la desăvârşirea lor care se va vădi nu numai în legătura lor de iubire din această viaţa ci şi în Împărăţia ce va să fie. Domnul a zis: „-Fără Mine nu puteţi face nimic”! Dacă vom fi încredinţaţi că a avea o legătură ideală şi desăvârşită cu un om este o mare amăgire atunci vom înţelege că dorul nostru cel adânc şi tainic după o iubire poate să îşi afle împlinirea numai în Dumnezeu Făcătorul, Proniatorul şi Mântuitorul nostru. Va începe atunci între noi şi Dumnezeu o aventură nesfârşit de creatoare şi dătătoare de viaţă.  Cu cât se va întări mai mult legătura dragostei noastre cu Dumnezeu cu atât va deveni mai clară şi mai puternică şi oricare dintre legăturile noastre cu semenii noştri. Dragostea noastră va fi atunci una sănătoasă şi ancorată în perspectiva singurei iubiri adevărate care este Însuşi Hristos. Numai atunci va avea ea valoare, pentru că va fi liberă,  adică fără de păcat. Prezenţa patimii trupeşti tulbură mintea şi împiedică sporirea duhovnicească a omului şi dobândirea iubirii dumnezeieşti.

Toată iubirea trăită în afara lui Dumnezeu este ontologic autodistrugătoare. Dacă legătura noastră cu Dumnezeu este adevărată şi puternică atunci orice altă legătură orizontală va fi adevărată şi puternică. Trebuie să fim gata de luptă şi de jertfă pentru reuşita legăturii noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele. Dacă înţelegem că în starea noastră de acum nu putem să ne împlinim dorinţa de iubire atunci cel puţin să avem mai multă smerenie şi discernământ în aşteptările noastre legate de iubirea omenească. Cunoscând sărăcia şi nevrednicia omului, dar şi măreţia iubirii celei pline de milostivire a lui Dumnezeu vom dobândi un duh de compătimire şi iertare. Ne vom curăţi de iubirea de sine şi ne vom apropia de ceilalţi, cinstindu-i şi respectându-le libertatea. Îi vom primi pe ceilalţi aşa cum sunt, fără a încerca să îi facem desăvârşiţi potrivit închipuirii noastre şi nu ne vom impune cerinţele noastre şi nici nu vom încerca să îi dominăm.

Când izbutim să ne apropiem de Dumnezeu, atunci aflăm tămăduire vieţii noastre zdrobite. Inima se uşurează de povara trecutului şi îndrăzneşte iarăşi să Îl iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Nu ne mai este teamă să ne expunem şi nu mai ridicăm în jurul nostru ziduri de apărare căci nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Cel ce învie şi morţii. Însă dacă din viaţa noastră lipseşte adevărata iubire care este insuflată de legătura noastră cu Dumnezeu atunci vom cădea într-una din cele două ispite binecunoscute. Dacă sufleteşte suntem mai puternici atunci vom căuta să ne dominăm partenerul şi să ne folosim de el, iar dacă suntem mai slabi din fire vom deveni victima ambiţiei celorlalţi. În asemenea condiţii, relaţia noastră este una nefericită şi lipsită de har, o adevărată robie.

Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi în legătura noastră cu El pătrundem în taina persoanei, a ipostasului omenesc, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci vom fi în stare să ne apropiem de fiecare persoană cu sfială, respect şi dragoste smerită, înţelegând că fiecare suflet omenesc este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Încetul cu încetul, învăţăm de asemenea să îl iubim pe celălalt dezinteresat, cu credincioşie şi necondiţionat. În felul acesta ne păstrăm şi libertatea de a rămâne ucenici ai crucii lui Hristos care este cel mai minunat şi mai de folos lucru. În această legătură punându-L pe Hristos pe primul loc, ca Celălalt prin excelenţă, ne vom afla adevărata identitate, pentru că împreună cu El putem să ne pierdem viaţa şi să o aflăm iarăşi în desăvârşită siguranţă.

