Iatã-ne ajunsi la ultima treaptã a urcusului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în fatã: Sãptãmâna Patimilor sau Sãptãmâna cea Mare. În timpul ei ne reamintim si retrãim ultimele zile din viaţa Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune si dramã lãuntricã, într-o stare de sobrietate si mãretie în acelasi timp, de tristete, dar si de bucurie, de pocãintã, dar si de nãdejde.
Fiecare zi are un înteles si un mesaj foarte clar si adânc.
Primele trei zile se numesc mari si sfinte pentru cã reamintesc sensul eshatologic al Paştelui. A patra zi, joi, marcheazã cea din urmã Cinã a Domnului cu ucenicii Sãi si trãdarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numitã si “Pastile Crucii”, este cu adevãrat începutul Pastelui (Trecere), iar sâmbãtã este ziua în care tristetea este transformatã în bucurie prin omorârea mortii.

Sfânta şi Marea zi Luni

“Iatã Mirele vine în miezul noptii si fericitã este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednicã este iarãsi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sã nu te îngreunezi, ca sã nu te dai mortii si afarã de Împãrãtie sã te încui; ci te desteptã strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeule, pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.
                                                                                                                                                                                                 (Troparul zilei)
În aceastã zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, si de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astãzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nãscut din Rahila – este icoanã a lui Hristos, pentru cã, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sãu cu treizeci de arginti, a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însusi, împãrãteste peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge cu putere si, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpãrã prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însusi pentru noi si ne hrãneste cu pâine cereascã.
Tot în aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sã convingã poporul nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sã-si arate puterea Sa de a pedepsi fatã de om, ci fatã de ceva care are o fire neînsufletitã si nesimtitoare.
Istoria smochinului a fost asezatã aici spre a îndemna la umilintã, dupã cum istoria lui Iosif a fost asezatã spre a ne înfãtisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã Domnul nu gãseste în el odihnã, a doua zi, adicã dupã viata aceasta de acum, îl usucã prin blestem si-l trimite în focul vesnic.
“Cãmara Ta, Mântuitorule, o vãd împodobitã si îmbrãcãminte nu am ca sã intru într-însa. Lumineazã-mi haina sufletului meu, Dãtãtorule de luminã si mã mântuieste” L.A. Confidential movie download .

                                                                                                                                                                                               (Condacul )

                                                                    Sfânta şi Marea zi Marţi

Aceastã zi ne pregãteste pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – Parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si Parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi si aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vãdeste strãlucirea fecioriei. 
Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte cãci împreunã cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru cã, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi mãsurã milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieþi au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeste somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Pãrinti pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talantilor, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit si sã fim gata sã iesim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru cã nestiutã este ziua si ceasul sfârsitului vietii. 
Dacã vom sãvârsi o singurã virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnicã, ci vom fi întorsi rusinati. Si într-adevãr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria sã fie biruitã de bani.
“La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tãierea smochinului temându-te, cu iubire de ostenealã lucreazã-l, ticãloase, priveghind si strigând: Sã nu rãmânem afarã de cãmara lui Hristos”. (Condacul )

                                                           Sfânta şi Marea zi Miercuri

În aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru cã lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte de mântuitoarea patimã.
Când Iisus s-a suit în Ierusalim si era în casa lui Simon cel lepros, o femeie pãcãtoasã s-a apropiat de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, dupã cuvântul Mântuitorului, sã se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu multã cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toti, dar mai cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat si pe acela. Si într-adevãr Hristos a tãmãduit-o dându-i iertare de pãcate. 
“Doamne femeia ce cãzuse în pãcate multe, simtind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironositã si tânguindu-se, a adus tie mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)

                                                               Joia Cinei celei de Tainã

“Când mãritii ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginti bolnãvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru acestea spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesãtios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slavã Tie”.      (Tropar)

Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi: spãlarea picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina Ghetsimani si vânzarea si prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbrãcat hainele si El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rusineze, iar celorlalti sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietãti: “Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însusi pildã. La sfârsitul mesei aduce vorbã si despre vânzarea Lui. Dupã putin timp, luând pâinea a zis: “Luati mâncati”; la fel si paharul, zicând: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati, a venit sã-L prindã. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaste.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

