Socotind ca se poate lipsi de un parinte duhovnicesc, omul se amageste
singur. Caci cel care voieste cu adevarat sa se faca sanatos si sa strabata
pana la capat calea nevointei are neaparat nevoie de un duhovnic.

Astfel,Sfantul loan Scararul scrie: “S-au inselat cei ce s-au increzut in ei insisi
si au socotit ca n-au nevoie de nici un povatuitor”. Iar Sfintii Calist si
Ignatie Xanthopol spun si ei la fel: “Cei care nu asculta si nu umbla
potrivit sfatului, seamana foarte multe cu osteneala si cu sudoare, lucrand
ca in vis”. De aceea, Sfantul Nichifor din Singuratate invata asa: “De nu
afli povatuitor, trebuie cautat cu osteneala”.

Nevoia de indrumare duhovniceasca tine mai intai de toate de neputinta
omului de a se cunoaste pe sine insusi si de a-si cantari dupa dreptate
faptele, atata vreme cat n-a ajuns la curatia nepatimirii, care, dupa cum
vom vedea, face deplina puterea deosebirii si duce la desavarsita cunoastere
de sine.

Cata vreme este bantuit de patimi, judecata omului este stramba.
Mai ales daca este biruit de slava desarta si de mandrie, el “repede vede
pacatul altuia, dar este zabavnic in a-si cunoaste propriile-i pacate”, dupa
cum arata Sfantul Vasile. Or, asa cum am vazut, sporirea duhovniceasca
atarna de recunoasterea propriilor pacate; de altfel, Sfintii Parinti
inteleg prin cunoastere de sine “a-ti cunoaste pacatul”, in general insa
toate patimile intuneca si stramba judecata omului, ii slabesc puterea de a
deosebi binele de rau, il impiedica sa vada ceea ce cu adevarat ii este de
folos si-l lipsesc de “cunoasterea sigura a voii dumnezeiesti in orice timp
si loc si lucru”.

De aceea, spune Avva Zenon, omul nu se poate “increde in
sine” si “nu-si poate fi singur de folos”. Avva Dorotei invata, in acest
sens: “Aflandu-te in starea celui supus, niciodata sa nu crezi inimii tale.
Caci vechile impatimiri te orbesc”; “nicicand sa nu ne incredem in inima
noastra, caci ceea ce este stramb, chiar si pe cele drepte le stramba din
pricina impatimirii”. Luandu-se dupa propria sa minte, omul nu se vede nici
pe sine, nici nu stie ce cale sa ia si in orice clipa se poate rataci.
Sfantul Nichifor din Singuratate scrie astfel: “De aceea trebuie cautat un
povatuitor neinselator, ca din invatatura si pilda aceluia sa invatam cele
ce cad la dreapta si la stanga atentiei (…). Scotandu-le pe acestea la
iveala, el ne arata in chip neindoielnic calea duhovniceasca si asa o vom
strabate cu usurinta”.

Nevoia unui parinte duhovnicesc este cu atat mai mare cu cat omul se afla in
primejdia de a umbla dupa voia sa, care, in starea pacatoasa in care se afla
el, nu face decat sa se impotriveasca voii lui Dumnezeu. “Daca omul nu
infatiseaza toate ale sale – spune Avva Dorotei – mai ales daca vine de la o
obisnuinta si de la o vietuire rea, diavolul gaseste in el o voie si o
pornire spre indreptatire, si prin ea il va rapune (…) Caci atunci cand
tinem la voia noastra (…), atunci noi insine uneltim impotriva noastra cu
viclenie, convin-gandu-ne ca un lucru e bun si nu ne dam seama ca ne
pierdem. Caci cum putem cunoaste voia lui Dumnezeu, sau sa o cautam pe ea,
cand ne incredem in noi insine si tinem la voia noastra?”. Dandu-se in grija
unui duhovnic, omul poate sa-si biruiasca voia sa, care, dupa spusa Avvei
Pimen, este “zid de arama intre el si Dumnezeu si piatra care bate
impotriva”. Tot astfel, va dobandi omul smerenia. Sfantul loan de Gaza scrie
in acest sens: “Cel care cugeta sa faca ceva bun dupa mintea sa, fara a-i
intreba pe Parintii cei duhovnicesti, se afla in afara de Lege si nu face
cele dupa dreptate. Dimpotriva, cel care pe toate le face cu intrebare,
acela implineste Legea si Proorocii, caci e semn de smerenie sa intrebi (ce
se cuvine sa faci). Si se face acesta urmator al lui Hristos, Care S-a
smerit, chipul robului luand. Caci dupa adevar se spune ca omul fara
povatuitor isi este siesi dusman”.

Ascultarea fata de parintele duhovnicesc il ajuta indeosebi pe om sa-si taie voia,
care, fiind pricinuitoarea mandriei, este una dintre cauzele bolilor sale.
De aici, omul ajunge sa castige smerenia care, dupa cum vom vedea, este una
dintre virtutile fundamentale, usa a harului dumnezeiesc.

Datorita ei, de asemenea el poate ajunge iute la negrija duhovniceasca, care este lipsa
desavarsita de grija fata de cele ale lumii, instrainare de ea si alipire de
Dumnezeu, si pace a inimii, care este rod al linistirii (hesychia) ajunse pe
cea mai inalta treapta. Se cuvine sa aratam ca ascultarea trebuie sa fie
desavarsita; din ea lipseste cu totul orice impotrivire in cuvant si orice
forma de judecare a duhovnicului.

Ea presupune o predare deplina inaintea lui in toate.

Aceasta inseamna ca omul trebuie sa se supuna judecatii si
voii duhovnicului in lucrurile cele mai mici si care i se par cu totul
neinsemnate, dar din care i se tese existenta si care, toate, au
insemnatatea lor in ceea ce priveste relatia lui cu Dumnezeu si inaintarea
sa duhovniceasca. “De este cu putinta, cati pasi face calugarul, sau cate
picaturi bea in chilia sa, trebuie cu indrazneala sa le vesteasca
batranilor, ca nu cumva sa greseasca intru ele”, invata Sfantul Antonie cel
Mare. Cu atat mai mult va trebui omul sa-si marturiseasca duhovnicului
fiecare dintre cugetele sale, sa nu-i ascunda nimic din viata sa launtrica,
ci pe toata s-o incredinteze voii aceluia, caci, asa cum vom vedea in
continuare, in lucrarea de tamaduire a sufletelor si de indrumare
duhovniceasca, marturisirea tuturor gandurilor inaintea duhovnicului are o
importanta fundamentala. Este de ajuns sa citam aici aceste cuvinte ale
Sfantului loan Scararul: “Nu poate doctorul vindeca pe cel ce sufera,
nerugat mai intai de el si neajutat prin aratarea ranei lui cu deplina
incredere”.

fragmente din articolul “Rolul terapeutic al părintelui duhovnicesc” de Jean Claude Larchet