Poezia, traita la nivel de rugăciune de Mihai Eminescu:

Rasai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţă
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţă
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

 

INVIEREA

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, 
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere; 
Un singur glas îngâna cuvintele de miere, 
Inchise în tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc în mâini mosneagul cu barba ca zapada, 
Din carti cu file unse norodul îl învata 
Ca moartea e în lupta cu vecinica viata, 
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adânca si plina de blândete 
Patrunde tânguioasa puternicile bolti; 
„Pieirea, Doamne Sfinte, cazu în orice colt, 
Inveninând pre însusi izvorul de viete.

Nimica înainte-ti e omul ca un fulg, 
S-acest nimic îti cere o raza mângâioasa, 
In pâlcuri sunatoare de plânsete duioasa 
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala 
Si negrul întuneric se sperie de soapte, 
Douasprezece pasuri rasuna, miez de noapte,
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uita si preoti si popor, 
Cum din mormânt rasare Christos învingator 
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

Cântari si laude’naltam, 
Noi, Tie Unuia, 
Primindu-L cu psalme si ramuri 
Plecati-va neamuri, 
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morti, 
Cu cetele sfinte, 
Cu moartea pre moarte calcând-o, 
Lumina ducând-o 
Celor din morminte!”

Rugaciune 

  Craiasa alegandu-te
  Ingenunchem rugandu-te,
  Inalta-ne, ne mantuie
  Din valul ce ne bantuie;
  Fii scut de intarire
  Si zid de mantuire,
  Privirea-ti adorata
  Asupra-ne coboara,
  O, Maica prea curata
  Si pururea Fecioara,
  Marie!

  Noi, ce din mila Sfantului
  Umbra facem pamantului,
  Rugamu-ne-ndurarilor,
  Luceafarului marilor;
  Asculta-a noastre plangeri,
  Regina peste ingeri,
  Din neguri te arata,
  Lumina dulce clara,
  O, Maica prea curata
  Si pururea Fecioara,
  Marie!

 

Fratele Daniel

Socotind ca se poate lipsi de un parinte duhovnicesc, omul se amageste
singur. Caci cel care voieste cu adevarat sa se faca sanatos si sa strabata
pana la capat calea nevointei are neaparat nevoie de un duhovnic.

Astfel,Sfantul loan Scararul scrie: “S-au inselat cei ce s-au increzut in ei insisi
si au socotit ca n-au nevoie de nici un povatuitor”. Iar Sfintii Calist si
Ignatie Xanthopol spun si ei la fel: “Cei care nu asculta si nu umbla
potrivit sfatului, seamana foarte multe cu osteneala si cu sudoare, lucrand
ca in vis”. De aceea, Sfantul Nichifor din Singuratate invata asa: “De nu
afli povatuitor, trebuie cautat cu osteneala”.

Nevoia de indrumare duhovniceasca tine mai intai de toate de neputinta
omului de a se cunoaste pe sine insusi si de a-si cantari dupa dreptate
faptele, atata vreme cat n-a ajuns la curatia nepatimirii, care, dupa cum
vom vedea, face deplina puterea deosebirii si duce la desavarsita cunoastere
de sine.

Cata vreme este bantuit de patimi, judecata omului este stramba.
Mai ales daca este biruit de slava desarta si de mandrie, el “repede vede
pacatul altuia, dar este zabavnic in a-si cunoaste propriile-i pacate”, dupa
cum arata Sfantul Vasile. Or, asa cum am vazut, sporirea duhovniceasca
atarna de recunoasterea propriilor pacate; de altfel, Sfintii Parinti
inteleg prin cunoastere de sine “a-ti cunoaste pacatul”, in general insa
toate patimile intuneca si stramba judecata omului, ii slabesc puterea de a
deosebi binele de rau, il impiedica sa vada ceea ce cu adevarat ii este de
folos si-l lipsesc de “cunoasterea sigura a voii dumnezeiesti in orice timp
si loc si lucru”.