                                                                 Vinerea Patimilor

În aceasta zi, se pomenesc sfintele si mântuitoarele si înfricosãtoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie pentru noi. Se mai face încã pomenire de mãrturisirea mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor care a fost împreunã cu El.
Biserica numeste Patimile Domnului: sfinte – pentru cã Cel ce le-a rãbdat este Sfântul Sfintilor, sfintenia însãsi; mântuitoare – pentru cã ele sunt pretul cu care Domnul a rãscumpãrat neamul omenesc din robia pãcatului; înfricosãtoare pentru cã nu poate fi ceva mai înfricosãtor decât ocara pe care Fãcãtorul a rãbdat-o de la fãptura Sa.
În aceastã zi nu se sãvârseste Liturghia pentru cã însusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împãrãtesti care ne pun înainte nemãrginita smerenie a Domnului, Crucea cea dãtãtoare de viatã si credinta tâlharului.
Seara sãvârsim denia prohodului Domnului, care este ultima treaptã a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoarã de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt. 
“În mormânt, Viatã, pus ai fost, Hristoase, si s-au spãimântat ostirile îngeresti, smerirea Ta cea multã preamãrind”. (Starea întâi – Prohod)

                                                                       Sâmbãta Mare

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã vesnicã. Este ziua odihei lui Dumnezeu.
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:
“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu sânge, pretde rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în întelesul unei putreziri a trupului.
Dimineaţa  sãvârsim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia care se sfârşeşte spre amiază.

“Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)

În săptămâna a cincea a Postului Mare , la slujba deniei de miercuri seara se citeste viaţa Sf. Maria Egipteanca pentru a ne aduce înaintea ochilor duhovnicesti un model imresionant de pocainţă. De asemenea duminica a cincea a postului este închinată în mod special acestei cuvioase maici, care a devenit prin pocainţă dintr-o femeie desfrânată – o cuvioasă plăcută Domnului.

Iată un frumos cuvânt al Sf. Ignatie Brancianinov despre modelul de pocăinţă oferit de Sf. Maria Egipteanca:

