În ziua de 15 mai Biserica Ortodoxă face pomenirea Sf.Pahomie cel Mare – întemeietorul vieţii de obşte.

Acest cuvios părinte Pahomie era de neam egiptean şide foarte tânăr a simţit o chemare specială pentru viaţa creştină. Părinţii să nu erau creştini însă i-au dat o educaţie aleasă fiind instruit în cele ale filosofiei vremii şi culturii sale.

Mergând odată cu părinţii săi în capiştea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capişte zicând către părinţii lui: “Scoateţi de aici pe vrăjmaşul zeilor şi-l alungaţi”. Iar preacuviosul (deşi încă nu cunoscuse creştinismul), bând din vinul jertfei idoleşti, a vărsat.

Către vârsta de 20  de ani a fost luat cu forţa în armata romană . Aşa, aflându-se într-o închisoare cu ceilalţi recruţi în aşteptarea înrolării, a cunoscut pentru prima dată creştini, care slujeau acolo pe cei bolnavi şi în nevoi. Impresionat de această dragoste pentru aproapele, a început să se intereseze de creştinism. După încheierea serviciului militar, a mers în cetatea creştină Oxirinhos, din Tebaida de Sus, a cunoscut învăţătura Sfintelor Evanghelii şi adevărurile de credinţă, şi a primit Sfântul Botez, în anul 314.

După trei ani de viaţă acetică, auzind de un pustnic, cu numele Palamon, şi de sfinţenia vieţii lui, s-a dus la el, în pustie, ca ucenic al acestuia, şi, astfel, a ajuns călugăr. Lucrul lui era să toarca lâna şi să o ţeasă, iar, din câştig, dădea săracilor.

După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate. Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie şi Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: “Aici să petreci şi să faci o mănăstire, unde vor veni mulţi să se mântuiască”; bătrânul Palamon a înţeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire şi i-a: “Să zidim aici o chilie şi tu să petreci aici, dar să nu ne despărţim, ci, să ne cercetăm unul pe altul”. Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viaţa aceasta la cer, pe braţele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.

Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune divină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o “schimă” (gr. σχημα – haină călugărească), şi i-a dat regula pentru viaţa de obşte. Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naştere a monahismului de obşte (cenobitic), pentru că până în acest moment asceţii creştini trăiseră capustnici în singurătate, şi nu în comunitate. Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viaţă monastică cenobitică, care dădea loc atât vieţii de obşte cât şi celei de liniştire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întrega comunitate şi făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.

Mai mult , Pahomie cel Mare a fost strict cu comunitatea de călugări care a început să crească în jurul lui. A dat fiecăruia aceeaşi mâncare şi îmbrăcăminte. Călugării mănăstirii îşi îndeplineau ascultările care le erau date pentru binele comun al mănăstirii. Călugărilor nu le era permis să deţină bani proprii sau să accepte ceva de la rudele lor. Sfântul Pahomie considera că o ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea. Acesta cerea de asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mănăstireşti, şi pedepsea aspru pe leneşi. Odată a refuzat chiar să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se putea menţine detaşat de lume. (A vorbit totuşi cu aceasta, printr-un mesager, şi a binecuvântat dorinţa ei de a deveni călugăriţă; care la scurt timp şi-a întemeiat propria comunitate monahală de obşte).

Pahomie şi-a trăit restul vieţii sale având grijă de mănăstirea sa, făcând minuni, luptând cu demonii, şi desigur în rugăciune fierbinte. Aproape de sfârşitul vieţii sale a avut o altă vedenie: Domnul i-a dezvăluit viitorul monahismului. Sfântul a aflat astfel că viitorii monahi nu vor mai avea acelaşi zel în nevoinţele lor cum a avut prima generaţie, şi că aceştia nu vor avea sfătuitori experimentaţi. Aruncându-se cu faţa la pământ, Sfântul Pahomie a plâns cu amărăciune, strigând către Domnul şi cerându-I îndurare pentru aceştia. A auzit o voce care i-a răspuns: “Pahomie, ia aminte la îndurarea lui Dumnezeu. Călugării viitorului vor primi o răsplată, din moment ce şi ei vor avea ocazia să sufere greutatea vieţii de călugăr.”

În anul 348, Pahomie conducea aproape trei mii de călugări. Acesta a fost şi anul în care a fost infectat cu o formă de ciumă. Ucenicul său apropiat, Sfântul Teodor (17 mai), l-a îngrijit cu o dragoste de fiu. Sfântul Pahomie a murit în jurul anului 348 la vârsta de 53 de ani, şi a fost îngropat pe un deal din apropierea mănăstirii.

Obişnuia să spele picioarele pelerinilor

Înaintat în viaţa duhovnicească, Sf Pahomie îşi luase un canon personal şi obişnuia să şadă la poarta mânăstirii şi să aştepte pelerinii cărora le spăla picioarele atunci când ajungeau din arşiţa toropitoare a deşertului.

Într-o zi aflându-se la locul său obişnuit de la poartă, Sf Pahomie a văzut apropiindu-se din pustiu un pelerin obosit înveşmântat într-o haină modestă.

A pregătit vasul de apă şi s-a aplecat cu smerenie să spele picioarele pline de praf şi rănite de piatra deşertului.

În timp ce spăla picioarele misteriosului străin a observat în tălpile lui urmele cuielor…Când a privit în sus, a recunoscut faţa luminosă a Domnului Iisus. În acea clipă străinul s-a făcut nevăzut de lângă el dar i-a lăsat în suflet o negrăită bucurie. Domnul îi făcuse cinstea să-şi lase picioarele spălate…