6
Mar

Despre purtarea crucii

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

iis-cruce

“Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat in crucea Domnului nostru Iisus Hristos” – spune Sfantul Apostol Pavel (Gal. 6, 14). Cum a ajuns acest Sfant Apostol la o astfel de stare, ca nu voia sa se laude cu nimic, decat cu crucea lui Hristos? Crucea inseamna tot felul de suferinte, stramtorari, umilinte; cum sa te lauzi cu ea? Dar iata ca Apostolul Pavel se lauda cu ea. Impreuna cu el se laudau, desigur, si ceilalti apostoli, si, urmandu-le lor, si toti ceilalti purtatori ai crucii.

De ce, oare? Caci au inteles barbatii cei inteleptiti de Dumnezeu adanca semnificatie a crucii, au pretuit-o profund si se laudau ca s-au invrednicit sa o poarte. Ei vedeau in cruce, in loc de stramtorare, deschidere, in loc de amaraciune, dulceata, in loc de umilire, inaltare, in loc de necinste, slava; si se laudau cu ea, asa cum se lauda altii cu vreo podoaba minunata sau cu vreo distinctie.

O, de ne-ar darui Domnul si noua o asemenea intelegere si o astfel de stare, incat sa pricepem si sa simtim puterea crucii si sa ne laudam cu ea!

Semnificatia Crucii

Iata o scurta explicatie generala a semnificatiei crucii. Domnul a plinit mantuirea noastra prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul pacatelor noastre; prin Cruce, ne-a impacat cu Dumnezeu si cu Tatal; prin Cruce a pogorat peste noi darurile harului si toate binecuvantarile Cerului. Asa este Crucea Domnului prin ea insasi. Fiecare dintre noi se face insa partas puterii ei mantuitoare numai prin propria sa cruce.

Crucea personala a fiecaruia, cand se uneste cu Crucea lui Hristos, atunci puterea, lucrarea acesteia din urma trece asupra noastra, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsa asupra noastra orice binefacere si orice dar desavarsit.

Prin urmare, crucile personale ale fiecaruia sunt la fel de necesare in lucrarea mantuirii pe cat este si Crucea lui Hristos. Nu veti intalni nici un mantuit care sa nu fi fost purtator de cruce. De aceea, fiecare este inconjurat din toate partile de cruci, ca sa nu se osteneasca cautandu-si crucea si ca sa fie aproape de puterea mantuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune si asa: uita-te in jurul tau si inlauntrul tau, descopera-ti crucea, poart-o cum se cuvine, unita cu Crucea lui Hristos, si vei fi mantuit.

Cu toate ca fiecare isi poarta crucea si fara sa vrea si, de cele mai multe ori, crucea nu este usoara, ci anevoie de purtat, totusi nu fiecare o priveste in lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune in slujba lucrarii mantuirii sale; de aceea, crucea nu este mantuitoare pentru fiecare. Sa luam la rand toate crucile posibile si sa vedem cum trebuie sa o purtam pe fiecare dintre ele, pentru ca ea sa capete putere mantuitoare.

Felurile crucilor

Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcatuite din suferinte si necazuri si, in general, dintr-o nefericita soarta pamanteasca; a doua categorie o reprezinta crucile interioare, nascute din lupta cu patimile si cu poftele, pentru a castiga virtutile; a treia categorie o reprezinta crucile harice (de duh si de har), care sunt primite prin totala predare in voia lui Dumnezeu.

a. Crucile exterioare

Va voi spune acum cateva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe si mai diverse cruci. Ele sunt raspandite pe toate drumurile noastre si se intalnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supararile, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiati, necazurile de la serviciu, tot felul de privatiuni si de pagube, neplacerile familiale, relatiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supararile, pierderile si, in general, soarta pamanteasca, mai mult sau mai putin anevoioasa pentru fiecare.

Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogatia, nici slava, nici marirea pamanteasca nu ne scutesc de ele. Ele s-au impletit cu viata noastra pamanteasca din clipa in care s-a inchis raiul pamantesc si nu se vor desprinde de ea, pana cand nu se va deschide raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci sa-ti fie mantuitoare, foloseste-te de ele asa cum le-a randuit Dumnezeu pentru mantuirea omului, in general, si a ta, in particular. De ce a randuit Domnul ca nimeni sa nu se afle pe pamant fara necazuri si stramtorari? Pentru ca omul sa nu uite ca este un exilat, ca sa nu traiasca pe pamant ca un bastinas in patria sa, ci ca un calator si ca un venetic intr-o tara straina si sa caute intoarcerea in adevarata sa patrie.

Cand omul a pacatuit, a fost imediat izgonit din rai si, in afara raiului, a fost inconjurat de necazuri si de lipsuri si de tot felul de greutati, ca sa tina minte ca nu se afla la locul sau, ci este pedepsit, si ca sa se ingrijeasca sa caute miluire si revenire la rangul sau.

Astfel, nu te mira vazand necazuri, nenorociri si lacrimi, ci rabda fara sa te necajesti. Nu ii sade bine criminalului si neascultatorului deplina bunastare si fericire. Primeste acest gand in inima si poarta-ti soarta cu seninatate.

“Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai putin?” – vei spune. “De ce pe mine ma stramtoreaza necazurile, iar altuia ii merge bine aproape in toate? De ce eu ma frang de durere, iar altul se mangaie? Daca aceasta este soarta tuturor, macar sa se imparta in mod egal fiecaruia, fara exceptii”. Dar chiar asa se imparte. Uita-te mai bine si vei vedea.

Tie ti-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau ii va fi maine, iar astazi ii ingaduie Domnul sa se odihneasca. De ce te uiti la ceasuri si la zile? Priveste intreaga viata, de la inceput pana la sfarsit, si vei vedea ca tuturor le este greu, chiar foarte greu. Gaseste pe unul care sa jubileze de bucurie intreaga viata! Pana si regii adesea nu dorm noptile din pricina greutatii ce la apasa inima.

Ti-e greu acum, dar inainte n-ai avut parte de bucurie?! Dumnezeu iti va mai da si vei vedea si alt zile de bucurie. Rabda, deci! Cerul se va lumina si tie supra ta. In viata este ca in natura, sunt ba zile intunecoase, ba zile senine. S-a intamplat vreodata ca un nor de furtuna sa nu treaca?! Si este cineva pe lume care sa creada ca nu va trece?! Gandeste si tu la fel despre supararea ta si te vei mangaia de buna nadajduire.

Iti este greu. Dar este, oare, aceasta o intamplare fara motiv? Pleaca-ti cat de cat capul si adu-ti aminte ca exista Dumnezeu, care se ingrijeste de tine ca un parinte si nu te scapa din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a intamplat decat cu ingaduinta si cu voia Lui. Nimeni altul decat El ti-a trimis-o. Iar El stie foarte bine ce, cui si cand sa-i trimita; si cand trimite, trimite spre binele aceluia care primeste suferinta. Asadar, uita-te in jurul tau si vei vedea, in nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine.

Dumnezeu vrea sa-ti curete vreun pacat sau sa te indeparteze de vreo treaba pacatoasa sau, printr-un necaz mai mic, sa te fereasca de un altul mai mare, ori vrea sa-ti dea ocazia sa-ti arati rabdarea si credinta in El, pentru ca apoi sa-Si arate in tine slava milostivirii Sale. Desigur ca ceva dintre acestea ti se potriveste. Cauta deci ceea ce ti se potriveste si oblojeste-ti cu aceea rana, asa cum folosesti un plasture, si se va racori arsura ei.