” Este Sf Maria Egipteanca, model de urmat?! Oare chiar trebuie ca toata lumea sa fuga în pustie, în locuri nelocuite, în munti?” Nu, nu toata lumea. Dar toti trebuie sa o aiba drept model în truda ei de autoîndreptare, în hotarârea ei neclintita de a-si schimba viata si în felul cum a ajuns la aceasta hotarâre. Iata partile care trebuie urmate! Cum a ajuns Cuvioasa Maria la hotarârea de a-si schimba viata? Domnul a adus-o. Pentru ce? Deoarece, în pofida patimii naprasnice care o stapânea, ea nu se gândise niciodata sa ramâna pentru totdeauna în aceasta amara robie. Ea a suferit silnicia carnii si a vrajmasului care lucra prin aceasta carne si s-a lasat prada pasiunii, dar nu pâna la sfârsit. Domnul S-a milostivit de suferintele fapturii si a venit s-o elibereze din legaturile care o chinuiau. Aceasta este învatatura la care sa luam aminte din viata Sfintei Maria Egipteanca.
            Asadar, de are cineva nefericirea sa se afle în robia vreunei patimi trupesti sau sufletesti, sa aiba macar atâta tarie ca sa nu se robeasca ei fara putinta de întoarcere, sa nu se asemene acelora care, cazuti prada deznadejdii, se dedau preacurviei. Patima îl leaga pe om si îl duce legat spre fapte pe placul ei; dar tu, fiind chiar în lanturile robiei, manifesta-ti macar dorinta de a nu face asemenea lucruri, ramâi macar nemultumit de ele. Sa nu spui: „Ei, nu-i nimic, probabil,… Sa ramâna cum a fost sau sa mearga lucrurile ca pâna acum”. Ci, Ia fel ca cel ce este dus legat si nu are putere sa se împotriveasca, dar macar se propteste cu picioarele, asa si tu, indiferent de taria patimii care te stapâneste, arata-ti macar prin ceva revolta fata de ea, si spune: „E pentru ultima oara, nu ma mai las”; si, de cazi iarasi, spune la fel, si tot asa, dar spune nu doar cu limba, ci si cu inima si striga dupa Domnul spre ajutor. Asa cum cel ce a fost legat si dus prizonier de vrajmas, având, totusi, posibilitatea de a striga, striga, doar, doar l-o auzi cineva si l-o elibera, la fel striga si tu catre Domnul: „Doamne! Mai înainte de a muri, izbaveste-ma! Doamne, înainte de obstescul sfârsit, daruieste-mi pocainta!” si vei fi auzit. Dupa cum pruncul înfasat, culcat în leagan, care nu poate sa-si miste nici mâinile, nici picioarele, îsi apuca, totusi, mama de inima prin tipatul sau si o atrage, ca vrajita spre el, daca la fel vei striga si tu, îl vei atrage pe Domnul, Cel ce a spus ca mai degraba mama îsi va uita pruncul, decât îi va uita El pe cei care îl cheama.
            Când, în sfârsit, Domnul va veni la tine, ia aminte, atunci, frate, sa nu-ti îngadui sa nu te folosesti cum se cuvine de aceasta mare milostivire a lui Dumnezeu fata de tine. Te vei asemana atunci Sfintei Maria, pe când era în fata intrarii în mormântul Domnului si fusese prinsa de judecata lui Dumnezeu. Dupa cum ea, lovita de o putere nevazuta, nu statu mult pe gânduri, ci întelese imediat motivul, care era pacatul ei, si lua imediat hotarârea sa paraseasca acest pacat pagubitor si sa nu se mai întoarca la el niciodata, asa trebuie sa faci si tu. Ia aminte, deci! Atunci când o puternica remuscare a constiintei, sau frica de judecata si de moarte, sau apropierea unui pericol atârnând ca o sabie deasupra capului tau, sau sentimentul maretiei lui Dumnezeu si al marii Lui bunatati, sau orice altceva îti va cutremura profund inima si îti va scutura toate încheieturile, astfel încât vei simti ca ti-au cazut toate lanturile care te strâmtorau pâna atunci, sa stii ca s-a atins de tine harul lui Dumnezeu si ca te slobozeste sa calci pe calea binelui, slobozenie care pâna atunci îti lipsea. Ia aminte! Acest moment este foarte pretios! Ceea ce simti atunci este lucrarea harului… Adauga aici si lucrarea ta, adica spune asa: „Murdar am trait, facând pe plac patimilor… De acum nu voi mai face asa”. Apoi, marturisindu-te si primind dezlegare, tine-te de fagaduinta facuta…