De aceea, spune Avva Zenon, omul nu se poate “increde in
sine” si “nu-si poate fi singur de folos”. Avva Dorotei invata, in acest
sens: “Aflandu-te in starea celui supus, niciodata sa nu crezi inimii tale.
Caci vechile impatimiri te orbesc”; “nicicand sa nu ne incredem in inima
noastra, caci ceea ce este stramb, chiar si pe cele drepte le stramba din
pricina impatimirii”. Luandu-se dupa propria sa minte, omul nu se vede nici
pe sine, nici nu stie ce cale sa ia si in orice clipa se poate rataci.
Sfantul Nichifor din Singuratate scrie astfel: “De aceea trebuie cautat un
povatuitor neinselator, ca din invatatura si pilda aceluia sa invatam cele
ce cad la dreapta si la stanga atentiei (…). Scotandu-le pe acestea la
iveala, el ne arata in chip neindoielnic calea duhovniceasca si asa o vom
strabate cu usurinta”.

Nevoia unui parinte duhovnicesc este cu atat mai mare cu cat omul se afla in
primejdia de a umbla dupa voia sa, care, in starea pacatoasa in care se afla
el, nu face decat sa se impotriveasca voii lui Dumnezeu. “Daca omul nu
infatiseaza toate ale sale – spune Avva Dorotei – mai ales daca vine de la o
obisnuinta si de la o vietuire rea, diavolul gaseste in el o voie si o
pornire spre indreptatire, si prin ea il va rapune (…) Caci atunci cand
tinem la voia noastra (…), atunci noi insine uneltim impotriva noastra cu
viclenie, convin-gandu-ne ca un lucru e bun si nu ne dam seama ca ne
pierdem. Caci cum putem cunoaste voia lui Dumnezeu, sau sa o cautam pe ea,
cand ne incredem in noi insine si tinem la voia noastra?”. Dandu-se in grija
unui duhovnic, omul poate sa-si biruiasca voia sa, care, dupa spusa Avvei
Pimen, este “zid de arama intre el si Dumnezeu si piatra care bate
impotriva”. Tot astfel, va dobandi omul smerenia. Sfantul loan de Gaza scrie
in acest sens: “Cel care cugeta sa faca ceva bun dupa mintea sa, fara a-i
intreba pe Parintii cei duhovnicesti, se afla in afara de Lege si nu face
cele dupa dreptate. Dimpotriva, cel care pe toate le face cu intrebare,
acela implineste Legea si Proorocii, caci e semn de smerenie sa intrebi (ce
se cuvine sa faci). Si se face acesta urmator al lui Hristos, Care S-a
smerit, chipul robului luand. Caci dupa adevar se spune ca omul fara
povatuitor isi este siesi dusman”.

Ascultarea fata de parintele duhovnicesc il ajuta indeosebi pe om sa-si taie voia,
care, fiind pricinuitoarea mandriei, este una dintre cauzele bolilor sale.
De aici, omul ajunge sa castige smerenia care, dupa cum vom vedea, este una
dintre virtutile fundamentale, usa a harului dumnezeiesc.

Datorita ei, de asemenea el poate ajunge iute la negrija duhovniceasca, care este lipsa
desavarsita de grija fata de cele ale lumii, instrainare de ea si alipire de
Dumnezeu, si pace a inimii, care este rod al linistirii (hesychia) ajunse pe
cea mai inalta treapta. Se cuvine sa aratam ca ascultarea trebuie sa fie
desavarsita; din ea lipseste cu totul orice impotrivire in cuvant si orice
forma de judecare a duhovnicului.

Ea presupune o predare deplina inaintea lui in toate.

Aceasta inseamna ca omul trebuie sa se supuna judecatii si
voii duhovnicului in lucrurile cele mai mici si care i se par cu totul
neinsemnate, dar din care i se tese existenta si care, toate, au
insemnatatea lor in ceea ce priveste relatia lui cu Dumnezeu si inaintarea
sa duhovniceasca. “De este cu putinta, cati pasi face calugarul, sau cate
picaturi bea in chilia sa, trebuie cu indrazneala sa le vesteasca
batranilor, ca nu cumva sa greseasca intru ele”, invata Sfantul Antonie cel
Mare. Cu atat mai mult va trebui omul sa-si marturiseasca duhovnicului
fiecare dintre cugetele sale, sa nu-i ascunda nimic din viata sa launtrica,
ci pe toata s-o incredinteze voii aceluia, caci, asa cum vom vedea in
continuare, in lucrarea de tamaduire a sufletelor si de indrumare
duhovniceasca, marturisirea tuturor gandurilor inaintea duhovnicului are o
importanta fundamentala. Este de ajuns sa citam aici aceste cuvinte ale
Sfantului loan Scararul: “Nu poate doctorul vindeca pe cel ce sufera,
nerugat mai intai de el si neajutat prin aratarea ranei lui cu deplina
incredere”.

fragmente din articolul “Rolul terapeutic al părintelui duhovnicesc” de Jean Claude Larchet

“Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu geamat mare suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand: “Am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc”. Nu-i parea rau atat de rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care in fiece clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar mai apoi a pierdut harul, face experienta chinului lui Adam. Sufletul e bolnav si ii pare tare rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine:

Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!”

Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci pentru pacatul sau toate au pierdut pacea si iubirea.

Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, omorat de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea: “Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii”. Si aceasta intristare a lui era mare, ca marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam:

“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga:

“Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut.

Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi.”

Adam plangea:

“Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc.”

Dupa izgonirea din rai, Adam s-a imbolnavit cu sufletul si de intristare a varsat multe lacrimi. Tot asa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tanjeste dupa El si spune:

“Unde esti Tu, Doamne? Unde esti Tu, Lumina mea?

De ce Ti-ai ascuns fata Ta de la mine? De multa vreme sufletul meu nu Te mai vede si tanjeste dupa Tine si Te cauta cu lacrimi.”

“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai vad in sufletul meu? Ce-L impiedica sa vieze in mine? Iata ce: nu este in mine smerenia lui Hristos si iubirea de vrajmasi.”

Dumnezeu este iubire nesaturata si cu neputinta de descris.

Adam mergea pe pamant si de multele sale suferinte plangea din inima, dar cu mintea se gandea la Dumnezeu; si cand trupul lui era neputincios si nu mai putea varsa lacrimi, chiar si atunci duhul lui ardea dupa Dumnezeu, pentru ca nu putea uita raiul si frumusetea lui; dar, mai mult decat orice, Adam iubea pe Dumnezeu si insasi aceasta iubire il atragea cu putere spre El.

“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slaba nu poate intelege cum tanjeai dupa Dumnezeu si cum purtai osteneala pocaintei.

O, Adame, tu vezi ca eu, copilul tau, ma chinui pe pamant; mic este focul in mine si iubirea de-abia nu se stinge.

O, Adame, canta-ne cantarea Domnului, ca sufletul meu sa se veseleasca in Domnul si sa se lupte sa-L laude si sa-L slaveasca cum Il lauda in ceruri heruvimii si serafimii si cum toate cinurile ceresti ale Ingerilor Ii canta cantarea intre it -sfanta!

O, Adame, parintele nostru, canta-ne cantarea Domnului, ca tot pamantul sa te auda si toti fiii tai sa-si inalte mintea spre Dumnezeu si sa se bucure de rasunetul cantarii ceresti si sa uite amaraciunile lor pe pamant!”

Duhul Sfant e iubire si dulceata sufletului, mintii si trupului. Si cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela ziua si noaptea se avanta nesaturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru ca iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar cand sufletul pierde harul, atunci cauta din nou cu lacrimi pe Duhul Sfant.

Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela nu-L poate cauta cu lacrimi, si sufletul lui e neincetat framantat de patimi; mintea lui e ocupata cu ganduri pamantesti si nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici sa cunoasca pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfant.

Adam a cunoscut pe Dumnezeu si raiul, si dupa cadere Il cauta cu lacrimi.

– O, Adame, parintele nostru, vorbeste-ne noua, fiilor tai, despre Domnul. Sufletul tau a cunoscut pe Dumnezeu pe pamant, a cunoscut si raiul, dulceata si veselia lui, si acum tu vietuiesti in ceruri si vezi slava Domnului. Spune-ne cum este preaslavit Domnul pentru patima Sa si ce fel de cantari se canta in ceruri si cat de dulci sunt aceste cantari, pentru ca sunt cantate prin Duhul Sfant.

Vorbeste-ne de slava Domnului, cat de milostiv este El, si cat de mult iubeste zidirea Sa.

Vorbeste-ne de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cum este ea marita in ceruri si cu ce fel de cantari este ea fericita.

Spune-ne cum se bucura acolo sfintii si cum stralucesc de har, cum iubesc ei pe Domnul si cu ce smerenie stau inaintea lui Dumnezeu.

O, Adame, mangaie si bucura sufletele noastre intristate. Spune-ne ce vezi in ceruri? ..

De ce taci? .. Doar tot pamantul e in intristare …

Sau din pricina iubirii lui Dumnezeu nu-ti mai poti aduce aminte de noi?

