“Înrădăcinarea în spaţiul propriu”

Prima caracteristică esenţială a poporului român identificată de părintele Dumitru Stăniloae cuprinde această “înrădăcinare în spaţiul propriu”, considerată drept o calitate, dar şi un defect în acelaşi timp. Astfel, românii sunt foarte ataşaţi de locurile lor natale, mulţi dintre ei alegând să nu-şi părăsească niciodată ţara, chiar şi în detrimentul unui trai mai bun. Cei care aleg să trăiască în străinătate suferă două alienări fundamentale: fie un dor nemăsurat după locurile natale, fie o înstrăinare. Aşa cum subliniază părintele: “Trecerea la o simplitate conformă fie Orientului, fie Occidentului înseamnă o modificare esenţială a fiinţei românilor. Orice simplitate este o simplitate etnică originară, dată împreună cu locul în care s-a format. Românii se menţin în complexitatea fiinţei lor numai prin acest spaţiu-punte, aşa cum anumiţi pomi nu se pot menţine decât la răscrucea vânturilor” (op. cit., p. 7). Cu alte cuvinte, românii îşi pot păstra integral simplitatea caracteristică neamului lor doar în locul în care s-au născut. Orice înrădăcinare într-un spaţiu străin este imposibilă fără pierderea unei mari părţi din propria moştenire ontologică.

Spiritul de sinteză. Raţiune şi luciditate

Părintele Stăniloae detaliază în continuare alte trăsături fundamentale ale neamului român. Considerând că, în esenţă, pe teritoriul nostru s-au întâlnit două moşteniri cuprinzătoare: cultura latină şi Ortodoxia, părintele Stăniloae precizează că din ele s-a format un spirit de sinteză propriu nouă. “Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox” (op. cit., p. 16). Prin aceste două moşteniri fundamentale îmbinate într-o sinteză eficientă, românii se deosebesc fundamental şi de celelalte popoare occidentale sau răsăritene: “Noi nu suntem nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane – de un panteism şi mai total prin religiile lor impersonaliste -, ci unim luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit şi care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim” (op. cit., p. 17). Această combinaţie neaşteptată de raţiune şi luciditate este una dintre trăsăturile de bază ale românilor. Gândirea nu este afectată de mister, ea nu se opreşte în faţa tainei, ci se îmbracă în aceasta. Orice gândire care este doar efectul unei lucidităţi lipsite de taină ne poate dezvălui doar valoarea tragediei, nu a bucuriei existenţei.

Cultura română

Sunt suficiente voci ale intelectualilor români crescuţi în Occident care consideră că noi nu am avut niciodată cu adevărat o cultură. Mergând pe linia lui Mircea Eliade, una dintre puţinele excepţii de la această linie falsă, părintele Stăniloae consideră că: “Eliade accentuează faptul că toată cultura impresionantă a Occidentului din ultimele secole şi-a luat impulsul din Renaştere, ca şi faptul că ea a devenit o cultură a păturii intelectuale, de care poporul nu se împărtăşeşte; câtă vreme cultura românească a păstrat caracterul popular nu numai pentru că ea este opera poporului şi din ea se împărtăşeşte tot poporul, ci şi pentru că toată activitatea culturală scrisă ce s-a desfăşurat în Ţările Române “s-a făcut pentru luminarea şi întărirea sufletească a poporului”. Câtă vreme în Apus Racine, Montaigne, Goethe, Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului francez sau german, la noi, Creangă este gustat de tot poporul” (p. 19). Această dorinţă inconştientă care există în popor de a forma o cultură accesibilă tuturor este ceva aproape unic. La noi, adevăraţii autori de opere importante au oferit o hrană accesibilă aproape tuturor. Nu există practic români care să nu fi auzit măcar de Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Arghezi şi sunt chiar mulţi cei care au citit măcar câteva din scrierile lor. Nu acelaşi lucru se observă în Occident, unde mulţi scriu doar pentru specialişti, ignorând pătura largă a poporului. Încă un aspect negativ este că popoarele occidentale nu mai citesc prea mult, ignorându-şi propriile moşteniri culturale, considerate acum prea dificile şi pretenţioase. Simplitatea culturală specifică românilor nu există în Occident. De altfel, părintele continuă: “Preocuparea aceasta de educare a poporului în spiritul unei înalte spiritualităţi se încadrează în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit. În Occident, nici în Evul Mediu, nici în epoca modernă, inaugurată de Renaştere, nu s-a urmărit formarea unui astfel de om. Literatura Evului Mediu urmărea exclusiv apoteozarea legendară a membrilor clasei feudale, lăudându-le orgoliul dornic de glorie, de onoare şi de stăpânire, celor simpli neoferindu-le decât lauda supunerii” (p. 31).

Echilibrul spiritului românesc

Poporul român a fost criticat adeseori pentru lipsa sa de iniţiativă, pentru faptul că nu a dat dovadă de suficient curaj în anumite momente istorice în care acest lucru părea că trebuie făcut. De la Emil Cioran încoace, s-au încumetat mulţi intelectuali să afirme că poporul român fie nu are o cultură, fie că niciodată nu a jucat un rol important în istorie. Ceea ce nu au remarcat aceştia este splendidul echilibru al acestui neam, care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (şi nu au fost puţine!), nu a fost deloc afectat. “Echilibrul românesc nu e un echilibru al mediocrităţii. Chiar dacă soluţia aleasă pare cea mai simplă, cea mai puţin spectaculoasă, simplitatea aceasta cuprinde în ea cumpăna între luarea în considerare a o mulţime de posibilităţi. (…) Alegerea unor sinteze echilibrate, sănătoase, şi a atitudinilor în care se cumpănesc stări spirituale mai complexe, care prin corespondenţa lor cu sinteza de împrejurări continuu nouă fac posibil un progres şi o creştere spirituală a omului, este superioară lăsării în seama violentelor porniri unilaterale. (…) Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei” (pp. 41-42). Alegerea unei soluţii de mijloc surprinde poate gândirea complicată a oamenilor culţi care preferă tot felul de variante pretenţioase şi dificile, dar aceasta indică o eficienţă. Românii sunt oameni eficienţi. Ei ştiu că păstrarea echilibrului înseamnă alegerea unor soluţii care să îl susţină în continuare. De aceea nu sunt persoane înclinate să rişte, să efectueze schimbări bruşte doar de dragul de a observa ceva nou. Simţim în schimbările dese potenţialitatea unei ispite.

Printre trăsăturile poporului român enumerate de părintele Stăniloae se numără: legătura cu spaţiul natal, echilibrul extraordinar al deciziilor şi sinteza magnifică dintre luciditate şi gândire suspendată în faţa misterului. Toate acestea au un efect asupra dezvoltării intelectuale înalte a acestui neam. Pentru a rezuma cele spuse mai sus ne întoarcem la părintele Stăniloae care sintetizează astfel: “Poporul român a primit prin literatura bizantină o educaţie în acest sens; el a primit o educaţie în vederea unui umanism echilibrat, de stăpânire asupra pornirilor unilaterale, pătimaşe, stăpânire fără de care omul nu poate valorifica toate potenţele naturii sale, adică umanitatea sa integrală. Poate această capacitate a minţii nepătimaşe de a valorifica toate potenţele naturii umane se numeşte, în spiritualitatea bizantină şi apoi şi în cea românească, “minte întreagă” (p. 44).

Sursa: Ziarul Lumina