            Asa a facut Sfânta Maria. Nu si-a amânat pe mâine hotarârea de a-si schimba viata, ci s-a hotarât imediat‚ si asa facu. La fel trebuie sa faca fiecare. Harul, când vine, dezleaga imediat legaturile patimii, dar daca cineva nu se hotaraste imediat sa paraseasca faptele pacatoase, atunci se leaga din nou în aceleasi lanturi. Când îngerul se arata Apostolului Petru în închisoare, acestuia îi cazura lanturile, dar daca apoi nu l-ar fi urmat pe înger afara din temnita ci ar fi ramas înauntru, ar fi venit paznicul temnitei, l-ar fi pus iarasi în fiare si ar fi încuiat temnita… Si ar fi ramas Sfântul Petru prizonier mai departe. Asa îl leaga la loc lanturile patimii pe acela care, simtind lucrarea harului lui Dumnezeu slobozindu-l din patimi, nu se hotaraste imediat sa-si schimbe viata, ci amâna pentru alta data. Nu amâna, frate! Caci nu stii de va mai veni vreodata un moment atât de prielnic.
            Luând hotarârea neclintita de a te îndrepta, trebuie cu adevarat sa începi imediat îndreptarea, asa cum a facut Sfânta Maria. Lasându-le pe toate, întarita cu Sfintele Taine, calauzita de sfaturile parintelui duhovnicesc, ea se îndrepta spre pustia de dincolo de Iordan, în însingurare, post si rugaciune, pentru a dezradacina deprinderile pacatoase însamântate în ea si cultivate de viata vicioasa. Apuca-te si tu imediat de truda si de nevointe. Desigur, nu toti au aceeasi cale de întoarcere. Unul se îndeparteaza în pustie si traieste în însingurare; altul se duce la mânastire si se mântuieste printre frati; altul ramâne în rânduiala vietii civile si de familie, comune tuturor. Multi au parcurs deja toate aceste cai; pe fiecare dintre ele au mers cei care s-au mântuit si multi oameni mari. Ce cale sa aleaga fiecare sa hotarasca fiecare, dupa înclinatia sa, dupa inspiratia harului lui Dumnezeu si dupa sfatul parintelui sau duhovnicesc. Trebuie numai sa stii ca fara munca nu poti face nimic. Pe toti cei ce vor sa biruie carnea ce se lupta cu ei îi asteapta un mare razboi. Câte nu a rabdat Cuvioasa Maria!… Pe fiecare îl asteapta stradania! Trebuie, cum am spus mai înainte, sa îndepartam tot ceea ce poate sa ne hraneasca patimile; iar aceasta cere destul efort. Trebuie sa lucram tot ceea ce poate hrani si întari noua noastra viata; dar nici aceasta nu se face fara efort. Trebuie sa ne povatuim în adevarul lui Dumnezeu, sa ne aflam cât se poate de des sub lucrarea Sfintelor Taine, participând la sfintele slujbe ale Bisericii, sa ne luptam cu patimile si sa facem fapte bune, opuse deprinderilor pacatoase; dar toate acestea sunt munca. Iar, ceea ce este cel mai important: sa nu ramânem niciodata singuri… Lipeste-te de parintele tau duhovnicesc, gaseste-ti pe cineva de aceleasi convingeri cu tine, adânceste-te în povatuirile sfintilor parinti si nu întreprinde nimic fara sa te interesezi pe la toate aceste surse. Nu încerca s-o copiezi în toate pe Cuvioasa Maria. Ea a trait singura, dar calea ei a fost special aleasa astfel de Dumnezeu. Noua ne este mai bine sa ne tinem de rânduiala generala a vietii. Vulturul pluteste singuratic în înalturi, atât de sus, ca se întâmpla sa nu-l vedem. Dar el este vultur… Asadar, imita trudele de îndreptare ale Cuvioasei Maria, statornicia ei în aceasta lupta si devotamentul ei neclintit fata de fagaduinta facuta… Iar în celelalte, mergi pe calea obsteasca a celor ce se mântuiesc. Însa fii tare, nu-ti permite sa te molesesti si, dupa ce te-ai trudit putin, sa nu-ti închipui ca ai facut totul, caci sfârsitul încununeaza opera. Întipareste-ti în minte de pe acum acest sfârsit fericit si mergi spre el, dupa cuvântul Apostolului, uitându-le pe cele vechi si nazuind spre cele dinainte, pâna când vei ajunge la lacasul de odihna, pregatit de Domnul tuturor truditorilor Sai. Amin. 