De altfel, daca nu vei vedea clar ce anume vrea sa-ti daruiasca Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ti in inima credinta generala si neiscoditoare ca tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, si talcuieste-i sufletului tulburat: asa a binevoit Dumnezeu. Rabda! Pe cine pedepseste Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreste-ti privirea la starea ta morala si la starea din vesnicie care ii corespunde. Daca esti pacatos – cum esti, de altfel – bucura-te ca a venit focul napastei care-ti va arde pacatele. Tu privesti suferinta numai dinspre pamant. Dar muta-te cu gandul la cealalta viata. Treci de partea Judecatii. Priveste focul cel vesnic, pregatit pentru pacatele noastre. Si, de acolo, priveste-ti suferinta. Daca acolo vei fi osandit, cate necazuri nu ti-ai dori sa fi suportat aici, numai ca sa nu fi cazut sub acea osandire?!

Spuneti in sinea ta: “Dupa pacatele mele imi sunt trimise ceste lovituri” si multumeste-I Domnului ca bunatatea Lui te indruma spre pocainta. Apoi, in loc sa te intristezi fara rost, afla care-ti este pacatul, pocaieste-te si nu mai pacatui. Cand vei cugeta astfel, vei spune, desigur: “Inca este putin ceea ce am primit! Caci, dupa pacatele mele, mult mai rau merit”.

Asadar, indiferent de porti soarta amara a tuturor, ori suferintele si necazurile personale, rabda-le cu inima impacata, primindu-le cu recunostinta din mainile Domnului, ca pe un leac impotriva pacatelor, ori ca pe o cheie care deschide usa in imparatia Cereasca.

Nu carti, nu invidia pe altul si nu te lasa prada tanguirii zadarnice. Caci asa se intampla in nenorocire: unul incepe sa se tanguiasca si sa carteasca, altul se pierde de tot cu firea si cade in deznadejde, iar altul se cufunda in necazul sau si doar sufera, fara a se misca cu mintea si fara sa-si inalte suferinta inimii spre Dumnezeu. Toti acestia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise si pierd, astfel, momentul prielnic si ziua mantuirii.

Domnul le da in maini conlucrarea mantuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul si suferinta. Oricum, iti porti deja crucea. Fa, asadar, ca aceasta purtare sa-ti fie spre mantuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie sa muti muntii din loc, ci sa aduci o mica schimbare in miscarea gandurilor si in starile inimii tale.

Desteapta-ti recunostinta, smereste-te sub mana puternica, pocaieste-te, indrepteaza-ti viata. Daca te-a parasit credinta in pronia Lui Dumnezeu, readu-ti-o in suflet si vei saruta dreapta lui dumnezeu. Daca ti-ai pierdut simtul legaturii cu propriile pacate, ascute-ti ochiul constiintei si le vei vedea, vei plati pacatul si vei umezi uscaciunea necazului cu lacrimile pocaintei.

Daca ai uitat ca amarul soartei pamantesti rascumpara si mai amarnica soarta vesnica, inviaza-ti in minte acest gand si, cu inima impacata iti vei dori suferinte, pentru ca, pentru micile suferinte de aici, sa te intampine acolo milostivirea vesnica a Domnului.

Este mult oare? Este greu? Dar, in acelasi timp, aceste ganduri si sentimente sunt legaturile care leaga crucea noastra de Crucea lui Hristos, din care se revarsa pentru noi puteri mantuitoare. Fara acestea, crucea ramane tot in spatele nostru si ne apasa, dar nu are putere mantuitoare, fiind despartita de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtatorii de cruce care se mantuiesc si nu ne mai putem lauda in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.

Spunand putine despre crucile din afara, va invit, fratilor, sa umblati in intelepciune, rascumparand timpul suferintei si al necazurilor printr-o senina, multumitoare si pocaita rabdare. Atunci vom simti puterea mantuitoare a crucilor suferintelor noastre si ne vom bucura, supunandu-ne lor, intrevazand prin ele lumina slavei, si vom invata sa ne laudam cu ele nu numai pentru roadele lor viitoare, ci si pentru cele de acum.

b. Crucile launtrice

Al doilea fel de cruci sunt crucile launtrice. Pe acestea le intalnim in timpul luptei cu patimile si cu poftele. Spune Sfantul Apostol: “Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele”(Gal. 5, 24). Si l-au rastignit? Asadar, este vorba de o cruce pe care si-au rastignit aceste patimi si pofte.

Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A rastigni patimile inseamna a le face neputincioase, a le strivi, a le dezradacina. De va infrange omul vreo patima de cateva ori, o va face neputincioasa; de o va mai infrange de cateva ori, o va strivi; daca inca o va infrange, atunci o va dezradacina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Si fiindca ceasta lupta este anevoioasa, amara si dureroasa, ea este cu adevarat o cruce implantata inlauntrul nostru. Cel ce lupta cu patimile, uneori parca are mainile tintuite, parca i se pune pe frunte cununa de spini, inima ii este strapunsa de vie. Atat este de greu si de dureros.

Fara osteneala si fara durere nu se poate, pentru ca patimile, desi, venind din afara, ne sunt straine, asa de tare s-au lipit de trupul si de sufletul nostru, incat au patruns cu radacinile in toate madularele sufletesti si in toate puterile noastre. Daca te vei apuca sa le dezradacinezi, doare. Doare, dar este mantuitor, si aceasta izbavire nu se obtine altfel decat prin durere.

Cand ne dor polipii, un corp strain se naste in corpul nostru, creste si da radacini. Daca nu-i retezi, nu te poti vindeca, iar retezarea este dureroasa. Mai bine sa doara, dar aceasta durere sa inapoieze sanatatea. Iar daca ii lasi si nu-i tai, tot vor durea, insa aceasta durere nu va mai fi spre sanatate, ci inspre intetirea durerii, si poate chiar spre moarte.

Stii cum se vindeca boala siberiana? Se taie si se scoate afara buba, se arde locul si se mai unge cu o otrava si se freaca cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar daca o lasi asa, durerea va ramane durere, dar de moarte nu scapi.

La fel este si in lupta cu patimile sau cu dezradacinarea lor: este dureroasa, dar mantuitoare. Iar daca lasi patimile si nu le dezradacinezi, te vor stramtora in continuare, iti vor pricinui durere, suferinta, dar nu spre mantuire, ci spre pieirea si moartea spirituala, caci plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23).

Care patima nu este dureroasa? Mania arde, invidia usuca, pofta trupeasca vlaguieste, zgarcenia nu te lasa sa mananci si sa dormi, mandria jignita roade ucigator inima; si orice alta patima – ura, suspiciunea, galceava, dorinta de a fi pe placul oamenilor, atractia pentru anumite lucruri si persoane – ne pricinuieste, fiecare, suferinta ei, astfel incat a trai in patimi este acelasi lucru cu a merge descult pe lame de cutit sau pe carbuni aprinsi, sau a fi in situatia omului caruia serpii ii invenineaza sangele.

Si iarasi, cine nu este lipsit de patimi? Toata lumea le are. Cata vreme exista mandrie, exista toate patimile, caci aceasta este mama patimilor si nu umbla fara fiicele ei. Dar ca nu fiecare le are pe toate in aceeasi masura: la unul precumpaneste una, la altul alta, care le da tonul celorlalte. Iar daca fiecare are patimi, inseamna ca se si chinuieste din pricina lor. Fiecare este chinuit si rastignit de patimi, insa nu spre mantuire, ci spre pierzanie.

Astfel, purtand patimile, te sfasii cu ele si pieri. Nu este oare mai bine sa-ti produci singur suferinta inlauntrul tau tot din pricina patimilor, insa nu spre pierzanie, ci spre mantuire? Este de ajuns sa schimbi directia cutitului si, in loc sa te tai pe tine cu el, spre satisfactia patimilor, sa tai cu el patimile, pornind la lupta cu ele si impotrivindu-te lor in toate. Si aici va fi durere si suferinta a inimii, dar durerea va fi tamaduitoare, va fi imediat urmata de o linistire imbucuratoare, asa cum se intampla cand rana este acoperita cu un plasture tamaduitor.

