Cu această întrebare se întâlnesc toţi duhovnicii şi preoţii iar răspunsul de multe ori nu este lămuritor, de aceea am considerat necesar să facem următoarele precizări:

-         În Vechiul Testament  femeia era considerată necurată în perioada ciclului lunar.

 “Femeia care va avea o scurgere de sânge timp de mai multe zile, afară de soroacele ei obişnuite, sau a cărei scurgere va ţine mai mult ca de obicei, va fi necurată tot timpul scurgerii ei, ca pe vremea când îi vine sorocul. Orice pat în care se va culca în timpul cât va ţine scurgerea aceasta, va fi ca şi patul din timpul când ea este la scurgerea de la soroc; şi orice lucru pe care va şedea, va fi necurat ca atunci când este ea la scurgerea de la soroc. Oricine se va atinge de ele, va fi necurat; să-şi spele hainele, să se scalde în apă, şi va fi necurat până seara. După ce va fi curăţită de scurgerea ei, să numere şapte zile, şi apoi va fi curată. A opta zi, să ia două turturele sau doi pui de porumbel, şi să-i ducă preotului, la uşa cortului întâlnirii. Preotul să aducă unul ca jertfă de ispăşire, şi altul ca ardere de tot; şi preotul să facă ispăşire pentru ea înaintea Domnului, pentru scurgerea care o făcea necurată.” (Levitic 15:25−20)

- Noul Testament nu opreşte femeia să intre în biserică în perioada lunară.

Mântuitorul Iisus Hristos atunci când vorbeşte despre curăţie şi necurăţie arată că aceasta are legătură cu adâncul inimii omului: «Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om... Nu înţelegeţi ca tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om...» (Matei, 15, 11, 17−20).

Sfinţii Apostoli adunaţi la Sinodul din Jerusalim în anul 49-50 au analizat atitudinea creştinilor faţă de prescripţiile Vechului Testament şi au hotărât ca, dintre toate poruncile, aşezămintele, legile, legămintele şi semnele veşnice ale Vechiului Testament, pentru creştinii botezaţi dintre neamuri ca obligatorii următoarele: 1) ferirea de desfrânare; 2) de cele jertfite idolilor; 3) de mâncarea dobitoacelor sugrumate şi 4) de sânge (Fapte, 15, 20−29).

Aşadar prevederile vechi testamentare referitoare la necurăţia femeii nu au fost impuse creştinilor.

-         Ce spun Canoanele Bisericii şi Sfinţii Părinţi?

Canonul 28 al Sfântului Ioan Postitorul spune aşa: „Femeile cele cu scurgeri de sânge obişnuite lor, să nu se atingă de cele sfinte până în a şaptea zi, dispune canonul 2 al Sf. Dionisie ca şi al 7-lea al lui Timotei. Acestea porunceşte pe legea veche, ba nici să se împreuneze cu bărbaţii, care să se întâmple ca din acestea să se nască slabi, bolnavi cei zămisliţi atunci. De aceea şi dumnezeiescul Moise a ucis pe tatăl copilului celui lepros, deoarece din cauza neînfrânării lui n-a aşteptat curăţirea femeii. Iar ceea ce se va necinsti în timpul necurăţiei sale şi se va atinge de dumnezeieştile taine, poruncesc a fi neîmpărtăşiţi 40 de zile.”