                                                                                     Sf Teofan Zavorâtul, Viata Launtrica, Editura: Sofia, Bucuresti, 2000

Cuvantul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu.

De cate ori auziti cuvantul ” Cruce “, sa nu intelegeti ca sectarii cei nebuni, ca baptistii, adventistii, evanghelistii, penticostalii, nazarinenii, pocaitii, seceratorii, tudoristii, martorii lui Iehova si toti ceilalti sectari, care bantuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea si care vatama tarina lui Dumnezeu-Cuvantul.
Sa nu ganditi despre Sfanta Cruce ca ei, ci asa sa intelegeti si sa tineti minte ca, cuvantul ” Cruce ” are indoita putere si taina. Indoita este Crucea, indoite sunt intelesurile Crucii.
Sa intelegeti despre Sfanta Cruce nu asa ca cei scurti la minte si neintelepti, care nu vor sa se inchine mantuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfantul Apostol Pavel.
Lasa-i sa huleasca pentru ca i-a intunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai intai, adica unde sta creierul mare, ca sa nu creada. Le-a pus pecetea pe mana dreapta, ca sa nu o ridice la frunte si sa faca semnul cel mantuitor al preacinstitei si de viata facatoarei Cruci a lui Hristos.
Deci sa stiti ca indoit este omul, indoita este si Sfanta Cruce. Nu vezi la om un ipostas in doua firi ? O parte se vede, adica trupul, una nu se vede, adica sufletul, pentru ca este de natura nevazuta. Asa si Crucea sa o intelegem.
Una este Crucea materiala, vazuta, si alta cea tainica, mistica si nevazuta, pe care o purtam in inima noastra. In Sfanta Evanghelie auzim zicand asa : Si statea langa crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena.
Auzi ? Stateau langa crucea Lui. Deci, intelege ca a sta langa crucea Lui, nu inseamna a sta langa crucea spirituala, ci langa una materiala. Crucea de lemn a lui Hristos, langa care statea Maica Domnului, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena.
Cand veti auzi : Pogoara-Te de pe Cruce, se intelege Crucea lui Hristos cea de lemn pe care era rastignit. Si cand veti auzi : Si L-au dus si L-au scos afara din cetate, ducandu-si Crucea Lui pana la locul Capatanii, ce se cheama pe evreieste Golgota, Intelegem crucea materiala. Pe aceasta o purta Mantuitorul in spate.
Si cand veti auzi ca s-au dus evreii la Pilat si l-au rugat : ” Ne rugam tie, zdrobeste fluierele picioarelor celor rastigniti, ca sa-i dam jos de pe cruce, sa nu-i apuce ziua sambetei “, ca mare era ziua sambetei aceleia la iudei. Si aici intelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituala.
Iar cand veti auzi in Sfanta Evanghelie pe Hristos, zicand : Cel ce nu-si ia Crucea si nu-Mi urmeaza Mie, nu este vrednic de Mine, sa nu intelegeti crucea cea de lemn, ci crucea spiritulal, nevazuta.
Deci, bagati de seama, ca Hristos indoita cruce a purtat. Una in suflet : suferinta, rabdarea, usturimea, durerea, rusinea, scuiparile, mahnirile si intristarea; si toate cate le ducea in suflet formau crucea cea spirituala a Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Sai si S-a rastignit de bunavoie pe ea, pentru mantuirea lumii.
Si Sfantul Apostol Pavel a purtat doua cruci : Mie sa nu-mi fie a ma lauda, decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus si cealalta cruce, cum singur spune : In batai, in suferinte, in posturi, in friguri, in primejdii de la neamuri, in primejdii pe mare, in primejdii pe uscat, in primejdii de la neamul meu, in primejdii de la fratii cei mincinosi.
Deci sa stiti, cand va ataca sectarii pentru Sfanta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferintelor, nu si pe cea materiala. Noi o luam si pe cea dintai, ca asa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn in spate si o cruce a suferintelor in sufletul Sau, pana la moarte si moarte pe cruce.
Crucea, este biruinta, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este arma cu care Hristos a biruit puterile iadului si ale mortii. Deci vai si amar si blestemat si de trei ori blestemat este acela care nu se inchina cinstitei si de viata facatoarei Cruci a lui Hristos !
Indoit este omul, si indoita cruce trebuie sa poarte, cum arata Sfantul Efrem Sirul si Sfantul Chiril al Ierusalimului, care zice :
” O, crestine, nici un lucru sa nu faci, pana nu faci semnul Sfintei Cruci, cand pleci in calatorie, cand incepi lucrul, cand te duci sa inveti carte, cand esti singur si cand esti cu mai multi; pecetluieste-ti cu Sfanta Cruce fruntea ta, trupul tau, pieptul tau, inima ta, buzele tale, ochii tai, urechile tale si toate ale tale sa fie pecetluite cu semnul biruintei lui Hristos asupra iadului. Si nu te vei mai teme atunci de farmece sau descantece sau de vraji. Ca acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la fata focului si ca praful in fata vantului.
Asadar, ne-am adus aminte mai intai de simbolurile crucii, apoi de indoita cruce – cea materiala si cea spirituala.

Arhim. Ilie Cleopa – Predică despre Sfânta Cruce

Cuvantul isihasm vine de la termenul grecesc “isihia”, care inseamna liniste, tacere interioara. Isihasmul este una dintre cele mai directe cai de a atinge iluminarea spirituala. Toti marii sfinti ortodocsi au practicat isihasmul sau cel putin au abordat tehnicile speciale de purificare, transcendere a mintii ori focalizare a atentiei in interior (pantece, inima etc) caci dupa cum spune Sf. Grigorie Sinaitul dar si altii “e cu neputinta sa se mantuiasca cineva fara atentie amanuntita si fara paza mintii”.

Cartea de capatai a isihasmului este Filocalia – o culegere a experientelor si invataturilor spirituale relatate de mari sfinti ori discipoli ai acestora. Practica de baza a isihasmului consta din rugaciunea inimii sau a mintii.

Rugaciunea inimii include mai multe etape, pana la practica ei desavarsita. Stadiul suprem al acesteia fiind realizeazarea efectiva a unirii cu Dumnezeu; transcenderea iluziei “desertaciunii” acestei lumi si luminarea minţii prin harul divin.

“Minte care se intoarce in ea insasi si mai presus de ea spre a se uni cu Dumnezeu”
(Sf. Grigore Palama)

In aceatsa ultima etapa nu se mai pot rosti cuvinte, rugaciunea dispare, si orice mijloc al acesteia ramane doar o traire pura inefabila lipsita de orice obiect intr-un profund extaz mistic “rapire extatica” care poate dura zile in sir.