De adevărul celor spuse mai devreme, ne putem încredinţa prin descoperirea dumnezeiască. În capitolul 32 al Facerii este descrisă nemaipomenita şi minunata luptă a lui Iacov cu Dumnezeu. Ni se spune că Iacov, la îndemnul mamei sale, a furat de la tatăl său, Isaac, binecuvântarea celui întâi născut, care i se cuvenea fratelui său Isav. Deşi în clipa aceea Rebbeca nu făcea decât să împlinească voia lui Dumnezeu, precum este scris: „Pre Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”, totuşi Iacov a fost silit să ia calea surghiunului ca să scape de mânia ucigătoare, de frate, a lui Isav. Iacov a fugit în pustie şi a suferit acolo timp de mulţi ani trudind din greu în casa socrului său Laban, dar Dumnezeu era cu el şi îl binecuvânta în toate câte făcea. Însă cu trecerea anilor a ajuns la capătul puterilor. Atunci Dumnezeu i-a poruncit să se întoarcă la casa tatălui său. Iacov s-a aflat atunci într-un mare impas. Să rămână în pustie s-ar fi istovit cu totul, să se întoarcă acasă îi era teamă de fratele său Isav care dorea să îl ucidă. Atunci Iacov însingurându-se a stat în rugăciune înaintea Domnului toată noaptea. La revărsatul zorilor a simţit că se luptă cu cineva puternic şi şi-a înteţit rugăciunea zicând: “-Nu te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta!”. Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov şi i-a zis: “-Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu şi cu oamenii puternic vei fi!”. În ziua următoare, Iacov, purtând pecetea binecuvântării lui Dumnezeu a plecat să îl întâlnească pe Isav. Atunci acesta, în loc să îl ucidă, l-a îmbrăţişat căzând pe grumazul lui, l-a sărutat şi au plâns şi au fost iarăşi ca fraţii. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Iacov a fost atât de puternică încât atunci când a văzut chipul sălbatic al fratelui său Isav a fost de parcă ar fi văzut chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, ne dăm seama, că dacă în legătura noastră cu Dumnezeu vom afla o apropiere de El mai presus de fire, atunci toate legăturile noastre cu oamenii vor fi adumbrite de binecuvântarea dumnezeiască. Atunci când urmăm lui Hristos, singura noastră grijă este să Îi fim bineplăcuţi şi în toate cele ce facem să Îi aducem mulţumită. Însă mai întâi să stabilim o legătură autentică cu El, cultivând în noi smerenia vameşului şi pocăinţa nestrămutată a Fiului Risipitor.

Dumnezeu astfel l-a zidit pe om încât în legătura sa unică şi personală cu Ziditorul lui, omul să îşi afle menirea şi desăvârşirea. Astfel, scopul şi menirea cea mai înaltă a vieţii noastre constă în a întemeia o relaţie puternică cu Hristos şi a avea un neîncetat dialog cu El. Atunci toate legăturile cu semenii noștri îşi vor trage puterea din legătura noastră cu Dumnezeu şi vom începe să le vedem pe toate, fiecare element al lumii zidite, în lumina acestei legături. Iar dacă singura noastră grijă va fi să îmbunătăţim legătura noastră cu El atunci înlăuntrul nostru se va naşte o adâncă pocăinţă. Şi cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât mai limpede se va vădi sărăcia noastră duhovnicească, iar însuflarea noastră nu va înceta să se reînnoiască. Nu ne vom teme de nimic, pentru că nimic nu ne mai poate despărţi de dragostea Lui.