Daca te supara, de pilda, cineva, este greu sa-ti depasesti mania si nu-ti place; daca o biruiesti, te linistesti, dar daca ii dai satisfactie, multa vreme te vei framanta. De a fost cineva jignit, greu ii este sa se biruiasca pe sine si sa ierte; daca iarta, pace dobandeste, iar de se razbuna, nu va avea liniste. Daca s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.

Asa stau lucrurile cu orice patima. Si patima te chinuieste, dar si lupta cu ea iti pricinuieste suferinta. Insa prima te ucide, iar a doua te vindeca si te izbaveste. Oricarui patimas trebuie sa i se spuna: “Mori pe crucea patimilor tale”. Rupe aceasta cruce si construieste-ti o alta: crucea luptelor cu ele. Si iti va fi rastignirea pe aceasta cruce spre mantuire.

Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, si alegerea ar trebui sa fie foarte usoara. Totusi, faptele nu o indreptatesc intotdeauna. Trebuie sa ne miram de orbirea noastra. Sufera unul de cate o patima, dar tot ii da apa la moara. Vede ca, dandu-i satisfactie, isi face din ce in ce mai rau, dar tot nu se lasa. Avem o dusmanie inexplicabila fata de noi insine! Altul chiar se pregateste de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeste cu cererile ei, o urmeaza numaidecat. Iar porneste si iar ii cedeaza. Face de cateva ori asa, si rezultatul este acelasi.

Suferim de o inexplicabila vlaguire a puterii morale! In ce constau amagirea si inselarea? In faptul ca patima, prin satisfacerea ei, promite o gramada de placeri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cate ori nu s-a verificat, oare, ca satisfacerea patimei aduce nu fericire si liniste, ci chin si intristare? Ea promite multe, dar nu da nimic; iar lupta nu promite nimic, dar da totul.

Daca nu ai trait aceasta experienta, traieste-o si vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastra, ca nu ne hotaram s-o traim. Motivul ar fi ca ne este mila de noi insine. Autocompatimirea este cel mai lingusitor tradator si cel mai mare dusman al nostru, este primul plod al mandrei. Ne este mila de noi insine si ne ucidem cu mana noastra. Credem ca ne facem bine, dar ne facem rau; si cu cat mai rau ne facem, cu atat mai mult vrem sa ne facem rau. Astfel, raul creste si ne apropie de pieirea finala.

Sa ne insufletim, asadar, fratilor, si sa ne urcam cu curaj pe crucea rastignirii de sine, prin rastignirea si dezradacinarea patimilor si a poftelor. Sa respingem mila de noi insine si sa incalzim ravna trudirii de sine. Sa avem o mana de doctor, care si celor pe care-i iubeste, si celor de vaza, la nevoie, le administreaza taieturi si arsuri dureroase.

Nu va voi indica metoda si intreaga desfasurare a luptei. Apucati-va de treaba, si ea va va arata singura si va va lnvata totul. Inchipuiti-va linistea, bucuria si lumina care se vor instaura in inima dupa biruirea patimilor si cu aceasta incalziti-va ravna ridicarii impotriva lor. Lumina si bucuria se nasc chiar de la inceputul pornirii acestei lupte si tot cresc si se inalta, pana cand, la sfarsit, se vor implini prin linistirea inimii, in care se odihneste Dumnezeu. Dumnezeul pacii traieste cu adevarat, de-a pururi in acela care a ajuns la aceasta masura. Atunci se adevereste pe deplin ca, intr-adevar, crucea este pomul vietii.

Pomul vietii cel din rai a ramas in rai. In locul lui, pe pamant este inaltat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul si va fi viu. Apropie-te, lipeste-ti buzele de el si bea din el viata. Te vei lipi de cruce cand respingand mila de sine, vei ravni la rastignirea de sine iar viata vei incepe sa bei din ea cand vei porni la lupta cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viata datatoare din crucea purtatoare de viata. Indeseste biruintele si te vei satura mai repede si te vei umple de viata.

Minunata este insusirea rastignirii de sine! Parca iti ia, dar, luandu-ti, iti da; parca reteaza, dar, retezand, inradacineaza; parca omoara dar, omorand, inviaza. Este exact Crucea lui Hristos, care a calcat moartea, viata daruind. Cata fericire!

Dar mare este, oare, osteneala? Primul pas este destul de anevoios – prima biruire a sinelui, prima hotarare de lupta; apoi insa, cu fiecare inclestare in lupta, devine tot mai usor. Ravna se va aprinde mai tare, si stiinta de a lupta va creste si dusmanul va slabi. Asa cum in lupta obisnuita, ostasilor le este frica numai de inceput, iar apoi nu se mai tem de nimic, totul le vine usor si la indemana, la fel este si in lupta duhovniceasca: numai sa incepi, apoi lupta se va infierbanta de la sine si te va usura. Si apoi, cu cat mai zeloase si mai aprige sunt inclestarile, cu atat mai aproape este sfarsitul luptei si pacea.

N-ai putere sa incepi? Roaga-te. Domnul iti va trimite. Inconjoara-te de gandul primejdiei de a ramane in patimi si astfel te vei smulge din intunericul lor, spre lumina eliberarii de ele. Dar, mai ales, marturisindu-ti neputinta in fata Domnului, stai si bate la usa milostivirii Sale, chemandu-L in ajutor. Iti va veni ajutor! Domnul va cauta spre tine si lumina ochilor Sai iti va arde autocompatimirea si iti va aprinde ravna de a te inarma cu barbatie impotriva patimilor. Iar daca Domnul este cu noi, cine-i impotriva noastra?

Doamne, incepatorul nevointei, Cel ce ne-ai insufletit cu ravna de a porni nevointa luptei cu patimile, Tu insuti la-ne putere sa rezistam in lupta, ca sub semnul Crucii Tale sa luptam lupta cea buna, privind catre Tine, Incepatorul si Plinitorul credintei noastre, Cel ce prin Cruce ne-ai randuit mantuire si ne-ai daruit viata prin ea!

c. Crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu

Cel de-al treilea fel al crucii mantuitoare pentru noi este crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu. Va voi spune si despre ea vreo doua vorbe, pentru ca invatatura intreaga imi depaseste puterile. Pe aceasta cruce se ridica crestinii cei mai desavarsiti. Ei sunt cei ce o cunosc si ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg si cu putere. Cum ar putea altii sa vorbeasca asa? Dar nu se poate sa o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo doua patimi si linistindu-se cat de cat de framantarea lor dinauntru, sa creada ca a facut deja tot ce trebuie si se asteapta de la crestini.

Nu, nici in aceasta situatie nu a facut inca totul. Chiar si cel ce s-a curatat pe deplin de patimi nu a facut inca cea mai importanta fapta crestina, ci doar s-a pregatit pentru ea. Daca te-ai curatat de patimi, preda-te, curat, ca jertfa curata si neprihanita lui Dumnezeu, caci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihanitului.

Priveste Golgota. Acolo, crucea talharului intelept este crucea curatirii de patimi, iar Crucea Domnului este crucea jertfei curate si neprihanite. Ea este rodul predarii in voia lui Dumnezeu – neconditionata, deplina, fara intoarcere.

Ce L-a urcat Cruce pe Mantuitorul nostru? Aceasta predare de sine in gradina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga sa treaca de la El paharul acesta, dar iata cum rosti hotararea definitiva: “Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Mt. 26, 39).

De la cuvantul “Eu sunt” cad cei ce venisera sa-L lege. Dar apoi tot ei il leaga. De ce? Pentru ca El insusi se legase mai inainte, predandu-Se in voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, intreaga faptura se cutremura si mortii inviau, iar El statea nemiscat pe Cruce, caci isi predase duhul lui Dumnezeu.

