„(Ştim)… că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gândi… şi mai mult (decât atât). Dar nu-i destul. O va face? „Dacă-I mânios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia – şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mânios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.

Ştie că suntem păcătoşi. Ştie că nu putem să nu păcătuim, că nu ştim, că nu avem viziunea, că n-avem puterea – dacă avem şi viziunea încotro să mergem. El este cel care ne curăţă de păcatele noastre. El este cel care, dacă găseşte deschidere în noi, Îşi pune acolo bunătatea Lui. Dragostea lui Dumnezeu, dragosteatotputernică, în sensul că „de nimic biruită”. (…)

Zice la Cina cea de Taină: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Cum s-a frânt Trupul ăla? Cum s-a vărsat Sângele ăla? Mâinile noastre ucigaşe l-au vărsat. De ce zic „mâinile noastre”? Noi nici nu eram pe lume pe vremea aia… Hm. Suntem părtaşi prin păcat ai acelei energii de Dumnezeu-ucigaşe. Şi atunci suntem identic cu acei vinovaţi de a-L fi omorât pe Fiul lui Dumnezeu cu mâinile lor. Deci acelaşi păcat îl purtăm şi noi.

Deci, cum se frânge Trupul ăsta? De mâinile noastre se frânge! Şi Hristos profită ca Trupul frânt să ni-l dea nouă, sub formă de pâine (că ştie că nu suntem canibali să mâncăm carne vie), dar este real Trupul Lui şi ni se dă nouă spre iertarea păcatelor noastre. Care păcate? De a frânge Trupul lui Hristos, de exemplu!

Sângele Lui cine L-a vărsat? Mâinile astea ucigaşe L-au vărsat. Şi El „profită” de păcatul meu şi Îşi varsă de bună voie Sângele şi mi-L dă sub formă de vin –trupeşte vin, dar real Sângele Lui – spre iertarea păcatelor mele. Care păcate?Ucigăşia asta: de Dumnezeu-ucigaşă şi de aproapele, de fratele meu. Se poate dragoste mai mare decât asta? Vă mai închipuiţi un Dumnezeu mânios? De câte ori am trăit şi eu asta şi o aud de la atâţia şi prin scrisori şi în conversaţii: poate că am păcătuit şi s-a mâniat Dumnezeu şi nu mai vrea să mă audă. Erezie!

Începusem prin a spune că e important să ţinem minte lucrul ăsta: în momentele grele, când, ţinându-ne mintea în iad – nu ca Siluan – nu cunoaştem, nu avem experienţa aia deplină – dar când mă simt cu musca pe căciulă, când îmi simt păcatul meu cât de puţin (…) nu e cazul să mă ascund îndărătul unei închipuiri de-ale mele sau să fug după tufişuri ca Adam sau aşa ceva. E vorba să asum ceea ce sunt, oricât de urât, oricât de rău. Pentru că din ceea ce sunt real, păcătosul ăla, păcătoşenia aia, din aia mă scoate Dumnezeu. Şi încercam să zic, pe de o parte e atotputernic şi poate să mă scoată de orişiunde, nu există nicio limită a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte dragostea Lui este nebiruită de oricâtă păcătoşenie. Ba, paradoxal, cu cât sunt mai păcătos, cu atât mai strălucit se arată dragostea atotputerii lui Dumnezeu sau atotputerea dragostei lui Dumnezeu, că tocmai prin aia mă scoate, prin mijloacele pe care păcătoşenia mea le oferă, ca să zicem aşa, lui Dumnezeu. (…)

Când vorbesc de Dragoste, vorbesc de Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este atotputernică. Însă nimic nu este, paradoxal, mai vulnerabil decât dragostea. Dacă Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi rănită şi Dumnezeu n-ar putea fi rănit. Paradoxal, dragostea adevărată, dumnezeiască, este aşa de intensă, „foc mistuitor” îi zice, care mistuieşte nemistuit. De ce nemistuit? Pentru că Dumnezeu este nemuritor. Şi totuşi, în acelaşi timp e, ceea ce numim noi cu limbajul psihologiei, vulnerabilă. În ce sens vulnerabilă, subţire. Dumnezeu se mâhneşte! Şi în ce fel se mâhneşte? Nu se ofensează. Asta-i erezie. Dumnezeu nu cunoaştemânie, ofensă. Nu-l poţi ofensa pe Dumnezeu. Noi, proştii, ne ofensăm că cineva mi-a zis că sunt un porc şi mă ofensez şi mă supăr pe el. Dar uită-te în oglindă, poate nu e prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu-i. Aşa că ce avem de ne ofensăm? Avem slăbiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are nici slăbiciune, nici moarte. Şi nu se supără. Dar se mâhneşte pentru mine căci, păcătuind, eu mă lipsesc de dragostea Lui şi de tot ce vrea să reverse în mine. Ce vrea să reverse în mine? Exact inversul a ce spunea şarpele: „că Dumnezeu ştie că vom deveni ca Dumnezeu”. Asta este tocmai ce vrea Dumnezeu! Să devin ca Dumnezeu, să devin un dumnezeu! (…)”.

Părintele Rafail Noica – fragmente din conferinţa: „Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos“, Alba-Iulia, decembrie 2005