Fireşte, viaţa veşnică nu este altceva decât legătura pe care am stabilit-o cu Mântuitorul nostru încă din această viaţa, legătura care va continua şi în veacul ce va să fie. Vom fi judecaţi potrivit dragostei noastre, potrivit fiecărui cuvânt rostit de Hristos şi cuprins în Evanghelie. Întocmai cum Hristos l-a întrebat pe Petru, după Înviere: “-Mă iubeşti tu pe Mine?” la fel ne va întreba şi pe noi în veacul viitor: “-Tu mă iubeşti pe Mine?” Şi noi vom răspunde la fel la rândul nostru: “-Tu ştii că te iubesc”. Dar hotărârea şi îndrăzneala cu care vom răspunde vor depinde întru-totul de profunzimea legăturii noastre cu Persoana lui Hristos. Atitudinea pe care o adoptăm în viaţa aceasta va continua şi dincolo de mormânt, fapt care se vădeşte în Sfânta Evanghelie, în pericopa despre judecata drepţilor: “Doamne, când am făcut vreun bine pe acest pământ? Ţie se cuvine slavă, nouă ruşinea feţei!” Acesta este gândul smerit pe care îl rostesc drepţii înaintea lui Dumnezeu, gând hrănit de pocăinţă. Şi nouă ne va fi de folos să învăţăm încă de pe acum această atitudine smerită pentru a ne învrednici de viaţa veşnică cu Domnul. Trufia şi îndreptăţirea de sine nu îşi au locul în Domnul. Însă, din păcate, ele ne pot însoţi în veşnicie, osânditu-ne la veşnica despărţire de Dumnezeu.

Pentru noi, Raiul este Hristos. Sfântul Siluan adevereşte: “Dacă toţi oamenii s-ar pocăi şi ar păzi poruncile lui Dumnezeu, atunci Raiul ar fi pe pământ, căci Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru! Împărăţia lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt şi în cer şi pe pământ acelaşi este”! Raiul începe aici pe pământ prin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta se cuprinde toată bogăţia vieţii veşnice căci omul a fost zidit ca să mărească pe Dumnezeu, dându-I pururea slavă. Iar Domnul se bucură să întoarcă această slavă chipului Său, omului, care la rândul lui aduce şi mai multă laudă Ziditorului său. Astfel pătrundem în nesfârşita mişcare circulară a dragostei şi a slavosloviei. Creşterea în Dumnezeu este adevărata împlinire a omului care a fost chemat la asemănarea cu Dumnezeu Însuşi.

CÂTEVA ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

-Pot avea mirenii Rugăciunea Inimii, iar dacă da, în ce condiţii?

-Rugăciunea Inimii este un dar al lui Dumnezeu. Este o lucrarea a Harului. Da, desigur mirenii pot dobândi rugăciunea inimii. Este mai greu pentru că si condiţiile lor de vieţuire sunt mai complicate. Dar întâlnim în viaţa Bisericii multe asemenea cazuri. Dacă ne exersăm conştiinţa în lumina Evangheliei şi trăim în sânul Bisericii sigur că putem acest lucru. Nu mă pot abţine să nu vă spun un caz: am cunoscut o doamnă din America care era ortodoxă şi care  avea 13 copii şi care avea Rugăciunea Inimii. Şi destui oameni mi-a fost dat să întâlnesc pe parcursul slujirii mele care au avut acest dar deşi locuiau în lume. Dar oamenii aceştia îşi rânduiau viaţa în aşa fel încât lucrurile de primă importanţă să ocupe primul loc. Cunosc de asemenea episcopi care au darul acestei rugăciuni în ciuda faptului că zilnic se luptă cu diverse probleme ale oamenilor. Dumnezeu este adevărat şi credincios în toate condiţiile şi cuvintele Evangheliei rămân adevăruri de nestrămutat.

-Cum izbutim să scăpăm de patima trupească?