Astfel sunt toti cei ajunsi la masura barbatului desavarsit, cei ce au atins masura varstei plinirii lui Hristos. Acestia sunt cu totii, ca sa spunem asa, rastigniti pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este tintuita orice miscare voluntara a lor, orice gand si orice dorinta. Sau, mai bine zis, pe acestea din urma, in intelesul si sub forma lor obisnuita, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mana lui Dumnezeu este cea care ii misca, inspiratia lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se in inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determina toata activitatea.

Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprima astfel aceasta stare: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Gal. 2, 20). Imediat ce s-a rastignit impreuna cu Hristos – el, apostolul, barbatul desavarsit – a incetat sa mai traiasca prin el insusi si Hristos a inceput sa traiasca in el. Sau a trecut intr-o stare despre care scrie asa in alta parte: “Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa (Fii. 2, 13).

Aceasta este culmea desavarsirii crestine, la care este omul in stare sa ajunga. Ea este inceputul starii viitoare, de dupa inviere, cand Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul in toti. De aceea, toti cei ce s-au invrednicit sa atinga ceasta stare se pun adesea in contradictie cu toate randuielile vietii pamantesti si ori sufera prigoane si chinuri, ori devin si sunt considerati nebuni intru Hristos, ori se retrag in pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vietii lor exterioare, launtrul lor este unul: sunt uniti cu Dumnezeu, traind in inima numai cu Dumnezeu. Numai prin El, Unicul, traiesc si lucreaza, ascunzandu-se in cea mai adanca si mai tainuita tacere, intr-o totala lipsire de orice miscare.

Se spune ca sus, la limita atmosferei noastre, se opreste orice miscare a stihiilor pamantesti. Acolo troneaza linistita numai stihia universala. Acesta este modelul celor rastigniti impreuna cu Hristos, care au incetat sa mai traiasca prin viata lor si au inceput sa traiasca numai in Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predarii in voia lui Dumnezeu, singura care le da valoare si lucreaza in ei, respingand orice socoteli si actiuni personale.

Nu mai am nimic sa va spun despre aceasta. Si pe acestea vi le-am spus numai ca sa va sugerez unde se afla sfarsitul, unde trebuie sa fim si sa ajungem si pentru ca, stiind, sa intelegeti cu totii ca, orice ati avea sau ati face bun, sa-l socotiti drept nimic, daca nu ati ajuns pana la aceasta inaltime a vietii duhovnicesti, care ne-a fost menita si care este asteaptata de la noi.

Multi cred ca viata crestina este la fel ca si alte feluri de a trai; nu este asa. Ea incepe prin pocainta, se continua prin lupta cu patimile si se incheie prin rastignirea impreuna cu Hristos a omului launtric curatit de patimi si prin cufundarea in Dumneeu. “Ati murit – spune Apostolul – si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu” (Col. 3, 3). Aici, totul se savarseste inlauntru, este nevazut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar constiintei si lui Dumneeu. Cele din afara sunt aici nimic. Desigur ca ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotarator si, cu atat mai putin, nu le nasc pe cele dinauntru. Atat de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decat superbul ambalaj al unui mormant plin de oase!

Stiind acestea, sa stam, fratilor, pe Golgota, in fata crucilor, si sa incepem sa ne masuram cu ele si pe ele cu noi, fiecaruia care i se potriveste. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtatori de cruce care sufera necazuri si privatiuni exterioare.Tocmai v-am spus inainte pe cine reprezinta talharul cel intelept rastignit, si pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se lupta cu patimile, iar Domnul, pe barbatii desavarsiti, rastigniti prin predarea in voia lui Dumnezeu.

Dar crucea talharului celui rau pe cine reprezinta? Pe aceia care lucreaza patimilor. Patimile ii chinuiesc, ii sfasie, ii rastignesc de moarte, nedandu-le nici o bucurie si nici un fel de speranta. Dupa aceste semnalmente, masoara-te cu fiecare dintre aceste cruci si, dupa ele, afla cine esti: Simon Cirineul, talharul cel intelept sau cel ce il imita pe Domnul Hristos, sau talharul cel rau, din pricina patimilor ce te consuma?

Asa cum te vei gasi, asa sa-ti astepti sfarsitul. Voi adauga numai: scoateti-va afara din minte cum ca am putea, pe calea unei vieti tihnite, sa devenim cei ce se cuvine sa fim intru Hristos! La crestinii adevarati, daca au cate o mangaiere, aceasta este cu totul intamplatoare; trasatura cea mai definitorie a vietii lor o formeaza suferintele si durerile, launtrice si din afara, de voie si de nevoie.

Prin multe suferinte se cuvine sa intram in imparatie, inclusiv in cea launtrica. Primul pas facut aici – frangerea voii dinspre rau inspre bine, alcatuind inima pocaintei – se reflecta intr-o durere de moarte pricinuita ranei produse de frangerea voii, care va sangera, apoi, pe toata perioada luptei cu patimile si care se va inchide abia dupa dobandirea neprihanirii, care il ridica pe crestin pe crucea impreuna-rastignirii cu Hristos, in voia lui Dumnezeu. Totul este suferinta, durere, stramtorare. Putem spune ca tihna este semnul drumului gresit, iar suferinta, cel al drumului drept.

Cugetand la aceasta, bucurati-va, purtatori ai crucii! Iar voua ce va pasa, cei se stati in tihna si in mangaieri? Cuvantul lui Avraam catre cel bogat este in pilda despre Lazar si bogatul nemilostiv. Aici va mangaiati, iar altii sufera pentru Hristos si pentru sfanta Sa Lege; iar in cealalta lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mangaia, iar cei ce s-au mangaiat vor suferi.

Voi spuneti, de obicei: “Ce, nu avem voie nici macar sa ne distram sau sa ne permitem vreo placere?”. Faceti intai ce este mai important, iar apoi permiteti-va si aceasta. Unii n-au alte treburi decat: azi sa mearga la un bal, maine la teatru, poimaine la plimbari, apoi la lecturi si la conversatii mondene si la fel de fel de alte distractii, trecand de la unele placeri la altele. Iar la ce este mai important, la cum sa ajunga ceea ce trebuie sa fie fiecare crestin, nici nu se gandesc.

Ce fel de roade sa astepti de la o astfel de viata? Credeti ca raportarea noastra launtrica la Dumnezeu, prin Hristos, va creste de la sine, indiferent de aceste neoranduieli din afara?! Cum sa creasca? Arde oare lumanarea in vant? Se plineste, oare, viata de la otrava? Nu.

Daca vrei sa-ti fie bine, lasa mangaierile, porneste pe drumul crucii si al pocaintei, mistuieste-te in focul rastignirii de sine, caleste-te in lacrimile frangerii inimii si vei deveni aur sau argint sau piatra pretioasa si, la timpul potrivit, vei fi luat de Stapanul ceresc pentru infrumusetarea prea-luminoaselor si prealinistitelor Sale lacasuri. Amin !

Sf. Teofan Zăvorâtul

5 Comments
2
Mar

Cum să iubim şi cum să ne rugăm?

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

Copilul meu, ia seama si nu uita să te rogi. Fiece rugăciune, dacă este pornită din inimă, mărturiseste un simtământ nou, iar acel simtământ e, la rândul său, izvorul unei idei noi, ce nu ti-a trecut niciodată prin minte până atunci si care te va îmbărbăta; astfel, îti vei da seama că rugăciunea aduce cu sine un spor de întelepciune. Nu uita, deci, să spui în fiecare zi în gând, ori de câte ori îti stă în putintă: ”Miluieste, Doamne, pe toti cei ce s-au înfătisat astăzi înaintea Ta.”