Sfântul Atanasie cel Mare : „ Toate făpturile lui Dumnezeu sunt bune şi curate; fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu n-a făcut nimic netrebnic şi necurat; că după cum zice Apostolul, «ai lui Hristos bună mireasmă suntem între cei ce se mântuiesc» (II Corinteni 2,15). Dar fiindcă săgeţile diavolului sunt diferite şi de multe feluri, şi pe cei mai curaţi la minte se nevoieşte a-i tulbura, şi opreşte pe fraţi de la străduinţele obişnuite, semănând pe ascuns în ei gânduri necurate şi spurcate, vino, ca pe scurt să alungăm amăgirile diavolului, prin harul Mântuitorului nostru şi să întărim mintea celor mai simpli. «Toate sunt curate celor curaţi, iar celor necuraţi şi conştiinţa şi toate le sunt spurcate» (Tit 1, 15). Dar mă minunez de vicleşugul diavolului, căci fiind el stricăciune şi pieire, stârneşte gânduri la aparenţă curate; iar ceea ce se face este mai curând cursă ori ispitire, căci precum am zis mai înainte, pentru ca să reţină pe cei străduitori de la zelul obişnuit şi mântuitor şi pentru ca să se pară că a învins în această privinţă, întrebuinţează astfel de momeli, care nu aduc nici un folos pentru viaţă, ci provoacă întrebări şi flecării, care trebuiesc înlăturate. Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat, sau necurăţie, are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa ca şi cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări, şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi dacă credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se putea face din puterea curată un lucru spurcat! «Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, după Faptele dumnezeieşti ale Apostolilor (17, 28−29), apoi nimic necurat nu avem în noi»; fiindcă numai atunci ne spurcăm, când făptuim păcatul cel prea puturos. Iar când se întâmplă vreo scurgere firească involuntară, atunci necesitatea firii, precum am spus, pe lângă celelalte o suferim şi pe aceasta. Însă fiindcă cei ce vreau să grăiască împotriva celor ce se numesc drepte, sau mai bine zis, celor făcute de Dumnezeu, se referă şi la cuvântul evanghelic, după care «nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele care ies», trebuie să se mustre şi această nesocotinţă a lor, că nu o voi numi întrebare. Fiindcă înainte de toate, nefiind întăriţi, în neştiinţa lor, vatămă Scripturile. Iar cuvântul divin este aşa: Fiindcă iarăşi unii au asemenea îndoială asupra mâncărilor, însuşi Domnul, dezlegând neştiinţa lor, adică dând în vileag eroarea lor zice că: "Nu cele ce intră spurcă pe om, ci cele ce ies; apoi adaugă: şi de unde ies? şi răspunde: din inimă; căci se ştie că acolo sunt visteriile rele ale gândurilor spurcate şi ale celorlalte păcate. Iar Apostolul învăţând mai pe scurt despre aceasta zice: «Mâncarea nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu» (1 Corinteni 8, 18). Şi de ar zice cineva acum desluşit că scurgerea firească nu ne va duce spre păcat; se poate că şi doctorii, ca măcar de la cei din afară să se ruşineze, în privinţa aceasta vor răspunde că celui ce trăieşte i s-au dat oarecari ieşiri indispensabile spre a elimina prisosinţa scurgerilor care hrănesc fiecare mădular din noi, precum cele de prisos ale capului sunt perii, şi mucoasele cele ce se elimină din cap, şi ale pântecelui ce se leapădă; deci cele de prisos ale canalelor de sămânţă este aceea. Aşadar, ce fel de păcat este în faţa lui Dumnezeu, o bătrânule prea iubitor de Dumnezeu, când însuşi Stăpânul cel ce a plăsmuit vietatea a voit şi a făcut aceste mădulare, ca să aibă acest fel de ieşiri?… (Canonul 1 al Sf. Atanasie cel Mare (+373))

Aşadar Biserica cinsteste femeia, lauda nasterea de prunci si o binecuvinteaza pe femeie in menirea ei. Problema cu interdictia femeii in perioada ciclului lunar e, intr-adevar, o interdictie vechi-testamentara, dar lămurită canonic şi de sfinţii părinţi ai Bisericii.

De ce unii părinţi recomandau femeilor să nu intre în biserică în peroada lunară ??? ….anume pentru că  locaşul sfant (cortul sau templul, in vechime) nu trebuia pătat cu sange! În cazul bisericii creştine, dacă după sfinţirea acesteia se întâmplă ca să moară vre-un animal sau om sau să curgă sânge în interior, atunci biserica trebuie resfinţită.

In vremea aceea igiena intima nu era la îndemana oricarei femei, nu existau atâtea mijloace de protecţie.

Ne mai existand ratiunile interdictiei din vechime, duhovnicii pot ingădui femeilor să participe la slujbe în perioadele respective, stând în interiorul bisericii insa fără a se împartaşi, a săruta icoanele sau sfintele moaşte şi a lua aghiasmă şi anaforă ( până în a şaptea zi ) – Canonul II al Sf Dionisie.