Străinul care aseară

A poposit la noi,

L-am ospătat cu pâine

Cu vin şi c-o măslină.

I-am aşternut în grabă

Un pat de frunze moi,

N-am întrebat nici cine-i

Şi nici de unde vine.

Făcuse cale lungă

Străinul până-n sat,

Cu poala hainei mele

I-am şters de praf piciorul

Ulei de levănţică

Pe plete i-am turnat,

Cu vin bătrân şi dulce

Umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos…, cu barba

Ca floarea de alun,

Cu ochii plini de vraja

Tăriilor albastre

Eu mi-am adus aminte

De veacul cel străbun,

Oare, vre-un zeu să şadă

Pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit surioară…

Dar nu ştiu ce mi-a spus.

Ca rodia-i de dulce

Pe buza lui cuvântul

Ca murmurul de ape

Ca freamătul de sus,

Din pomi cu floare albă

Când îi adie vântul.

Vorbea despre viaţa

Cea fără de păcat,

Cu patimă curată

Ca flacăra de soare

Despre o jertfă sfântă

Pe-altarul nepătat,

Spunea despre durerea

De-a pururi roditoare.

Şi mi-a pătruns în suflet

Cu chipul lui cel drag,

Şi vraja nesfârşită

Din vorba lui domoală.

În liniştea de seară

Torceam fuioru-n prag,

Şi lacrimi mari căzură

Din ochii mei în poală.

Străinul care aseară

A poposit la noi,

Mi-a tulburat odihna

Cu sete negrăită

Am stat o noapte-ntreagă

Alături amândoi,

Dar El nu-ntinse mâna

Spre floarea dăruită.

Cu dragoste de frate

Mi-a mulţumit în zori,

Când a plecat străinul

Pe drumul ud de rouă

Şi mi-a rămas în urmă

Ca mirul curs din flori,

Cuvintele lui stranii

Şi blânde: „Pace vouă!”

L-am urmărit în zare

Cu gene arse-n plâns,

Privind lumina albă

Cum îi juca în plete

Şi aşternutul moale

Cu dor în pumn l-am strâns,

Lăsând mireasma caldă

De miruri să mă-mbete.

ZORICA  LAŢCU