Căci nu e ceas si nu e clipă în care mii de oameni să nu părăsească viata pământească, iar sufletele lor urcă în ceruri. Si câti dintre ei nu se despart de lume însingurati si stingheri, cu amară tristete si adâncă mâhnire la gândul că nu-i nimeni care să plângă după ei, că nimeni, poate, n-are habar de mai trăiesc sau nu!

Si cine stie dacă nu tocmai atunci, din celălalt capăt al pământului, se înaltă spre Domnul ruga ta pentru odihna sufletului lor, desi nu i-ai cunoscut în viată si nici ei nu te-au cunoscut pe tine. Cât de înduiosat va fi sufletul singuratic ce se înfătisează cu teamă înaintea Domnului când va simti că în clipa aceea înfricosată mai e totusi cineva pe lume care se roagă pentru el, o fiintă pământeană care-l iubeste! Si Dumnezeu va căta cu drag la voi amândoi, căci dacă tu te-ai îndurat de sufletul acela, cu atât mai vârtos se va îndura de el, în nemărginita Lui milă si dragoste. Si-l va ierta poate tocmai pentru rugăciunile tale.

Fratilor, nu pregetati, cuprinsi de spaimă în fata ticălosiei oamenilor; iubiti-i asa ticălosi cum sunt, căci astfel iubirea voastră va fi după chipul si asemănarea iubirii lui Dumnezeu, ridicându-se pe culmea cea mai înaltă a dragostei pământesti. Iubiti toată plăsmuirea Ziditorului acestei lumi, în întregimea ei, precum si fiecare grăunt de nisip în parte.

Cătaţi cu drag la fiece frunzulită, la fiece rază de soare. Iubiti dobitoacele necuvântătoare si firul de iarbă, iubiti orice lucru neînsufletit. Iubind, veti întelege taina divină ce se ascunde în toate si deslusind-o o dată pentru totdeauna, cu fiecare zi vi se va arăta tot mai lămurit. Numai asa veti putea îmbrătisa întreaga lume cu o dragoste desăvârsită, atotcuprinzătoare.

Iubiti dobitoacele: către ele şi-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul si le-a hărăzit o bucurie senină. Nu le-o stricati si nu le chinuiti, feriti-vă să le răpiti bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu. Omule, nu te semeti, socotindu-te mai presus decât dobitocul necuvântător, căci, cu toată semetia ta, pângăresti pământul oriunde îti calcă piciorul, si-n urma ta rămâne o dâră de putregai. Si, din păcate, vai vouă, asa se întâmplă aproape cu fiecare dintre noi!

Iubiti mai cu osebire pruncii, căci si ei sunt fără de prihană, ca îngerii din cer si trăiesc pentru a ne umple sufletul de duiosie si pentru a ne curăta inimile noastre păcătoase, luminând asupra noastră ca un semn ceresc. Vai de cel ce umileste un prunc! […]

Ti se întâmplă uneori să stai în cumpănă, nedumerit, în fata păcatului omenesc, întrebându-te: “Cum să-l iau, cu osândire sau cu smerită dragoste?” Alege totdeauna dragostea cea smerită. Si dacă te-ai hotărât asa, o dată pentru totdeauna, nu-ti va fi greu să cuceresti întraga lume. Dragostea împletită cu smerenie este o putere înfricosată, mai vajnică decât oricare alta de pe fata pământului, căci n-are asemănare.

Prieteni dragi, rugati-vă Domnului să vă blagoslovească dăruindu-vă bucuria. Bucurati-vă ca niste copii, ca păsările vazduhului.

Să nu vă înspăimânte ticălosia oamenilor, nici să vă gânditi că s-ar putea zăticni în ostenelile voastre, zădărnicindu-vă truda. Să nu ziceti: ”Vajnic este păcatul, aprigă ticălosia si plină de vârtosie răutatea ce ne înconjoară, când noi suntem singuri si slabi. Răutatea lumii va ridica stavilă în calea străduintelor noastre, osteneala si toată fapta bună nu vor fi de nici un folos.” Nu lăsati să vă biruie deznădejdea, fetii mei! Nu e decât un mijloc ca să scapi de ea: pasă de-ti încarcă sufletul cu toate păcatele oamenilor, socotindu-te singurul vinovat. Si pe bună dreptate, prietene drag, căci, de îndată ce te vei simti în adâncul inimii răspunzător pentru toti si pentru toate, ai să-ti dai seama că este într-adevăr asa, că numai tu esti vinovat de toate si fată de toti. Iar dacă, dimpotrivă, încerci să arunci metehnele tale, trândăvia si neputinta ta în seama celorlalti, vei sfârsi prin a cădea în ispita trufiei satanice si prin a cârti împotriva lui Dumnezeu.

Căci trufia e mestesug diavolesc si anevoie ne putem da seama de ea, aici, pe pământ, de aceea ne putem însela atât de usor si cădea atât de lesne în greseală, ba încă, pe deasupra, suntem încredintati c-am făcut cine stie ce lucru minunat si de ispravă.

Multe din cele mai strasnice simtăminte si imbolduri ale firii noastre nu le putem pricepe aici, pe pământ; nu te lăsa uluit de ispită, nici nu-ti închipui cumva că pe temeiul acesta te-ai putea dezvinovăti; Judecătorul ceresc nu-ti va cere să dai socoteală pentru ceea ce mintea ta nu s-a învrednicit să priceapă, ci pentru ceea ce era pe întelesul tău. Si ai să te încredintezi că asa este când ai să te înfătisezi la scaunul judecătii, pentru că atunci ai să le vezi pe toate asa cum sunt si n-ai să mai poti tăgădui nimic.

Sfaturile Stareţului Zosima din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievski

2 Comments
26
Feb

Sfaturi duhovnicesti de la Cuviosul Gherman Stavrovuniotul

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti


• Cel ce crede cu adevărat în Dumnezeu trăieşte ca un înger pe pământ: posteşte, se înfrânează, priveghează, înalţă cântări, se roagă, nu judecă niciodată pe nimeni, iartă din inimă şi îşi iubeşte duşmanii.
• Chiar şi atunci când toţi oamenii te resping şi te părăsesc, trebuie să crezi că Dumnezeu te iubeşte.
• Atunci când ne temem de Dumnezeu, nu ne mai temem de oameni şi de demoni.
• Cine are smerenie se aseamănă lui Hristos. Unul ca acesta nu se mânie niciodată, nu judecă şi nu se mândreşte. Nu doreşte niciodată să aibă putere, se fereşte de cinstirea oamenilor, nu se ceartă sub nici un motiv, nu vorbeşte cu îndrăzneală şi primeşte întotdeauna poveţele celorlalţi. Evită să se îmbrace frumos şi are o înfăţişare exterioară simplă şi smerită.
• Nu te ajută cu nimic să te superi când ceilalţi te judecă. În asemenea cazuri, dacă te superi, înseamnă că te încearcă demonul slavei deşarte. Cel care vrea să se mântuiască trebuie să primească dispreţul celorlalţi cu bucurie, pentru că numai aşa poate dobândi smerenia. Iar smerenia îl scapă pe om de multe ispite.
• Cel mai important lucru este să reuşeşti să devii un om smerit; să te consideri pe tine mai prejos decât toţi oamenii; să crezi că nu împlineşti nimic care să te facă vrednic de mântuire, ci să-L rogi pe Domnul să te mântuiască prin mila Sa.
• Smerenia se dobândeşte prin defăimare de sine şi prin credinţa că nu este nimic bun în tine. Vai de cel care crede că păcatele sale sunt mici! Acela va cădea cu siguranţă în păcate grele.
• Cel care îndură nedreptatea cu smerenie a ajuns la desăvârşire. De unul ca acesta se miră şi îngerii, pentru că nici o altă virtute nu este mai greu de dobândit şi atât de mare ca smerenia.
• După mine, chiar dacă nu citesc multe şi nici nu înfăptuiesc ceva, smerenia este cel mai scurt drum către mântuire. Învaţă-ţi limba să spună „iartă-mă“, chiar dacă nu rosteşti aceste cuvinte din inimă, şi încet-încet, vei ajunge să le zici din toată fiinţa ta.
• Nu este cu putinţă să dobândeşti rugăciunea inimii dacă mai întâi nu te curăţi de orice răutate şi bănuială faţă de ceilalţi.
• Dacă vrei să înveţi să te rogi, mai întâi învaţă să vorbeşti puţin. De asemenea, înlătură din viaţa ta tulburările inutile.
• Rugăciunea neîntreruptă este aceea care, atunci când o rosteşti, îţi lipeşte gândul de Dumnezeu.
• Cel care Îl iubeşte sincer pe Dumnezeu dovedeşte lucrul acesta prin nevoinţa de a dobândi rugăciunea curată.
• Să te rogi în aşa fel încât, în timpul rugăciunii, gândul tău să nu se îndepărteze de la Dumnezeu. Trebuie să ai gândul curat. O! De-ai cunoaşte dulceaţa rugăciunii!…
• Cel care vorbeşte mult, chiar dacă ar fi orator, nu sporeşte duhovniceşte.
• Să vorbeşti doar atunci când vorba pe care o spui are o valoare mai mare decât tăcerea.
• Să alungi gândurile păcătoase deîndată, până să apuce să prindă rădăcini. Dacă gândul îţi aduce dinaintea ochilor o imagine necuviincioasă, alung-o cât mai repede cu putinţă.
• Nu-ţi murdări trupul cu fapte ruşinoase şi nici sufletul cu gânduri viclene. Dacă vei face aşa, va veni la tine pacea sfântă şi vei înţelege că în sufletul tău locuieşte Dumnezeu.
• Să nu-i judecăm pe ceilalţi. Pentru că, dacă judecăm, înseamnă că suntem mândri şi o facem noi pe judecătorii în locul Domnului. Atunci când judecăm, uzurpăm puterea lui Dumnezeu.
• Când treci printr-o pădure deasă sau prin stufăriş, este nevoie să îndepărtezi cu mâna crengile şi tufişurile, ca să-ţi croieşti drum. Aşa trebuie să procedăm şi cu gândurile: să le alungăm, ca să înaintăm pe drumul duhovnicesc.
• Atunci când cei din jurul tău gândesc şi acţionează greşit, provocând rele, tu nici să nu-i judeci, nici să nu te iei după ei, ci să faci voia lui Dumnezeu.
• Să te rogi lui Dumnezeu pentru cei care te nedreptăţesc şi te vorbesc de rău. Dacă tu te rogi pentru aceştia,Dumnezeu îi anunţă pe cei faţă de care te-au nedreptăţit că ceea ce s-a spus despre tine nu este adevărat.
• Ca să te foloseşti de pe urma lucrurilor rele care ţi se întâmplă, trebuie să zici: „Doamne, îngăduie aceasta spre binele şi mântuirea mea“.
• Fuga nu rezolvă întotdeauna problema necazurilor. Pentru că, oriunde te-ai duce, vei avea de întâmpinat acelaşi fel de probleme. Încearcă să rezolvi problema în tine, nu în exteriorul tău, prin fugă.
• Chiar şi atunci când toţi te părăsesc şi te prigonesc, de nu mai ai loc unde să-ţi odihneşti trupul, să nu deznădăjduieşti. Să spui cu credinţă: „Trăieşte Dumnezeu şi nu pot să-mi pierd nădejdea“.
• Omul care caută să fie cinstit de ceilalţi nu poate să scape de pricinile tristeţilor, pentru că egoismul său este foarte uşor de rănit. Fericit este cel care urăşte cinstirea şi iubeşte smerenia.
• Vrei să nu păcătuieşti? Atunci, adu-ţi aminte mereu de moarte!
• Vieţile Sfinţilor au fost scrise ca să le studiem şi să tragem învăţăminte. Din ele aflăm cum trăiau sfinţii şi ce sfaturi dădeau ei. Noi trebuie să mergem pe urmele paşilor lor.
• Pentru că de multe ori, acolo unde trăim, ne lipsesc exemplele de sfinţenie, se impune să citim Vieţile Sfinţilor, ca să ne luminăm.
• Fără nădejdea în viaţa veşnică, nu poţi îndura încercările acestei vieţi.
• Nu poţi să suporţi ispitele de acum dacă nu ai gândul la cele cereşti.
• Postul şi tăcerea sunt fraţi buni. Cel care vrea să postească, trebuie să o facă în tăcere. Iar cel care vrea să tacă trebuie să postească.
• Omul care nu-şi poate stăpâni demonul lăcomiei pântecelui va fi stăpânit şi de alte patimi.
• Lăcomia pântecelui este mama curviei.
• Ca să te ţii departe de slava deşartă, trebuie să eviţi însoţirile nefolositoare.
• Cel care se iubeşte exagerat de mult pe sine, îşi nedreptăţeşte fratele şi nu poate să-L iubească pe Dumnezeu.

4 Comments
24
Feb

Cele şapte păcate capitale în viaţa de zi cu zi

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

Conceptul creştin „păcat“ din perspectiva realităţii sociale contemporane este analizat de către publicistul Matthias Matussek în renumitul săptămânal german „Der Spiegel“ (cu un tiraj de peste 1 milion de exemplare) .

Interesantul articol de pe prima pagină, poartă un titlu  provocativ: „Triumful păcatului: despre desfrânare, avariţie şi alte ispite“ (Der Spiegel nr. 7/2010, pp. 61-71).

Analiza sa este pe cât de simplă, pe atât de veridică: păcatul nu mai este luat în serios, şi asta, pentru că a devenit atotprezent. Noţiunea „păcat“ însă „a dispărut din conştiinţa publică.“ „Păcatul nu mai are greutate metafizică.“ (p. 61). Într-o lume în care viciul devine atât formă cât şi fond, conştiinţa păcatului nu mai există. Triumful păcatului îi este propria moarte. De atâta abundenţă, păcatul şi-a pierdut orice „atractivitate“, este simplă rutină cenuşie. Şi astfel păcatul ajunge să se auto-desfiinţeze: promite viaţă, conţine însă de fapt neant.

Dincolo de coloratura uşor sarcastic-ambivalentă a articolului şi de emfaza truismelor formulate, autorul reuşeşte să readucă în atenţia publicului larg noţiunea păcatului. Cele şapte păcate de moarte (conform papei Grigore cel Mare, 540-604) sunt astfel identificate cu fenomene constitutive ale spectacolului nostru cotidian.

1) “Superbia” – VANITATEA se regăseşte în „sistemul narcisismului“ cosmetic, în mitul veşnicei tinereţi şi în goana după celebritate – toate acestea fiind însoţite în mod tragic de însingurare şi de procesul galopant de îmbătrânire a societăţii europene.

2) “Avariţia” – ZGÂRCENIA are urmări catastrofale, ştim asta din actuala criză financiară: „Ea este înţeleasă ca motor al sistemului nostru economic“ (p. 64). În realitate însă, omul a intrat sub jugul hipnotic al acumulării de capital, iar efectele devastatoare ale crizei au arătat că întreaga lume stă „sub semnul avariţiei universale“ (p. 65).

3) “Luxuria” – DESFRÂNAREA, departe de mai avea de face ceva cu dragostea, „a devenit fast-food“, „o afacere rece“, de care profită din plin industria porno.

