Sfântul Ambrozie al Mediolanului –

apărător al ortodoxiei niceene în Apus

Din anul 374 până în anul 397, Sfântul Ambrozie (339-397) a fost episcop al cetăţii Mediolanum. În toată această perioadă, autoritatea sa în Biserica Apuseană a crescut progresiv, atrăgând totodată după sine o considerabilă influenţă în domeniul Statului. Scrierile lui dau mărturie despre numeroasele sale îndatoriri ca episcop, învăţător, duhovnic şi, sigur, în felul lui propriu, ca om al cetăţii, politician. A dat dovadă nu doar de calităţi de conducător al Bisericii, ci şi de exeget strălucit sau imnograf remarcabil. Dominanta majoră a personalităţii Sfântului Ambrozie, Episcopul Mediolanului, o constituie activitatea sa pastorală înţeleasă în deplinătatea ei: cuvânt, scriitură şi faptă. Sfântul Ambrozie nu doar că se impune ca un apărător neclintit al dreptei credinţe, în faţa atacurilor eretice şi păgâne, atât prin cuvântul vorbit, cât şi prin cel scris, ci şi ca o personalitate cu o profundă trăire duhovnicească, care a pus în practică tot ceea ce i-a învăţat pe credincioşii milanezi şi poate chiar mai mult. Era recunoscut ca Sfânt Părinte, încă din timpul vieţii şi chiar personalităţi răsăritene, precum Ascholius al Tesalonicului sau Sfântul Vasile cel Mare i-au arătat o preţuire deosebită.

Mergător pe calea Părinţilor

Încă de la începutul episcopatului său, Sfântul Ambrozie intră în legătură cu Sfântul Vasile cel Mare, care era cunoscut şi în Apus, mai ales prin corespondenţa pe care o purta cu Bisericile occidentale din Italia şi Galia şi prin activitatea lui împotriva arianismului. Scrisorile Sfântului Ambrozie către Sfântul Vasile nu s-au păstrat, însă s-a păstrat o scrisoare de răspuns a Sfântului Vasile cel Mare, în care îI felicita pe Sfântul Ambrozie pentru alegerea sa ca episcop al cetăţii Mediolan şi în acelaşi timp îl îndemna la păstrarea dreptei credinţe, moştenite de la Sfinţii Părinţi:  «O, omule al lui Dumnezeu, pentru că nu de la oameni ai primit sau ai învăţat Evanghelia lui Hristos, ci Însuşi Domnul te-a adus dintre judecătorii pământului şi te-a aşezat pe scaunul Apostolilor, luptă-te lupta cea bună, vindecă neputinţele poporului, dacă pe cineva l-a atins cumva boala nebuniei ariene, înnoieşte vechile căi ale Părinţilor şi sileşte-te să construieşti mai departe, prin continuitatea legăturilor noastre, temelia dragostei, pe care ai pus-o faţă de mine» (Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 197, 1, în PG, 32, 709, traducere de Pr. prof. dr. Constantin Corniţescu şi Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 396-397). Această scrisoare a însoţit moaştele Sfântului Dionisie, fost episcop de Mediolanum înaintea arianului Auxenţiu, episcop ce l-a precedat în scaun pe Sf. Ambrozie. Moaştele au fost aduse, la cererea Sfântului Ambrozie, din Cezareea Capadociei unde fusese exilat, la Mediolanum. Din această scrisoare se vede în mod clar atitudinea de apărare a credinţei niceene în faţa atacurilor ariene, încă din primele luni ale episcopatului Sfântului Ambrozie, atitudine întărită de cererea moaştelor Sfântului Dionisie: «Atenţia şi râvna ta faţă de prea fericitul episcop Dionisie mărturisesc întreaga ta dragoste faţă de Domnul, cinstire faţă de înaintaşi şi ardoare faţă de credinţă. Atitudinea binevoitoare faţă de împreună-slujitori se referă la Stăpânul Căruia I-au slujit. Cel ce cinsteşte pe cei ce au luptat pentru credinţă manifestă acelaşi zel în credinţă, încât una şi aceeaşi acţiune dă mărturie de multă virtute» (Sfântul Vasile cel Mare, op.cit, 2, în PG 32, 712, trad. în PSB, vol. 12, p. 397).

Învăţătura de la Niceea

Ariansimul apusean a fost mai puţin studiat, fapt puţin surprinzător datorită sărăciei izvoarelor despre această erezie, situaţie diferită de Răsărit, cât şi datorită faptului că „nu este atât de interesant ca cel manifestat în Răsărit” (Maurice WILES, Archetypal Heresy: Arianism through the Centuries, Oxford, 1996, p. 35). Scrierile lui Michel Meslin, Manlio Simonetti, Roger Gryson, Daniel Williams şi Maurice Wiles au început să clarifice contextul ereziei ariene în Apus. Arienii latini sunt în general numiţi neo-arieni, iar după 359, homoieni. Aceştia accentuau faptul că nu există nicio mărturie scripturistică pentru termenul deofiinţă, pe care Biserica l-a introdus în mod oficial la Niceea în 325, ci susţineau că Mântuitorul Iisus Hristos era ca Dumnezeu (similis), pe baza textului de la Marcu 10, 18: «Iar Iisus i-a răspuns: De ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu».