In acest stadium sunt revelate marile taine, trairile coplesitoare “pe care nici un muritor nu le-ar banui”. Adevarata realitate perceputa deja la o dimensiune unde timpul si spatial, forma, lumina si insasi actul intelegerii or al cunoasterii sunt transcese dupa cum spune si Sfantul Dionisie Areopagitul:

“Dumnezeirea nu este nici suflet nici minte nici parere nici ratiune, nu poate fi exprimata, nici inteleasa…nici stiinta nici adevar nici imparatie nici unitate nici bunatate nici duh nici paternitate nici filiatie, ea scapa oricarui rationament de a o numi ori cunoaste. Nu e nici intuneric, nici ratacire…despre ea nu se poate afirma ori nega nimic in mod absolut dar este totodata Cauza unica si desavarsita a tuturor fiind transcendenta, fiind libera de toate si mai presus de toate.”

(din lucrarea Teologia Mistica)

RUGACIUNEA INIMII (sau a mintii)

“Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!”

Aceasta rugăciune cuprinde o taină adâncă şi o putere mare.

Rugaciunea inimii este mult superioara rugaciunii obisnuite caci ea sporeste necontenit puterea de concentrare si creste profunzimea perceptiei si aduce linistea sufletului, o stare permanenta de beatitudine pentru cel care se roaga. 

Treptele rugaciunii inimii:

Acestea difera. Dupa unii parinti sunt 8, dupa altii doar 3 sau 5, dar o varianta generala dupa Filocalia ar fi aceasta:

1.  Rugaciunea mintii: – primul stadium al rostirii in care mintea repeată neincetat: “Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma.”

    Aici intreaga atentie este focalizata pe aceasta rostire, astfel gandurile razlete inceteaza sa mai sustraga fiinta. Mintea atunci este automat orientata in interior.

2.  Rugaciune mintii in inima: – “Aici mintea in timpul rugaciunii petrece fara iesire in interiorul inimii. Aici se afla toata esenta lucrarii” (Parintele Cleopa in “Ne vorbeste Parintele Cleopa” vol. 12.)

      Aici atentia este directionata in inima, lucru ce in unele cazuri se intampla spontan sau se intampla firesc, de la sine. “Dupa o bucata de vreme am simtit ca rugaciunea se coborase, asa zicand de la sine de pe buze in inima”. (Pelerinul Rus)        Devenim constienti de natura noastra, de gandurile, de emotile noastre pe care acum le percepem, le analizam – introspectie. Apare o stare de calm profund, siguranta incepand sa creasca focalizarea si forta interioara.

3.  Rugăciunea neîncetată sau cea care se misca de la sine: – “Inima cu fiecare zvacnitura repeta singura cuvintele rugaciunii…inceta-i sa mai pronunt rugaciunea si nu mai faceam altceva decat sa ascult cu bagare de seama ce spunea inima. Ochii (viziunea interioara) mi se scufunda inlauntrul ei si aparu un sentiment intens de fericire. (Pelerinului Rus).

        In acest stadiu apare asanumita dulceata duhovniceasca, o forma permanenta de beatitudine. Rugaciunea devine aici neincetata in sensul ca acea stare beatifica din inima devine continua “ca o curgere” chiar si in timpul desfasurarii actiunii zilnice, chiar si cand vorbim sau dormim.

 “Eu dorm, dar inima-mi vegheaza” (Cantarea Cantarilor cap 5.2).

4.  Rugăciunea curată: – Aici “rugaciunea da nastere unei contemplatii…cel care traieste o astfel de contemplatie cunoaste o stare de extaz si devine asemenea unui trup parasit de suflet” (Sf. Isaac Sirul).

       In acest extaz, in care mintea nu mai poate misca ramane doar constiinta care contempla. Aici apare din inima “o lumina ce straluceste ca soarele ce izvoraste din adancul inimii” (evident este o perceptie a viziunii interioare).

5.  Rugăciunea – vederea duhovnicească (dupa Sf. Isaac Sirul) sau rugaciunea fără de rugăciune: – “De indata ce mintea a trecut dincolo de rugaciunea curata nu mai exista nici simtiri, nici lacrimi, nici stapanire, nici libertate, nici smerenie, nici…nici…nici lumea asta sau cealalta. Asadar nu exista rugaciune dincolo de rugaciunea curata…Trecand dincolo de marginile ei intram in starea de extaz si nu mai suntem in rugaciune. Aceasta este viziunea” (Sf. Isaac Sirul)