Sau vezi pe Maica Domnului in slava si nu te poti smulge din aceasta vedere si nu vrei sa ne spui un cuvant de mangaiere, noua, celor ce suntem coplesiti de intristare, ca sa uitam amaraciunea ce domneste pe pamant?

O, Adame, parintele nostru, tu vezi intristarea fiilor tai pe pamant. De ce taci?

Si Adam a zis:

– Copiii mei, lasati-ma in pace. Nu ma pot smulge din iubirea lui Dumnezeu si sa vorbesc cu voi. Sufletul meu e ranit de iubirea lui Dumnezeu si se veseleste de frumusetea Lui, si cum pot sa-mi mai aduc aminte de pamant? Cei ce viaza inaintea Fetei Stapanului nu se mai pot gandi la cele pamantesti.

– O, Adame, parintele nostru, ne-ai parasit pe noi, orfanii tai. Iar noi suntem in amaraciune pe pamant. Spune-ne ce sa facem ca sa placem lui Dumnezeu? Priveste la copiii tai imprastiati pe pamant, imprastiati si in gandurile inimii lor. Multi au uitat pe Dumnezeu, traiesc in intuneric si se duc in prapastia iadului.

– Nu tulburati odihna mea. Vad pe Maica Domnului in slava si cum m-as putea smulge din aceasta priveliste si sa graiesc cu voi? Vad pe sfintii proroci si pe apostoli si toti sunt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Umblu prin gradina raiului si peste tot vad slava Domnului, pentru ca Domnul este in mine si m-a facut asemenea Lui. Asa il preamareste Domnul pe om, incat in face asemenea Lui.

– O, Adame, suntem doar copiii tai. Spune-ne noua, celor coplesiti de intristare pe pamant, cum putem mosteni raiul, ca si noi sa vedem, ca si tine, slava Domnului? Sufletul nostru tanjeste dupa Domnul, insa tu viezi in ceruri si te bucuri de slava Domnului. Rugamu-te, mangaie-ne pe noi!

– De ce strigati la mine, copiii mei? Domnul va iubeste si va dat poruncile Lui. Paziti-le: iubiti-va unii pe altii si veti afla odihna in Dumnezeu. Caiti-va in tot ceasul de pacatele voastre, ca sa puteti fi gata sa intalniti pe Domnul. Domnul a zis: “Iubesc pe cei ce Ma iubesc si-i voi preamari pe cei ce Ma preamaresc”.

O, Adame, roaga-te pentru noi, copiii tai. Sufletul nostru e mahnit, coplesit de multe intristari.

– O, Adame, parintele nostru, tu viezi in ceruri. Si vezi pe Domnul sezand in slava de-a dreapta lui DumnezeuTatal. Vezi heruvimii si serafimii si pe toti sfintii, si auzi cantarile ceresti, a caror dulceata a facut ca sufletul tau sa uite pamantul. Dar noi suntem mahniti pe pamant si tanjim mult dupa Dumnezeu. Putin foc mai este in noi, ca sa iubim fierbinte pe Domnul. Spune-ne: Ce trebuie sa facem ca sa aflam raiul?

Si Adam a raspuns:

– Lasati-ma in pace, copiii mei, pentru ca din pricina dulcetii iubirii lui Dumnezeu nu-mi mai pot aduce aminte de cele de pe pamant.

– O, Adame, sufletele noastre tanjesc si intristarile ne impovareaza. Spune-ne un cuvant de mangaiere. Canta-ne una din cantari le pe care le auzi in ceruri, ca tot pamantul sa o auda si oamenii sa uite amaraciunea lor… O, Adame, suntem mahniti foarte.

– Lasati-ma in pace. Vremea intristarilor mele a trecut. Din pricina frumusetii raiului si a dulcetii Duhului Sfant nu-mi mai pot aduce aminte de pamant. Dar va spun: Domnul va iubeste, traiti si voi in iubire, fiti ascultatori fata de cei ce va stapanesc, smeriti inimile voastre, si Duhul Sfant va via intru voi. El vine in suflet cu liniste, ii da pacea si fara cuvinte da marturie de mantuirea lui. Cantati lui Dumnezeu in iubirea si smerenia duhului, caci de aceasta se bucura Domnul.

– O, Adame, parintele nostru, ce sa facem? Cantam, dar nu este in noi nici iubire, nici smerenie.