Combătundu-i pe ereticii arieni şi pnevmatomahi, Sfântul Ambrozie mărturiseşte că este întru toate credincios Părinţilor de la Niceea din 325, «de care nu mă poate despărţi nici sabia, nici moartea» (Ep. 21, 14; PL 16, 1006;  traducere de prof. David Popescu, în PSB, vol. 53, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 115). Urmând astfel hotărârilor Sinodului I ecumenic de la Niceea, Sfântul Ambrozie a fost recunoscut ca un mare dascăl al hristologiei şi al învăţăturii trinitare şi apărător al dreptei învăţături creştine în faţa atacurilor eretice.

Importanţa scaunului episcopal de Mediolanum îi permitea supravegherea vieţii religioase şi din Ilyricul Occidental. În anul 376, trecând la cele veşnice episcopul Germinius de Sirmium, se impunea alegerea unui episcop ortodox, întrucât poziţia oficială a curţii imperiale, reprezentată de împărăteasa Iustina, era de a susţine alegerea unui episcop arian. Pentru a se evita alegerea unui episcop arian şi a se asigura astfel alegerea în linişte a ierarhului ortodox Anemius, Sfântul Ambrozie s-a dus la Sirmium. La hirotonia întru arhiereu a lui Anemius a slujit însuşi Sfântul Ambrozie, împreună cu alţi ierarhi ortodocşi.

Doi ani mai târziu, Sfântul Ambrozie a mers din nou la Sirmium pentru a pregăti, împreună cu episcopul Anemius, Sinodul care a avut loc în iulie 378. Tot aici s-a întâlnit cu împăratul Graţian, care dorea să se informeze şi el asupra arianismului. Sinodul ortodox de la Sirmium din iulie 378 a urmărit nu numai nimicirea ultimelor resturi ariene în provinciile romane sud – dunărene ale Imperiului Roman, ci şi combaterea ereziei macedonienilor, care negau dumnezeirea Sfântului Duh şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl şi cu Fiul.

În toamna aceluiaşi an, pentru a stabili pacea în Imperiu, împăratul Graţian a publicat un edict de toleranţă, prin care a lăsat fiecăruia libertatea să urmeze religia dorită, cu excepţia maniheilor, a eunomienilor, a arienilor extremişti şi a fotinienilor, continuatorii doctrinei ereziarhului Fotin de Sirmium. Actul de toleranţă al împăratului Graţian nu a durat mult căci printr-un nou edict, publicat la 3 august 379, Graţian a anulat prevederile edictului din 378 de la Sirmium. La 22 aprilie 380, Graţian a semnat, în drum spre Mediolanum, un nou edict, prin care a reînnoit interzicerea ereziei ariene şi a ordonat închiderea şi confiscarea locaşurilor de cult ale ereticilor arieni.

Este sigur că noua orientare a împăratului Graţian se datoreşte influenţei Sfântului Ambrozie care a scris în 378, răspunzând dorinţei împăratului, primele două cărţi din lucrarea Despre credinţă, pe care a completat-o în 380 cu alte trei cărţi, iar în 381, lucrarea Despre Sfântul Duh, în care combate erezia pnevmatomahilor.

Sinodul de la Aquileia

Începând cu luna martie 381, împăratul Graţian şi-a stabilit reşedinţa la Mediolanum. Se proiecta atunci convocarea unui sinod al întregii creştinătăţi. Episcopul Mediolanului a reuşit să convingă pe împăratul Graţian să modifice planul convocării unui sinod, la care ar fi trebuit să participe episcopii întregii Biserici atât din Răsărit, cât şi din Apus. Scrisoarea sinodală Binecuvântat fie Dumnezeu, redactată la sfârşitul Sinodului de la Aquileia, oferă unele informaţii despre aceste lucruri. Pentru judecarea episcopilor eretici, Palladius şi Secundian, se spune în scrisoarea sinodală, «din pricina cărora romanii din cele mai îndepărtate părţi ale lumii cereau să se adune sinodul. Iată că nici unul, fie el chiar încărcat de anii bătrâneţii, respectabil prin părul său alb, nu a pregetat să vină» (Ep. 10 , trad. rom. în PSB, vol. 53, p. 72.).

