SFÂNTUL IOAN GURĂ  DE  AUR

” Vino, creştine, să cântăm viersul de psalm al alăutei lui David şi împreună cu el să facem cunoscută nimicnicia celor omeneşti: „In deşert se tulbură tot muritorul”.

Se tulbură, dar la sfârşit va pieri. Se tulbură, dar mai înainte de a se aşeza este înghiţit. Ca focui se aprinde, dar ca trestia se preface în cenuşă. Ca vârtejul de vânt se înalţă, dar ca praful piere. Ca flacăra focului se aprinde, dar ca fumul se împrăştie. Ca floarea se împodobeşte, dar ca iarba se usucă. Ca norul se răspândeşte, dar ca picătura de ploaie se împuţinează.

Se tulbură, dar prin pofta fără de saţ putreziciune agoniseşte. Se tulbură, dar se duce fără să ia ceva din agoniseala zbuciumului său.

Ale lui tulburările, ale altora bucuriile. Ale lui ostenelile, ale altora avuţiile. Ale lui grijile, ale altora veseliile. Ale lui scârbele, ale altora desfătările. Ale lui blestemurile, ale altora îngrijirile. Ale lui răpirile, ale altora plăcerile. Pentru el suspinul, pentru altul îmbelşugarea. Pentru el lacrimile, pentru alţii banii. El ca în iad se chinuie, alţii se desfătează cu bogăţiile lui şi cântă.

Cu adevărat, „în deşert se tulbură tot muritorul”.

Ce este omul? Împrumut cu dobândă vremelnică a vieţii: datorie fără amânare a morţii; fiară neîmblânzită prin voia ei; către sieşi îşi dă învăţătură; iscusinţă la răutăţi, dibăcie la nedreptate; grăbnicie la strângere de avuţii; nesaţiu la lăcomie; destoinicie la necredinţă; duh mândru; tină obraznică; cenuşă răzvrătitoare; praf îngâmfat; văpaie cu uşurinţă de potolit; lemn lesne putrezitor; iarbă care se usucă degrabă; fire care cu lesniciune piere. Astăzi în bogăţie, mâine în mormânt.

Astăzi îmbrăcat cu profir, iar mâine dus la mormânt. Astăzi în multe avuţii, iar mâine în coşciug. Astăzi cu cei ce-l linguşesc, iar mâine cu viermii. Astăzi este, iar mâine nu mai este. Astăzi se mândreşte, iar peste puţin se tânguie. Nesuferit când este fericit şi nemângâiat in nenorociri. Nu se cunoaşte pe sine, dar cercetează pe cele peste puterile lui. Nu ştie cele de faţă, dar cugetă la cele viitoare. Prin fire muritor, dar cu firea lui cea semeaţă se socoate că-i veşnic. Supus la tot felul de boli, locaş lesne de străbătut de orice fel de patimă, locuinţă bine primitoare a oricărei supărări.

Câte am spus şi totuşi n-am găsit nimic mai potrivit decât cuvintele profetice, care spun: „ În deşert se tulbură tot muritorul”.

SFÂNTUL  GRIGORIE  TEOLOGUL

” Dumnezeu era, este şi va fi de-a pururi, mai bine zis este de-a pururea, fiindcă vorbele „era” şi „va fi” sunt distanţări ale timpului nostru omenesc şi ale firii vremel­nice (9), pe când vorba „este de-a pururea” cu ea se numeşte el însuşi pe sine însuşi, când se întreţine cu Moise pe munte. Căci, deoarece cuprinde totul în sine, el este existenţa cea fără de început şi fără de sfârşit, întocmai ca un ocean de existenţă, nesfârşit şi nemărginit, fapt care covârşeşte orice cugetare privitoare la timp şi la natură; este între­zărit doar de minte, dar şi aceasta cu totul nedesluşit şi sărăcăcios şi nu din cele din el, ci din cele din jurul lui, întrezărire care de-abia se conturează din altceva decât din el, pentru o licărire cât de cât a adevărului, care ne scapă până să fie cuprinsă şi care fuge până să fie înţeleasă, aşa de puternic ne străfulgera mintea – dar şi aceasta numai când este curată – cât ne străfulgera şi văzul o scăpărare de fulger ce nu stă.

Şi treaba aceasta, după părerea mea, este ca, pe de o parte, prin ceea ce se înţelege să ne atragă la sine, deoarece ceea ce este cu totul de neînţeles este de nădăjduit şi de nedobândit, iar pe de alta ca, prin ceea ce nu se înţelege să uimească şi, prin uimire, să fie şi mai de dorit şi, odată dorit, să cureţe şi, după ce a curăţit, să îndumnezeiască şi, odată deveniţi aşa – cuvântul ne cutează un lucru de un asemenea curaj – să se întreţină cu cei de un neam cu el, de vreme ce Dumnezeu se uneşte cu Dumnezeii şi se cunoaşte de către ei poate în măsura în care cunoaşte el acum pe cei cunoscuţi.

