Cuvantul isihasm vine de la termenul grecesc “isihia”, care inseamna liniste, tacere interioara. Isihasmul este una dintre cele mai directe cai de a atinge iluminarea spirituala. Toti marii sfinti ortodocsi au practicat isihasmul sau cel putin au abordat tehnicile speciale de purificare, transcendere a mintii ori focalizare a atentiei in interior (pantece, inima etc) caci dupa cum spune Sf. Grigorie Sinaitul dar si altii “e cu neputinta sa se mantuiasca cineva fara atentie amanuntita si fara paza mintii”.

Cartea de capatai a isihasmului este Filocalia – o culegere a experientelor si invataturilor spirituale relatate de mari sfinti ori discipoli ai acestora. Practica de baza a isihasmului consta din rugaciunea inimii sau a mintii.

Rugaciunea inimii include mai multe etape, pana la practica ei desavarsita. Stadiul suprem al acesteia fiind realizeazarea efectiva a unirii cu Dumnezeu; transcenderea iluziei “desertaciunii” acestei lumi si luminarea minţii prin harul divin.

“Minte care se intoarce in ea insasi si mai presus de ea spre a se uni cu Dumnezeu”
(Sf. Grigore Palama)

In aceatsa ultima etapa nu se mai pot rosti cuvinte, rugaciunea dispare, si orice mijloc al acesteia ramane doar o traire pura inefabila lipsita de orice obiect intr-un profund extaz mistic “rapire extatica” care poate dura zile in sir.

In acest stadium sunt revelate marile taine, trairile coplesitoare “pe care nici un muritor nu le-ar banui”. Adevarata realitate perceputa deja la o dimensiune unde timpul si spatial, forma, lumina si insasi actul intelegerii or al cunoasterii sunt transcese dupa cum spune si Sfantul Dionisie Areopagitul:

“Dumnezeirea nu este nici suflet nici minte nici parere nici ratiune, nu poate fi exprimata, nici inteleasa…nici stiinta nici adevar nici imparatie nici unitate nici bunatate nici duh nici paternitate nici filiatie, ea scapa oricarui rationament de a o numi ori cunoaste. Nu e nici intuneric, nici ratacire…despre ea nu se poate afirma ori nega nimic in mod absolut dar este totodata Cauza unica si desavarsita a tuturor fiind transcendenta, fiind libera de toate si mai presus de toate.”

(din lucrarea Teologia Mistica)

RUGACIUNEA INIMII (sau a mintii)

“Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!”

Aceasta rugăciune cuprinde o taină adâncă şi o putere mare.

Rugaciunea inimii este mult superioara rugaciunii obisnuite caci ea sporeste necontenit puterea de concentrare si creste profunzimea perceptiei si aduce linistea sufletului, o stare permanenta de beatitudine pentru cel care se roaga. 

Treptele rugaciunii inimii:

Acestea difera. Dupa unii parinti sunt 8, dupa altii doar 3 sau 5, dar o varianta generala dupa Filocalia ar fi aceasta:

1.  Rugaciunea mintii: – primul stadium al rostirii in care mintea repeată neincetat: “Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma.”

    Aici intreaga atentie este focalizata pe aceasta rostire, astfel gandurile razlete inceteaza sa mai sustraga fiinta. Mintea atunci este automat orientata in interior.

2.  Rugaciune mintii in inima: – “Aici mintea in timpul rugaciunii petrece fara iesire in interiorul inimii. Aici se afla toata esenta lucrarii” (Parintele Cleopa in “Ne vorbeste Parintele Cleopa” vol. 12.)

      Aici atentia este directionata in inima, lucru ce in unele cazuri se intampla spontan sau se intampla firesc, de la sine. “Dupa o bucata de vreme am simtit ca rugaciunea se coborase, asa zicand de la sine de pe buze in inima”. (Pelerinul Rus)        Devenim constienti de natura noastra, de gandurile, de emotile noastre pe care acum le percepem, le analizam – introspectie. Apare o stare de calm profund, siguranta incepand sa creasca focalizarea si forta interioara.

3.  Rugăciunea neîncetată sau cea care se misca de la sine: – “Inima cu fiecare zvacnitura repeta singura cuvintele rugaciunii…inceta-i sa mai pronunt rugaciunea si nu mai faceam altceva decat sa ascult cu bagare de seama ce spunea inima. Ochii (viziunea interioara) mi se scufunda inlauntrul ei si aparu un sentiment intens de fericire. (Pelerinului Rus).

        In acest stadiu apare asanumita dulceata duhovniceasca, o forma permanenta de beatitudine. Rugaciunea devine aici neincetata in sensul ca acea stare beatifica din inima devine continua “ca o curgere” chiar si in timpul desfasurarii actiunii zilnice, chiar si cand vorbim sau dormim.

 “Eu dorm, dar inima-mi vegheaza” (Cantarea Cantarilor cap 5.2).

4.  Rugăciunea curată: – Aici “rugaciunea da nastere unei contemplatii…cel care traieste o astfel de contemplatie cunoaste o stare de extaz si devine asemenea unui trup parasit de suflet” (Sf. Isaac Sirul).

       In acest extaz, in care mintea nu mai poate misca ramane doar constiinta care contempla. Aici apare din inima “o lumina ce straluceste ca soarele ce izvoraste din adancul inimii” (evident este o perceptie a viziunii interioare).

5.  Rugăciunea – vederea duhovnicească (dupa Sf. Isaac Sirul) sau rugaciunea fără de rugăciune: – “De indata ce mintea a trecut dincolo de rugaciunea curata nu mai exista nici simtiri, nici lacrimi, nici stapanire, nici libertate, nici smerenie, nici…nici…nici lumea asta sau cealalta. Asadar nu exista rugaciune dincolo de rugaciunea curata…Trecand dincolo de marginile ei intram in starea de extaz si nu mai suntem in rugaciune. Aceasta este viziunea” (Sf. Isaac Sirul)