4) “Ira” – MÂNIA se regăseşte, potrivit lui Matussek, atât în terorismul islamic cât şi în instinctul de răzbunare care a însufleţit pe fostul preşedinte american la declanşarea războiului din Irak.

5) “Gula” – LĂCOMIA, deşi nu mai e privită de nimeni ca problemă duhovnicească, face ravagii: 1,8 miliarde de oameni suferă de obezitate. Între bulimie şi anorexie, păcatul lăcomiei a devenit un adevărat cult mediatic, show-urile culinare televizate căpătând astfel conotaţiile unei pseudoliturghii (cf. p. 69). Remediul – postul – revine şi el în actualitate, însă sub forma comercială a programelor de consiliere nutriţională.

6) INVIDIA însoţeşte traseul cotidian al fiecăruia, cu atât mai mult cariera profesională; oamenii par să se impartă astfel în două categorii, cei invidioşi şi cei de invidiat: „Semnul cel mai sigur al succesului este acela de a provoca invidia celorlalţi…“ (p. 69).

7) În sfârşit,“ acedia” – LENEA caracterizează cel mai bine peisajul societăţii europene: „Ne legănăm plictisiţi pe unduirile societăţii noastre de consum, şi cu cât ne merge mai bine, cu atât devenim mai trişti“ (p. 70).

Exerciţiul de regăsire a celor şapte „păcate capitale“ în mecanismul de bază al societăţii contemporane îl aduce pe autor în repetate rânduri la evaluarea pozitivă a tradiţiei spirituale creştine: Biserica se dovedeşte a fi „un psiholog inteligent“ (p. 63), iar Părinţii Biserici, în descrierea implicaţiilor complexe ale diferitelor păcate, foarte buni cunoscători ai omului.

(traducere şi adaptare pr. dr. Ioan MOGA, München – în Ziarul Lumina,23 febr.)

3 Comments
22
Feb

Ne vorbeste părintele Porfirie Bairaktaris…

   Posted by: admin   in Cuvinte duhovnicesti

parporfirie

“Sa nu te indignezi, nici macar in tine, pentru nici o acuzatie nedreapta ce ti s-ar aduce. Este un lucru rau. Si raul incepe prin ganduri rele. Cand te amarasti si te indignezi, fie doar cu gandul, iti strici atmosfera duhovniceasca. Impiedici Sfantul Duh sa lucreze si ingadui diavolului sa mareasca raul. Tu trebuie sa te rogi totdeauna, sa iubesti si sa ierti, alungand de la tine orice gand rau.”
“Nu trebuie sa-ti duci lupta crestineasca cu predici si contestatii, ci cu o adevarata iubire ascunsa. Cand contestam, ceilalti reactioneaza. Cand ii iubim sunt miscati si-i castigam. Cand iubim, credem ca noi le oferim ceva celorlalti pe cand, in realitate, intai ne oferim noua insine. Iubirea cere sacrificii. Sa sacrificam cu umilinta ceva de-al nostru, care in realitate este al lui Dumnezeu.”

“Cand te trezesti noaptea, sa nu te intorci pe partea cealalta pentru a adormi la loc.. Sa te ridici, sa ingenunchezi in fata Celui Rastignit si a Sfintilor si sa te rogi smerit si cu iubire. O jumatate de ora, un sfert, zece minute, cinci, unul, cat poti.”

“Sa te rogi fara neliniste, in pace, cu incredere in grija si iubirea lui Dumnezeu. Nu te osteni cand te rogi.[….] Sa-l rogi pe Dumnezeu sa te faca vrednic de iubirea Sa.[…] Sa faceti cate metanii puteti in rugaciune, chiar daca asta va oboseste. Cand rugaciunea este insotita de sacrificiul nesilit, se face mai placuta si mai roditoare in fata lui Dumnezeu.”

“Omul lui Hristos trebuie sa-L iubeasca pe Hristos, si cand Il iubeste pe Hristos, scapa de diavol, iad si moarte.”

“Sa fim smeriti, insa sa nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcana a diavolului, care aduce cu sine deznadejdea si delasarea, in vreme ce adevarata smerenie aduce cu sine nadejdea si lucrarea poruncilor lui Hristos.[…] Roaga-L pe Dumnezeu sa-ti trimita sfanta smerenie. Nu pe aceea care spune ‘sunt cel din urma, sunt nimic.’ Aceasta e smerenie diavoleasca. Smerenia cea sfanta e dar de la Dumnezeu. Dar, Harisma , nu provin din stradaniile noastre. Pregateste-te si cere-I lui Dumnezeu acest dar sfant.”

“Deschide-ti inima cu simplitate, nesilit, spontan, inaintea Domnului nostru.[…] Sa fii placut. Sa iubesti tacerea, pentru ca doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. Spune vorbe putine, dar cu miez. Sa iubesti osteneala trupului si a mintii si oboseala, fiindca acestea intaresc trupul si sufletul deopotriva.[…]Tacerea sa-ti fie tainica, adanc in inima. Nu-ti vadi tacerea sa o priceapa toti. Spune doua-trei cuvinte, dar launtric nu conteni a te ruga Domnului pentru toti.”

“Sa spui mereu adevarul. Nu ii pacali pe cei care iti ofera increderea, iubirea si grija lor. Sa faci totul cu calm. Sa te rogi pentru a deveni mai bun.”

“Sa faceti mereu binele, fiindca altminteri e vai de voi!”

“Si desi de mic copil faceam multe pacate, cand m-am reintors in lume am continuat a face pacate, care pana astazi s-au inmultit foarte mult. Lumea insa m-a luat de bun si toti striga ca sunt sfant. Eu insa simt ca sunt cel mai pacatos om din lume.”

“Astazi oamenii cauta sa fie importanti, devin egoisti si de aceea esueaza. Iubirea acestora  e egoista, data in zadarnicie strainilor, nu celor apropiati lor. Acesti oameni sunt incercati de patimi pacatoase. Ei cauta sa fie iubiti, dar fac asta intr-un mod indarjit, impotriva poruncilor lui Hristos. Corect e sa te intereseze nu daca ei te iubesc, ci daca tu Il iubesti pe Hristos si pe oameni. Doar astfel sufletul iti este implinit.”

“Sa-L rogi pe Dumnezeu sa te faca vrednic de iubirea Sa.[…] In rugaciunea te sa-I ceri lui Dumnezeu sa se faca voia Sa pentru tine. Acest lucru iti este cel mai de folos.”

“Cand te inhata satana si te apasa, sa nu ramai nemiscat, asa cum raman unii ce devin melancolici si cad pe ganduri ore intregi, ca si cand i-ar preocupa probleme importante, desi nu e vorba despre asa ceva, ci pur si simplu sunt robiti de satana. Sa fii pregatit sa reactionezi, sa te opui, sa respingi asediul satanei, asa cum pe un om pe care il prind raufacatorii si-l blocheaza, face o miscare brusca si, dand din maini il impinge, scapa din strangerea lor si se indreapta spre alta directie, spre Hristos, care il elibereaza.”

“Zadarnicie e tot ce iei din egoism. Vesnicie este tot ce dai din iubire. Iubirea ta sa fie sincera, fara sa pacalesti sau sa ranesti pe altul. Iar cea mai generoasa vesnicie este sa primesti cu iubire, pentru a darui bucuria reciprocitatii aceluia ce ti se ofera cu iubire.”

“Cand te rogi pentru un om pe care il muncesc patimi pacatoase, sa nu i-o spui, fiindca diavolul va afla si va ridica indarjire in sufletul tau si astfel rugaciunea ta nu va da rod. Sa te rogi pentru acel om in taina, si astfel rugaciunea ta il va ajuta.”

“Sa nu te necajesti niciodata. Hristos a inviat ca sa ne dea multa iubire si bucurie, inca de pe acum. Asadar, de acum sa incepem sa participam tot mai intens la ziua luminata a Imparatiei iubirii lui Hristos, unde nu se insereaza niciodata.”