În concluzie, Dumnezeirea este nemărginită şi cu anevoie de pătruns cu mintea şi singură aceasta, adică nemărginirea ei, se înţelege cu totul, din esenţa ei, chiar de va cugeta că, deoarece este o natură simplă, ea este, sau anevoie de înţeles, sau cu totul de înţeles. Fiindcă ce este în sinea sa cel de natură simplă, rămâne de cercetat, fiindcă, evident, nu simplitatea îi este natura de vreme ce nici la cele alcătuite nu e natura singură alcătuirea.”

SFÂNTUL VASILE CEL MARE

” Creştinul trebuie să se socotească părtaş (vrednic) chemării cereşti şi să se poarte în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos.

Creştinul nu trebuie să fie uşuratic şi să nu se lase îndepărtat de cineva de la amintirea lui Dumnezeu şi de la voile şi judecăţile Lui. Creştinul trebuie să devină în toate mai presus de judecăţile după lege, nici să nu jure, nici să nu mintă.

Nu trebuie să defăimeze, nici să nu batjocorească, nici să nu se certe, să nu se răzbune singur, să nu răsplătească răul cu rău, nici să nu se mânie. Trebuie să fie îndelung-răbdător, şi să mustre la timp potrivit pe cel ce se răzbună, nu însă din patima răzbunării, ci din dorinţa îndreptării fratelui, după porunca Domnului.

Nu trebuie să spună ceva împotriva fratelui care nu este de faţă, cu scopul de a-l cleveti, ceea ce este calomnie, chiar dacă ar fi adevărate cele spuse. Trebuie să dispreţuiască pe cel care calomniază pe fratele. Nu trebuie să spună vorbe de ruşine.

Nu trebuie să râdă şi nici să nu tolereze pe cei care râd. Nu trebuie să vorbească cuvinte rele, spunând ceva care nici la folosul celor care ascultă nu duce, nici la familiaritatea necesară şi îngăduită cu Dumnezeu nu contribuie. Aşa încât şi cei care lucrează să se îngrijească, atât cât este posibil, să lucreze cu linişte şi să se adreseze cu cuvinte cuviincioase celor care sînt încredinţaţi să rânduiască cuvântul cu discernământ spre zidirea credinţei, ca să nu întristeze Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu.

Nu se cuvine ca vreunul care vine de la alţii să îndrăznească să se apropie sau să vorbească cuiva dintre fraţi, înainte ca aceia care au primit sarcina supravegherii în toate să fie cercetaţi cum place lui Dumnezeu spre folosul comun.

Nu trebuie să fie robit de vin, nici să nu fie stăpânit de patima pentru mâncare de carne, nici, în general, să nu devină lacom pentru orice mâncare sau băutură, pentru că cine se luptă, se înfrânează de la toate. Din câte se dau fiecăruia spre folosire, nu trebuie să aibă nimic ca al său propriu sau să înmagazineze, ci fiind atent cu grijă pentru toate, ca şi cum aparţin lui Dumnezeu, să nu dispreţuiască nimic din câte întâmplător sînt aruncate sau puse deoparte. Nimeni să nu socotească ceva ca al său (proprietate), ci ca fiindu-i încredinţat de Dumnezeu spre slujirea fraţilor care formează o inimă şi o simţire, astfel şi să gândească şi să facă toate, şi fiecare (să rămână) în rândul cetei sale.

Nu trebuie să cârtească, nici de strâmtorare din lipsa celor necesare, nici de oboseală din muncă, pentru că in orice împrejurare, judecata o au cei cărora li s-a încredinţat puterea (autoritatea) corespunzătoare. Nu trebuie să facă strigare sau altă manifestare sau mişcare, în care se manifestă mânie sau îndepărtare de încredinţarea că Dumnezeu este de faţă. Glasul să fie potrivit după împrejurare.

Nu trebuie să răspundă cuiva sau să facă ceva cu obrăznicie şi dispreţ, ci să dovedească în toate şi faţă de toţi îngăduinţă şi cinste. Nu trebuie să facă semne din ochi cu viclenie sau să folosească altă formă sau mişcare a unui membru (a corpului), care întristează pe frate sau dovedeşte dispreţ.

Nu trebuie să se împodobească în îmbrăcăminte sau încălţăminte, ceea ce dovedeşte deşertăciune (mândrie). Trebuie să folosească lucruri simple pentru nevoile corpului. Nu trebuie să cheltuiască nimic mai mult decât cele necesare sau pentru lux, ceea ce este abuz (necumpătare).

Nu trebuie să caute cinstiri şi să urmărească întâietate. Trebuie ca fiecare să socotească pe toţi ceilalţi mai de cinste decât pe sine. Nu trebuie să fie răzvrătit (nesupus).

Cel care poate să lucreze, dacă nu lucrează, nu trebuie să mănânce, ci chiar şi cel care se îndeletniceşte cu ceva dintre faptele spre mărirea lui Hristos, trebuie să se forţeze pe sine pentru împlinirea lucrului după putere. Fiecare trebuie să facă toate prin examinarea proiestoşilor cu cuvântul şi învăţătura, chiar şi mâncarea şi băutura, aşa încât şi acestea să se facă spre slava lui Dumnezeu.”