Caiti-va inaintea Domnului si cereti. El il iubeste pe om si ii da toate. Si eu m-am cait mult si m-am intristat mult, pentru ca am intristat pe Domnul si pentru pacatul meu am pierdut pacea si iubirea pe pamant. Lacrimile mele imi siroiau pe fata si imi umpleau pieptul si pamantul; si pustia auzea gemetele mele. Nu puteti intelege intristarea mea, nici cum hohoteam dupa Dumnezeu si rai. In rai eram bucuros si vesel: Duhul lui Dumnezeu ma veselea si nu cunosteam nici o suferinta. Dar cand am fost izgonit din rai, frigul si foamea au inceput sa ma chinuie;

fiarele si pasarile care in rai erau blande si ma iubeau, s-au facut salbatice si au inceput sa se teama si sa fuga de mine. Gandurile rele ma chinuiau; soarele si vantul ma ardeau; ploaia ma muia; bolile si toate suferintele pamantului ma chinuiau, dar am indurat toate si am nadajduit cu tarie in Dumnezeu.

Faceti si voi ostenelile pocaintei: iubiti intristarile, uscati-va trupurile voastre, smeriti-va si iubiti pe vrajmasi, ca Duhul Sfant sa se saIasluiasca intru voi, si atunci veti cunoaste si veti afla Imparatia cerurilor.

Dar pe mine sa ma lasati in pace: acum iubirea de Dumnezeu m-a facut sa uit pamantul si tot ce se afla pe el, am uitat chiar si raiul pe care l-am pierdut, pentru ca vad slava Domnului si slava sfintilor, care stralucesc si ei de lumina fetei lui Dumnezeu, asemenea Lui.

– O, Adame, canta-ne o cantare cereasca, ca tot pamantul sa o auda si sa se desfete in pace de iubirea lui Dumnezeu. Am vrea sa auzim aceste cantari: ele sunt dulci, pentru ca sunt cantate prin Duhul Sfant.

Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand:

“Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat cel dintai, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.

Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Lui fata de noi? “

Sfântul Siluan Atonitul – din vol “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”

“Dragostea adevarata este lumina si roada in viata noastra duhovniceasca. Multa osteneala, multe nevointe trebuie sa ai ca sa aduci aceasta roada.

La pom, inaintea roadei este floarea, inaintea florii – frunza si ramurile, inaintea ramurilor – trunchiul, inaintea trunchiului – radacina, inaintea radacinii – samanta. Si in viata duhovniceasca este la fel: la inceput cade samanta cuvantului de mantuire in pamantul inimii noastre, din aceasta samanta iese mladita cu frunze si cu ramuri, apoi se formeaza pomul, pomul da roada, iar roada aceasta este dragostea. Ea este scoasa din intreaga alcatuire a lucrurilor si ostenelilor mantuitoare, si ca atare insufleteste si plineste toate prin sine.

In adevarata sa forma, dragostea este raiul duhovnicesc. Ea este asezare sufleteasca plina de caldura, pasnica, binevoitoare, vie, pururea miscatoare si facatoare de bucurie – nu asemenea unui oaspete care viziteaza pentru o vreme sufletul nostru, ci statornica, tare, adanc inradacinata, nedespartita de noi prin insasi firea ei, la fel ca respiratia sau ca bataile inimii. Cel in care s-a salasluit acest simtamant, aceasta putere, este fericit cu fericirea adanca, netulburata. Chiar daca este intotdeauna in osteneala, nu vede si nu simte nici osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindca insesi greutatile care apar in calea dragostei n-o micsoreaza, ci o inalta dupa cum vantul nu stinge ci intareste si intinde tot mai mult flacara.

Da, dragostea este rai, insa rai pierdut. Intri in tine insuti si nu il afli acolo, vezi ca in tarina inimii nu creste acest pom al vietii. De ce? Fiindca inima s-a intelenit cu pomii cei rai ai patimilor, ce inabusa dragostea. Unde se afla patima, acolo nu e loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveste: cum va sta ea in inima, daca acolo domnesc nepasarea cea impietrita fata de suferintele celorlalti? Dragostea nu pizmuieste: cum va sta ea in inima, daca acolo traieste pizma? Dragostea nu se inalta si nu se mandreste: cum va sta ea in inima, daca acolo stapanesc trufia si slava desarta? Dragostea nu cauta ale sale (1 Cor.13,5): Cum va sta in inima, daca acolo punctul de plecare a faptelor, a cuvintelor si gandurilor omului este iubirea de sine? Dragostea nu face necuviinta: cum va sta ea in inima, daca aceasta este plina de patimi necuviincioase? Dragostea nu se bucura de nedreptate: cum va sta ea in inima inclinata spre vorbirea de rau ,spre judecarea aproapelui si spre clevetire?

