MIEZONOPTICĂ

V.Anania – 1955

Cine-mi bate-n fereşti?…

Doamne, Tu eşti?

Cu braţele cruciş pe piept,

De când Te-aştept,

De când Te-aştept!

Mi-era dor să Te văd, să Te-aud

Ca Zaheu pe creanga lui de dud,

Să Te simt în suflet, comoară,

Cum Te-a simţit vecia-ntâia oară,

Când stelele nu aveau nume,

Când nu-ntinseseşi cortul peste lume,

Când din praştie nu azvârliseşi luna,

Nici stele multe, una câte una,

Când, ne-ncăput, urzeai din abur lut

Şi, neînceput, urneai un început…

Dar tu parcă n-ai fi Tu!

Prin ce-nţeles se prefăcu

Veşmântul tău de in

In strai de aur şi rubin?

Cununa ta de spini, cununa ta,

E cuşmă de diamant şi catifea!

De când ţi-ai pus panglici şi zurgălăi

Să te slăvească cerşetorii tăi?

Picioarele tale, desculţe, sărace,

Pe cine-ai pus să ţi le-mbrace

In ciuboţele negre, lustruite?

Eu le ştiam zgâriate, prăfuite,

Sfinţite de osândă, miruite

Cu lacrimile păcătoasei din Magdala.

Cin’ ţi-a schimbat frânghia cu beteala

Şi trestia, cu cârja de argint,

Şi rănile, cu bumbi de mărgărint?

Nu, nu, tu nu eşti Tu!

Tâlharii tăi

Nu sunt nici ei mai buni

Şi nici mai răi.

Urechile-ţi aud, din mii de guri,

Cea dreaptă, rugăciuni,

Cea stângă,-njurături.

In templul slavei zornăie parale

Lângă icoana sfântă-a Maicii Tale

Şi lângă poala sfinţilor cuminţi

Rânjeşte corvanaua cu arginţi…

Eu te-aşteptam sărac şi plin de har,

Să-ţi storc licoarea rănii în pahar

Şi să te sorb aşa, smerit cum mi-s,

Cel vechi, ucis,

Cel nou, închis,

Cel ce-o să vină, paradis,

Ca printr-un vis, Ca printr-un vis ..

.

Hai, suflete, pe calea ta întreagă,

Ia-ţi pâine şi icoană în desagă,

Şi-om rătăci aşa, pribegi,

Ceasuri întregi şi ani întregi,

Udaţi de ploi, uscaţi de vânt,

Şi ne-om opri lângă-un mormânt

Şi-om scormoni cu ghearele prin glod

Să dezghiocăm o inimă de voievod

Şi să vedem de-ntr-însa s-a ascuns

Cel neajuns,

Cel nepătruns…

Cu viaţa mângâiată în răspăr

Ne-om închina în duh şi-n adevăr

Şi, sângeraţi pe frunţi,

Ne-om răstigni privirile pe munţi

Unde-au crescut şi străjuiesc mereu

Veciile de piatră ale lui Dumnezeu.

ADAOS

la poezia părintelui Anania

V.Voiculescu – 2 oct.1955

De ce mă cerţi, frăţâne Ananie,

Că la fereastra ta am lepădat

Veşmânt cârpit, sandală, sărăcie

Şi-nfăţişez cerească măreţie

În purpură şi aur de-mpărat?

Eşti Iov în fundul scârbelor de viu,

Fără o zare de răscumpărare,

Dosit în iadul jertfelor amare,

Ca să-mi cârteşti splendoarea-n care viu?

Aşa precum stau pildă umilinţa,

Sunt şi izvodul gloriei de sus:

Ca tu să-nduri năboiul suferinţa

Cu ochii la răsplata lui Isus.

Pentru îndemnul tău când cazi şi sângeri

Jos pe cărarea-ngustă, însă dreaptă,

Cobor în slava mai presus de îngeri

Ca să-ţi arăt, iubite, ce te-aşteaptă!

Când treci prin chin, bătăi, scuipări, sudalme,

Şi ura tuturor înfrunţi, hidoasa ură,

Să-ţi stau alături, mic, stălcit de palme?

Sau în străluminata armătură

De Domn etern al Biruinţa calme?

Să urc mişel cu tine pe Calvar,

Mânaţi de bici în aprigă prigoană?

Sau să-ţi arăt puternica-mi icoană

Şi să-ţi întind în loc de fiere, Har?

Ajuns în piscul sumbrei Golgote,

Să vezi cum răde-n coastă-ţi roşul gâde?

Sau sus, deasupră-ţi, lin cum îşi deschide

Mângâietorul albele-i ripide

Să-ţi adumbrească agonia ta…

Şi-n năruiri de spaţii şi de timpi,

Când fulgeră în tine veşnicia,

Să te primesc, diacone-Anania,

Tot cu cunună culpeşă de ghimpi?

Şi îmbrăcat mereu cu sărăcia?

(Când doar c-o rugăciune, c-un avânt,

Poţi să le scuturi chiar de pe pământ!)

Să-ţi spun acum, ci nu pentru vreo căina,

Această sfântă, -nfricoşată taină:

«Oricând gândeşti la Mine cu Iubire,

E-o clipă din a doua Mea Venire.»

Hai! Chiuie de-naltă bucurie,

Cum mi-eşti tu drag, poete, Ananie!