-Patima trupească este asemenea unui foc. Şi are ca aliat firea noastră cea căzută. Dar există un foc mai puternic care poate să o stingă cu totul. Şi acesta este mângâierea pe care o primim de le Dumnezeu atunci când ne pocăim. Dacă ne străduim să păstrăm în noi această mângâiere, primită de la Dumnezeu, vom reuşi să trăim o viaţă relativ fără păcat. Dumnezeul nostru este Tatăl milostivirii şi a toată mântuirea. El se apropie şi intră în legătura cu noi atunci când avem o inimă înfrântă şi smerită. Atunci când avem inima înfrântă suntem mai puternici decât toate patimile şi decât toate atacurile vrăjmaşului. Părinţii noștri din Pustia Egiptului,  din veacul al IV-lea, obişnuiau să spună că duhul pocăinţei este asemenea unui cerc de flăcări care îl înconjoară pe creştin şi nu îl lasă pe vrăjmaş să se apropie. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog spune că o inimă înfrântă pune pe fugă cohorte de diavoli. Deci inima înfrânta şi trupul umilit Dumnezeu nu le va urgisi.

-Cum se poate lupta un om cu Dumnezeu în sensul cel bun? Ce înseamnă această luptă?

-Nu oricine este în stare să se lupte după lege cu Dumnezeu. Dacă suntem stăpâniţi de patimi şi mai ales de patima slavei deşarte ne este cu neputinţă să ducem această luptă precum a dus-o Iacob. Eu cred că oamenii care luptă după lege cu Dumnezeu sunt oamenii pe care Dumnezeu i-a luat să facă acest lucru. Toţii sfinţii până la un anume punct trec prin această luptă. Şi ei nu se luptă cu Dumnezeu pentru motive egoiste, ci se luptă pentru a înţelege mai adânc, mai deplin, judecăţile lui Dumnezeu precum a făcut Iov sau ca să dobândească mântuirea tuturor. Şi aceasta o vedem în persoana lui Moisi, în persoana Sfântului Apostol Pavel şi aproape în persoanele tuturor Sfinţilor. Dumnezeu îi împinge pe Sfinţii Săi să se lupte cu El ca să îi facă părtaşi în marea lucrarea de mântuire a omenirii. Deci vorbim despre lupta cu Dumnezeu, ca în cazul lui Iacov, când aceşti oameni sunt fără de patimi în ceea ce fac. Şi vedem în Istoria Bisericii, că toţi aceşti Sfinţi, Moisi, Sfântul Apostol Pavel atunci când s-au luptat cu Dumnezeu, s-au bucurat în clipa în care au fost biruiţi de El. Ceea ce arată că în lupta lor principiul călăuzitor era smerenia. Şi smerenia nu este dezlipită de har. Şi vedem asta în cazul lui Iacov care în ziua în care s-a dus să se întâlnească cu Isav a făcut mai înainte şapte metanii, şapte plecăciuni, mai înainte de a ajunge la locul acela. Şi există o adâncă smerenie în timpul luptei şi o de negrăit smerenie după ce au fost biruiţi de Dumnezeu. Şi de asemenea aceştia sunt oamenii care s-au jertfit cu totul lui Dumnezeu, întreaga lor fiinţă au jertfit-o, dar au păstrat mereu ceva înlăuntrul lor: “Binecuvântat să fie Numele Domnului în veci!”, precum a spus Iov. Şi noi în neputinţa noastră când suntem puşi la încercare, trebuie să existe în noi o constantă, care să nu se schimbe. Şi aceasta se exprimă în cuvintele proorocului Daniel: “Ţie toată slava şi dreptatea, iar nouă ruşinea feţei!“. Şi atunci cu siguranţă vom trece prin această încercare ieşind îmbogăţiţi duhovniceşte din ea.

-Când iubeşti pe cineva este mai bine să îi spui sau să laşi să se vadă prin fapte?