Mai intai dezradacinati acesti pomi rai ai patimilor, si in locul lor va creste un singur pom cu multe ramuri ce da si floare si roada duhovniceasca. Insa indata ce veti incepe sa dezradacinati patimile, veti pasi negresit pe calea cea stramta si necajita, va veti intalni cu necesitatea de a lua armele nevointelor si ale lipsurilor, veti fi nevoiti sa treceti de toate legiuirile sfintitoare, indreptatoare si calauzitoare ale Bisericii lui Dumnezeu, adica inainte de a intra in unirea dragostei sunteti datori sa purtati multe osteneli si sa va indreptati puterile spre multe indeletniciri duhovnicesti, ca si cum ati trece printr-o padure spre a iesi in poiana cea vesela, presarata cu multe flori, a dragostei.

Este limpede: calea spre acest scop nu este scurta si nici usoara. Ca atare, auzind flacareala noilor “filantropi”, nu va lasati cu usuratate prada strigatului amagitor: “Jos cu toate celelalte! Ajunge dragostea!” Asteptati cu “jos toate celelalte”. Mai inainte, treceti cu rabdare prin toate regulile vietii evlavioase, pe care vi le pune inainte Sfanta Biserica – prin toate, de la cele mici pana la cele mari, caci doar prin asta veti ajunge la dragostea cea adevarata. Iar cand va veni dragostea cea adevarata, ea insasi va invata ce sa faceti cu toate cele pe care le socoate de prisos “filantropia” imatura si lipsita de experienta duhovniceasca.

Daca cuvantul nostru catre noi insine ar fi atat de puternic ca am putea sa spunem: “De acum Il voi iubi Dumnezeu si-mi voi iubi aproapele” si dragostea s-ar inscauna pe loc in inima noastra, bine ar fi – insa in realitate, de cele mai multe ori, se intampla cu totul altfel. Gandul si limba zic: “Voi iubi”, insa inima merge impotriva acestor vorbe si cugetari si cand vine prilejul de a face faptele dragostei se leapada de ele chiar si in clipele cand este atrasa de ideile “filantropice”. De ce? Fiindca inima este impietrita prin egoism, trufie, senzualitate, lacomie, pe care nu le poti alunga doar cu fraze la moda. Tocmai de aceea Apostolul cand scrie despre dragoste, spune: Urmeaza dragostea (1 Cor. 14,1 ; 1 Tim.6,11), adica nazuiti cu tarie catre dragoste, si imbracati-va intru dragoste (Colos. 3,14), adica osteniti-va cu incordare ca sa o dobanditi si rugati-va ca Dumnezeu sa va daruiasca duhul dragostei (2 Tim.1,7), fiindca dragostea de la Dumnezeu este (1 In. 4,7), varsata in inimile noastre prin Duhul Sfant (Rom.5,5), iar darul Duhului trebuie meritat si atras: numai prin vorbe nu ajungi la asta“.

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Raspunsuri la întrebari ale intelectualilor“, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2007)

• In 10 ianuarie Biserica face pomenirea preacviosului parintelui nostru TEOFAN  ZAVORATUL.
• Sf Teofan s-a nascut la 10 ianuarie 1815, in Chernavsk, pe numele sau George Vasilievich Govorov, Sfantul Teofan s-a nascut intr-o familie de crestini ortodocsi, tatal fiind preot. A urmat seminarul la Livny, Orel si Kiev, in 1841 se calugareste, luand numele de Teofan. Mai tarziu devine episcop de Tambov si la cativa ani dupa aceea se retrage din scaun si traieste restul vietii zavorat intr-o manastire, dedicandu-se rugaciunii si contemplarii. De fiii sai  duhovnicesti purta grija prin epistole si scrieri de o adanca intelepciune duhovniceasca.
• In limba romana au fost traduse numeroase din cartile sale: “Viata launtrica”,”Sfaturi intelepte”, “Stiinta rugaciunii”, “Viata duhovniceasca si cum o putem dobandi”, “Calauzire catre viata duhovniceasca”, “Raspunsuri la intrebari ale intelectualilor” – Editura Sophia, Bucuresti

• A trecut la Domnul pe 6 ianuarie 1894. A fost canonizat in 1988 de Biserica Rusa.