“In taina imbratiseaza-ti in inima-ti familia ta, intreaga obste si intreaga Biserica. Nu te lupta cu ceilalti, nici nu incerca sa faci sa dispara sau sa corectezi cusururile celuilalt. Iubeste-l asa cum e, cu defectele sale. Domnul se va ingriji de acestea. Sa-ti sfintesti tacerea, sa nu fie neroditoare.”

“Nu mi-e frica de iad si nu ma gandesc la rai. Ii cer numai Domnului sa fie milostiv cu toata lumea si cu mine”

“-Cuvioase, spuneti ceva despre viata duhovniceasca.
-Oricine nu se pocaieste, va fi pierdut.
-Acesta e un cuvant greu, cuvioase.
-Ti-l voi spune inca o data: oricine nu se pocaieste va fi pierdut.”

“Mai intai iarta-i pe aceia care te intristeaza.”

“Fii atent, caci trebuie sa ne luptam pana cand ne vom da ultima suflare. Fii cu bagare de seama.”

“Sa nu stai in spatii inchise, ci sa iesi in mijlocul naturii.”

“Sa nu va preocupati de cele de pe urma, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindca sa stiti ca atata timp cat Il avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vatama cu nimic.”

“Iubiti-l pe Hristos… Hristos este totul, este izvorul vietii. Toate cele frumoase salasluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristetea, melancolia, mânia, supararea, prefacatoria, amintirea ranilor ce le-am primit în viata, a greutatilor si a ceasurilor de agonie. Iubiti-L pe Hristos si sa nu vreti nimic în locul iubirii Lui”.

“De nu va veti reveni si nu veti fi precum copiii, nu veti intra în împaratia cerurilor”.

“Manastire poate fi si casa ta, numai sa vrei. Nu e cu nimic diferita de o manastire. Este de-ajuns sa faci ce-ti spun. Nu locul face manastirea, ci felul in care vietuiesti. Du-te acum, roaga-te si fii rabdator in toate”.

“Sa nu incerci sa arunci relele din tine in exterior ci, mai bine, deschide-ti poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, si-atunci se vor risipi si negurile ce s-au instapanit in tine”.

“Fii atent cum te nevoiesti. Nevoieste-te cu smerenie si nu asa cum faci tu, cu incrancenare. Incet-incet fiule, si cu smerenie. Altminteri pacatuiesti”, imi spunea Bunicutul.

“Fiule, de Hristos trebuie sa ne apropiem nu de teama ca nu stim ce va fi dupa ce vom muri. Lui Hristos trebuie sa-I deschidem inimile noastre si, asa cum tragem perdeaua, lasand soarele sa intre in casa, trebuie sa-L lasam si pe Hristos sa vina la noi si sa-L iubim cu iubire adevarata. In felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El”.

“Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernamantul; discernamantul aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urma aduce inaintevederea”.

“Trebuie sa-ti spui mereu acestea: “Doamne, cei ce se indeparteaza de Tine se pierd.” Noteaza-ti aceste cuvinte, ca sa le tii minte, caci sunt pline de inteles.”

“Sa fii bun si ascultator. Sa ai rabdare cu ceilalti, sa nu te necajesti, sa nu fii prea sensibil, sa fii destoinic in munca ta. Sa nu vorbesti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, daca nu esti intrebat. Sa fii un exemplu demn de urmat, in drumul spre Hristos.”

“Sa mergi la biserica in mod regulat, sa te spovedesti si sa te impartasesti des si-atunci vei scapa de toata frica si ti se vor tamadui toate ranile sufletesti.”

“Te povatuiesc sa ai mereu dragoste pentru toti ai tai. In primul rand dragoste apoi toate celelalte..”

“Trebuie sa iubim cu inima curata si tot astfel trebuie sa ne si rugam.”

“Nu vreau sa te apropii de Dumnezeu din pricina ca te temi de moarte. Vreau sa te apropii de El cu multa dragoste. Acesta este lucrul cel mai de seama, fiule.”

“Cand uneori incepe sa-ti fie frica, asa cum spui, aceasta se intampla din pricina ca nu Il iubesti indeajuns pe Hristos. Asta e totul.”

“Sa te rogi si sa iubesti. Sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa-i iubesti si pe semenii tai. Nu vezi cate poate face dragostea lui Hristos? Sa nu te intrebi in sinea ta daca te iubesc ceilalti. Daca-i iubesti tu primul, sa stii ca atunci si ei te vor iubi deopotriva.”

“Ca sa fii iubit de ceilalti, mai intai trebuie sa-i iubesti tu.”

“Cand se revarsa asupra noastra Harul cel dumnezeiesc, rugaciunea noastra devine cu totul curata. Sa te rogi neincetat, zi si noapte, chiar si cand dormi in pat.”

“Nu trebuie sa-i silim pe altii sa mearga la Biserica. Hristos a spus: Cine voieste, sa-Mi urmeze Mie.”

“Oricat ai fi de obosit sa nu uiti niciodata, seara inainte de culcare, sa faci rugaciunile de seara.”

“Sa nu te rogi lui Hristos sa-ti ia bolile, ci sa dobandesti pacea, lucrand rugaciunea mintii si fiind rabdator. Astfel vei avea mare folos”..

“Roaga-te si nu te supara. Roaga-te si fii rabdator.”

“Cand citesti Sfanta Scriptura, caci trebuie sa o citesti necontenit spre a te lumina, Vietile Sfintilor sau alte carti bisericesti, de gasesti o propozitie sau un cuvant ce te-a impresionat, zaboveste mai mult in acel loc si vei vedea ca mult te vei folosi.”

Cand i-am spus ca nu tin minte tot ce citesc, Par. Porfirie mi-a spus acestea: “Sa stii, fiule, ca toate ni se depoziteaza in memorie, iar cand Hristos socoteste ca a venit ceasul potrivit, le dezvaluie.”

“Cand citesti sa incerci sa citesti limpede, astfel incat sa se auda si ultima litera a fiecarui cuvant. La fel sa procedezi si cand canti la biserica sau cand te rogi, fiindca astfel te obisnuiesti sa fii corect si smerit in toate, in cuget, in cuvinte si in fapte.”

“Cand canti, sa canti smerit, fara sa faci grimase, fara sa faci miscari dezordonate si fara sa tot salti psaltirea. Sa privesti mereu spre analog si sa nu discuti cu cel de langa tine. Sa traiesti ceea ce canti, fiindca doar astfel cele cantate se transmit celor adunati in biserica la slujba.”

“Cu cat se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atat mai mult este necajit si chinuit de felurite lucruri. Trebuie sa mergem la duhovnic de fiecare data cand ne chinuie ceva.”

“Sa te spovedesti periodic si temeinic, fiindca, chiar de-ai fi Patriarh, daca nu te spovedesti, nu te mantuiesti.”

“Sa nu va preocupati de cele de pe urma, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindca sa stiti ca, atata timp cat Il avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vatama cu nimic.”

“Fii atent la mine. Si iadul si satana si Raiul, toate sunt adevarate. Eu insa nu vreau sa te temi de ele, sau sa te gandesti la ele asa cum faci tu. Vreau sa-L iubesti pe Hristos, Care este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei avea toate lucrurile bune, fie ca te afli aici, fie ca te afli altundeva. Da, Hristos ne asteapta si, indata ce ne vom deschide inima cat de putin, El va patrunde in ea de indata si vom avea parte de toate cele bune. Este intocmai ca soarele. Cand tragi fie si putin perdeaua, lumina patrunde imediat in odaie, iar razele sale ne incalzesc.”

2 Comments
Previous EntriesNext Entries