-Nu putem iubi cu adevărat fără smerenie. Domnul şi-a arătat dragostea sa pentru noi deşertându-se pe sine până la moarte. Aşa că adevărata dragoste este însoţită de smerenie. Omul mândru este plin de el însuşi, nu putem să intrăm înlăuntrul său, nu putem pătrunde nici măcar cu un gând pentru că nu este loc pentru nimeni şi pentru nimic în el. Dar când cineva este smerit face loc în sine însuşi ca să îi poată găzdui pe ceilalţi, ca să primească voinţa şi viaţa celuilalt. Un exemplu este Maica Domnului care a bineplăcut lui Dumnezeu tocmai prin această nesfârşită deşertare de sine în care Dumnezeu a putut să îşi găsească locul în ea. Nu putem iubi cu adevărat dacă nu am învăţat adevărata smerenie. Pentru că suntem smeriţi atunci întotdeauna ne punem pe noi pe locul doi şi îl lăsăm pe celălalt să fie pe ce dintâi. Şi cel dintâi celălalt este Domnul Însuşi, dar şi aproape nostru, cel cu care suntem în legătură directă.

-Cum te poţi mântui dacă aproape toţi cei cu care intri în legătură ajung să te urască chiar dacă vor să nu se vadă acest sentiment?

-Cu adevărat este foarte greu să lucrăm mântuirea când suntem înconjuraţi de oameni cu astfel de duhuri, dar pentru a fi biruitori în asemenea situaţii trebuie să avem o foarte adâncă smerenie pentru a atragem prin aceasta harul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi va împărţi cu noi biruinţa Sa. Aceasta atâta vreme cât ţinem o singură rânduială în viaţa noastră, rânduiala pe care ne-o învaţă zilnic rugăciunile Bisericii. Ne punem acest scop ca în rugăciunea Bisericii: “Învredniceşte-ne Doamne în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat să ne păzim noi“. Şi totul depinde de măsura credinţei noastre. Atâta timp cât nu păcătuim, pentru că nu trebuie să ne fie frică de cei care pot omorî dar nu pot să facă nimic sufletului, precum zice Domnul. Dar fiecare trebuie să găsească o cale potrivit măsurii credinţei sale. Totdeauna să încercăm să fugim de păcat.

-În toate cărţile ortodoxe despre educaţia copiilor se spune că nu este bine să privească la televizor, să asculte muzică, să nu joace jocuri pe calculator, dar nicăieri nu am găsit sfaturi care să înlocuiască acestea pentru că nu poţi interzice în permanenţă fără să îi oferi alte variante ortodoxe?

-Da, sunt întru-totul de acord cu această întrebare. Întreaga noastră viaţă nu are scop să ne dezbrăcăm de patimi şi de stricăciune. Aceasta este numai prima jumătate a lucrării, pe care până şi unele religii extrem orientale o practică, dar noi trebuie să facem pasul următor. Întâi să ne dezbrăcăm de omul cel vechi al patimilor, dar după aceea trebuie să ne îmbrăcăm cu omul cel nou care ne pregăteşte pentru viaţa cea veşnică. Desigur aceasta este o mare problemă pe care trebuie să o adâncim şi Biserica trebuie să ofere căi de ieşi din impas, dar nu numai Biserica, pentru că nu numai Biserica este implicată în această lucrare, familia, şcoala şi ele trebuie să aducă soluţii la această problemă. Acolo unde nu reuşim toţi este aici. Suntem întotdeauna gata să dăm sfaturi şi să învăţăm pe alţii, dar uităm să ne rugăm la Dumnezeu ca El să pună în inima copiilor lucrurile pe care noi vrem să le spunem lor. Cred că părinţii care fac acest lucru au mai mari şanse să-şi educe copii în aşa fel încât să îi scape de deşertăciunea acestei lumi. Vedeţi până la urmă totul se reduce la un singur lucru. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu ne rugăm Lui. Dacă iubim pe aproapele, îl ascultăm. Şi dacă cinstim harul lui Dumnezeu şi îl preţuim atunci vom face tot ce ne stă în putere ca să îl păstrăm. Cu această înţelegere, în vremuri de ispită stăm înaintea lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte pe care le spune psalmistul: “-Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre”!