Rescriptul împăratului Graţian, pentru convocarea Sinodului din Aquileia, adresat prefectului pretoriului Syagrius, citit la deschiderea sesiunii Sinodului, în ziua de 3 septembirie 381, de diaconul Sabinian a fost redactat cu ocazia Paştilor din acel an, în urma unei întrevederi a împăratului Graţian cu Sfântul Ambrozie. Prin acest rescript, Graţian a făcut cunoscut episcopilor Bisericii că Sinodul de la Aquileia e convocat pentru ca ei să nu se mai certe cu privire la dogme şi învăţătura Bisericii, ci să rezolve între ei orice neînţelegere doctrinară. Sinodul italo-ilyrian din Aquileia s-a deschis oficial la 3 septembrie 381, participând 35 de delegaţi, în majoritatea lor episcopi. A prezidat episcopul locului Valerian, asistat de Sfântul Ambrozie şi Eusebiu de Bolonia. Conducerea efectivă a dezbaterilor a avut-o Sfântul Ambrozie. Cei doi episcopi arieni, Palladius şi Secundian, au fost anatematizaţi, împreună cu preotul arian Attalos din Noric. Dezbaterile sinodului s-au păstrat în Lucrările Sinodului de la Aquileia împotriva ereticilor Palladius şi Secundianus (în PL 16, 915-940, trad. rom. în PSB, vol. 53, pp. 55- 71).

Din Imperiul Roman de Răsărit nu a venit la sinodul din Aquileia niciun episcop, întrucât episcopii orientali şi cei din dioceza Tracia şi Ilyricul răsăritean participau la Sinodul II ecumenic, convocat de Împăratul Teodosie cel Mare, care s-a ţinut la Constantinopol în primăvara şi vara anului 381.

Împărăteasa Iustina – protectoare a arienilor

Deşi prin sinoadele de la Constantinopol şi Aquileia s-a pus capăt ereziei ariene, Sfântul Ambrozie s-a confruntat şi după această dată cu reprezentanţi sau susţinători ai arianismului. El a trebuit să protesteze faţă de decizia împărătesei Iustina de a pune la dispoziţia arienilor o biserică din afara zidurilor oraşului (Teodoret de Cir, Istoria bisericească, V, 13, 1-6, traducere de pr. prof. Vasile Sibiescu, în PSB, vol. 44, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 217 -218). Chemat fiind să trateze cedarea bisericii în primăvara anului 385, Sfântul Ambrozie a fost susţinut de populaţia oraşului aflată în faţa palatului imperial. Umilinţa suferită de împărăteasa Iustina fusese prea mare pentru ca aceasta să fie dispusă să o uite. La începutul anului 386, i s-a cerut Sfântului Ambrozie să predea biserica mare din Mediolanum episcopului Mercurinus (care şi-a luat numele de Auxentius pentru a-şi arăta fidelitatea sa faţă de episcopul arian care l-a precedat în scaun pe Sfântul Ambrozie). În Duminica Floriilor Sfântul Ambrozie a rostit o omilie, Discurs împotriva lui Auxentius în legătură cu predarea bisericilor, în timp ce soldaţii trimişi de curte înconjurau biserica. Credincioşii, împreună cu Sfântul Ambrozie, au refuzat să elibereze biserica şi să o cedeze arienilor. Atunci, pentru a-i încuraja pe creştinii aflaţi în apărarea propriei biserici şi, în acelaşi timp, pentru a confirma dreapta credinţă, Sfântul Ambrozie a compus câteva imnuri, în metru foarte simplu şi uşor de cântat.

Între anii 381-382, Sfântul Ambrozie scrie lucrarea Despre Taina Întrupării Domnului, îndreptată împotriva ereziei hristologice a lui Apolinarie. În această scriere, Sfântul Ambrozie utilizează din abundenţă material grecesc (în special învăţături preluate din Sfântul Athanasie, Didim cel Orb şi Sfântul Vasile cel Mare), fără o reelaborare propriu-zisă a unei reflecţii personale. Însăşi finalitatea întrupării, mântuirea, este ruinată de apolinarism în ochii Sfântului Ambrozie. Dumnezeu S-a făcut om pentru a-i mântui pe oameni.  Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Toate aceste fapte dovedesc că Sfântul Ambrozie s-a ostenit necontenit pentru ocrotirea unităţii şi păcii în Ortodoxie şi pentru păstrarea neştirbită a dreptei credinţe în Apus, aşa cum se mărturiseşte şi într-un condac din Acatistul Sfântului Ambrozie: «Stea de Dumnezeu trimisă asupra pământului Bisericii ai fost, Părinte Ambrozie, cu lumina învăţăturii şi a vieţii tale ceaţa eresurilor împrăştiind şi întunericul apostaziei izgonind, iar pe cei necredincioşi, de la necredinţă la lumina neînserată aducându-i, şi pe toţi către mântuire căIăuzindu-i: pe cei care Îi cântă lui Dumnezeu: Aliluia» (Condacul al 5-lea din Acatistul Sfântului Ambrozie, tradus dintr-un manuscris rusesc, din secolul al XVIII-lea, existent la Biblioteca Academiei Teologice  din Moscova, Cota: Ц-7 / А 61; Nr. inv.11816).

Un articol de pr. dr. Ştefan ZARĂ